Se întâmpla pe la începutul anilor 90. În centrul orașului Timișoara, pe fosta stradă Ceahlău (actualmente Eugeniu de Savoya), intrai pe o poartă care nu îți arăta nimic deosebit într-o curte interioară. Iar acolo, pe dreapta, în fața unei uși simple, vedeai plin de pletoși, cu blugi, lanțuri, geci de piele. Pe perete era pictat mare Eddie the Head – mascota celor de la Iron Maiden. Iar în spatele ușii era paradisul: mii de casete audio, video, discuri de vinil (CD-urile încă nu erau un ­format foarte cunoscut), tricouri, badgeuri, insigne. Erai rocker, erai punk, erai depeche-ist – nu exista să nu găsești în acel spațiu (strâmt, de altfel) zeci de minunății pe care să ți le dorești. Acesta era Rocka Rolla.
Astăzi, despre Rocka Rolla se vorbește zâmbind, cu tristețe pentru că nu mai există și cu nostalgie. Și aceasta deoarece Rocka Rolla nu a fost doar un magazin, chiar dacă la bază a stat ideea unui business local – un magazin rock. Însă, în timp, Rocka Rolla a devenit altceva – loc de întâlnire,
platformă de promovare, școală de muzică și multe altele. Astăzi, privind în urmă la Rocka Rolla, spunem că a reprezentat spiritul unei generații.
Înăuntru, în magazin, în spatele pultului, era un pletos de vreo 30 de ani. Era Emil Biebel - cel care a pus în mișcare acest spirit. Timișorean de trei generații, unul dintre cei trei „bișnițari” de viniluri de dinainte de 1989 (afacere de care s-a apucat pe la mijlocul anilor 70) , Emil este un nume de care nu poți să faci abstracție atunci când vorbești de istoria rockului nu numai timișorean, ci și românesc. O simplă căutare pe google după numele lui sau al magazinului îți poate oferi sute de referințe. Uite una, dintr-un interviu al lui Toni Dijmărescu despre Necroticism: „Muzica ne-o procuram de pe tarabe sau, dacă aveam drum, din Timișoara, unde exista celebrul magazin Rocka Rolla. Acest magazin era raiul pe pământ pentru orice rocker, acolo ne simțeam acasă, era ticsit de casete, ecusoane, geci, tricouri, muzica era dată tare, era un vis. Dacă era după mine, m-aș fi mutat acolo”.
Emil Biebel, chiar dacă stă mai în umbră de câțiva ani, nu a renunțat complet la ideea de business din muzică. Gândul nu îi dă pace iar viitorul – ei bine, viitorul ne va aduce o surpriză din partea lui. Doamnelor și domnilor, dați drumul la boxe, puneți-le la maximum și ascultați ce are de spus Emil Biebel:

Începuturile sunt legate de vinil

„Pe vremea lui Ceaușescu am avut o adevărată afacere cu discuri de vinil. Aveam o pasiune pentru muzică și pentru discuri de pe la 12 ani, când mi-am cumpărat primele discuri – Led Zeppelin și Jean Michel Jarre. M-am apucat de bișnițăreli cu discuri de vinil, și a fost o afacere chiar bună. Eram puțini care făceau treaba asta – eu, Gabi de la PowerPlay, și actualul liberal Radu Dimeca împreună cu Silviu („S”-ul de la Fundația ROS).  Câștigam bine, pentru că am învățat să nu mă atașez foarte mult de un anumit disc. Din punctul meu de vedere, dacă cineva dorea foarte mult un disc pe care îl aveam eu și dacă îmi oferea pe el un preț corect, nu era o problemă să mă despart de acest disc – lucru care este valabil și acum. Eu prefer să colecționez în creier. Orice disc poate pleca de la mine la cineva care și-l dorește cu adevărat, pentru că eu colecționez muzica în mine, nu plasticul. Am fost și dat în gât de concurență, la miliție. Noroc că și milițienilor le plăcea muzica și n-am pățit nimic”.

Rocka Rolla

„După Revoluție nu mai era nevoie să faci bișniță, puteai să te ocupi de afacerea asta în mod legal. Așa a apărut ideea Rocka Rolla. Numele a venit, cât se poate de sincer, de la ziarul Dialog Liberal, unde Gabi începuse să scrie o rubrică cu numele ăsta. Am scris și eu, de fapt, acolo, o singură dată – un interviu cu Survolaj. Am tot vorbit cu Gabi să transformăm rubrica în magazin, dar el a plecat în Olanda și am rămas să îl deschid singur. Ulterior au venit alături de mine fratele meu, Bruno, și Cristi Ciachir – pe care l-am cunoscut la o nuntă. Am fost unul dintre primele magazine de orice gen din România – abia se nășteau buticurile pe atunci și primul magazin adevărat de muzică din România. Nu a fost ușor, câteva zile țin minte că nu a intrat nimeni în magazin. Ne-am adresat presei, am început să dăm casete ca premii pentru concursuri prin ziare sau, pur și simplu, cadou ca să se scrie despre ele și am ajuns cunoscuți. Mi-am pus colecția de viniluri la vânzare și am început să importăm casete de la firma Tact din Polonia. Ăștia aveau o producție infernal de mare de casete, de fapt ei făceau inclusiv casetele originale pentru aproape toate casele mari de de discuri. Casetele originale erau însă scumpe, noi aduceam mai mult din astea simple, fără drepturi. Când a apărut legea drepturilor de autor în Polonia, am început să imprimăm noi casetele.
Eram deja cunoscuți, ne implicam și în organizări de concerte – primul a fost unul cu Cargo, la Casa Tineretului. A început să se scrie de noi peste tot. Țin minte că la un moment dat a fost la noi o fată de la Agenda. Urma să vină Celelalte Cuvinte în Timișoara și i-am zis că o să-i sprijinim cu promovarea evenimentului. Ea a scris că îi vom sponsoriza pe cei de la Celelalte Cuvinte, și ne-am trezit cu ei la ușă să discutăm despre sponsorizare. Până la urmă am lămurit lucrurile, a fost vorba doar de o neînțelegere”.

Agenția de turism rock

„Raul Dudnic de la Cargo a avut ideea să își facă o firmă care să se ocupe de organizarea de excursii la concerte rock în străinătate. A venit să ne ceară sprijinul și, în final, am ajuns să ne ocupăm împreună de excursii. Practic, noi am inventat în România conceptul de excursie la un concert rock. Am fost la Monsters of Rock la Budapesta cu trei autobuze pline – eu aveam grijă de autobuzul în care erau copii sub 18 ani, care călătoreau doar cu buletinul. În celelalte se bea, se fuma – la mine a fost simplu, nimeni nu avea voie să miște în front, pentru că altfel risca să nu treacă vama.
Dar nu asta a fost problema cea mai mare – aia a fost înainte de plecare. Noi strânsesem banii pentru bilete, le-am cumpărat din Ungaria și, când să le aducem în România, ni le-au confiscat pe toate în vamă. Până la urmă le-am recuperat...”.

Școala de la Rocka Rolla

„Școală? Da, poate a fost și o școală Rocka Rolla. Dar, atunci, eu nu am fost conștient de asta. Eu îmi făceam doar afacerea și sunt convins că, dacă nu aș fi fost eu, era altul. Iar dacă Rocka Rolla a ajuns să fie privită și ca o școală de muzică, atunci pot să spun că primul care a avut de învățat de pe urma ei am fost eu. Hai să fim serioși, în anii aceia toată lumea asculta numai mainstream – Yes, Pink Floyd, Led Zeppelin, chestiile care mai pătrundeau și la noi. Cu astea am și început, de fapt. După aceea, obligat de clienți – care veneau și căutau diverse trupe de care nici nu auzisem - am adus altele. Și așa a ajuns să-mi placă mai mult muzica underground decât cea mainstream. Uite, Gabi Pupilu de la Implant pentru Refuz mi-a adus prima dată casete cu muzică hardcore și mi-a plăcut. Nu am avut niciodată un anume gen despre care să zic că este  preferatul meu. Am avut perioade cu rock clasic, cu punk – un fir roșu a existat, și acesta este muzica psihedelică, pe care am și promovat-o.
Am făcut, la un moment dat și o foaie volantă pe care o distribuiam gratuit în magazin, cu știri din scena rock, interviuri cu trupe tinere, chiar și câte un editorial. A avut succes, așa că am făcut și un ziar Rocka Rolla, pe care l-am lansat cu un concert la care au cântat Implant, Crize, Scrum... A murit după primul număr”.

Impresariatul

„Manageriatul de trupe a fost, pot să spun, un fel de refulare. Stai, să încep cu altceva: din punctul meu de vedere, absolut toate trupele din România sunt handicapate. TOATE! Iar handicapul lor cel mai mare este neîncrederea în sine și în ceea ce fac. Iar cele mai handicapate trupe din acest punct de vedere sunt cele din Timișoara. De la Phoenix încoace. De aia se spune că în Timișoara nu se întâmplă nimic: avem un public prea pretențios și trupe care nu au încredere în ele. Iar cele care încep să capete încredere în forțele proprii, nu mai vor să fie ajutate, vor să facă totul prin forțe proprii, lucru care este cvasi-imposibil. Aceste trupe intră într-o altă fază de handicap, cea în care refuză să accepte că au nevoie de profesioniști care să cunoască pasul următor.
Eu am început cu organizarea de evenimente – au fost foarte multe, nici nu le mai știu numărul. Prima trupă cu care am colaborat a fost Damnat – o colaborare foarte scurtă, de altfel. Le-am aranjat niște intrări la festivaluri, am făcut concertul Anarhia la Casa Studenților unde au cântat și ei. După aia a urmat Implant pentru Refuz. Pupilu mi-a adus o casetă pe care era înregistrată foarte prost piesa „Să curgă bere pe Bega”. M-am dus la sală, la repetiții, să-i aud cum cântă și mi-au plăcut foarte mult – nu atât din cauza muzicii, cât datorită faptului că muzica lor avea un mesaj, nu era doar o lălăială de dragul de a cânta. Le-am spus că dacă fac încă zece piese ca „Să curgă bere pe Bega” îi ajut să-și scoată un album. Și au fost, în zece ani, patru albume. În total, am produs vreo 10-12 albume pentru diferite trupe, pot fi găsite titlurile pe Discogs. Personal, nu mai am nici măcar o singură bucată din producțiile mele”.

Sfârșitul

„Rocka Rolla s-a terminat cumva din cauza Legii drepturilor de autor – o lege făcută cu ajutorul celor trei-patru case de discuri mari din România, care au avut grijă să nu cumva să existe și alții pe piața asta. De înțeles, într-un fel, deoarece în România doar 1% dintre ascultători ascultă muzică bună, și doar 0,5% sunt dispuși să o și cumpere. Au venit peste mine la magazin și mi-au confiscat toată marfa. Nu pentru că ar fi fost marfă piratată – absolut tot ce aveam în magazin era marfă originală. Dar aveam și marfă în consignație, tot originală, însă fără timbru – de unde să aibă timbru un produs second-hand? Atunci am aflat că Legea drepturilor de autor din România nu permite comerțul second-hand. Inspectorului de la UPFR care a venit atunci la magazin i-am pus în mână două CD-uri, unul simplu și unul digipack, amândouă din consignație. L-am întrebat dacă știe care este original dintre ele și mi-a răspuns că digipackul, doar pentru că arăta mai bine. Amândouă erau originale, dar e greu să explici asta cuiva care nu vrea să te asculte. Nu am mai văzut marfa confiscată nici până în ziua de astăzi. Ceea ce a fost în consignație a trebuit să plătesc – ăsta a fost, de fapt, sfârșitul Rocka Rolla. Mi s-a făcut atunci și dosar penal pentru încălcarea Legii drepturilor de autor. Am primit NUP, dar asta nu a mai ajutat la nimic”.

Acum

„De prin 2006-2007 am plecat la lucru în Grecia. În fiecare an, vara, cinci luni stau acolo. Lucrez la un tip care inițial făcea pizza și souvlaki, apoi și-a luat o brutărie. La început vindeam, dar omul a văzut că sunt serios și acum sunt un fel de manager. Anul ăsta cred că o să lase toată plăcintăria pe mâna mea. Și vreau să spun că e la zece metri de plajă, în insula Ios – este una dintre cele mai cunoscute insule de petreceri din Europa, în Egee, în grupul Cicladelor, la nord de Santorini. Acolo, de fapt, este Grecia adevărată, autentică. Ce să-ți spun? Claviaturistul de la Pink Floyd a stat acolo opt ani, deoarece îi plăceau dealurile pline cu «iarbă».  Și pot să mă laud cu o chestie: i-am învățat pe toți grecii de acolo să spună că cel mai tare oraș din România este Timișoara. În țară mi-am făcut, deocamdată, un blog, Plăcile lui Emil, cu viniluri second hand”.

Ce va urma

„Mi-e dor de showbiz, și vreau să mă reîntorc în el într-o formă sau alta. Am avut o încercare cu Burning Table, dar nu a ieșit. Acum vreau să pornesc altceva: să presez viniluri. Și să fac la Timișoara viniluri cu trupe cult pentru mișcarea rock din toată țara. Voi începe cu Implant pentru Refuz – un fel de best of de pe albumele pe care le-am produs eu -, cu Arc Gotic și cu BAU. Plus, o trupă nouă: Grave for Sale. Și vreau să fac asta nu atât ca afacere, cât pentru că iubesc orașul Timișoara și muzica lui. Mă consider un patriot local maniac, dar nu din subiectivism, ci pentru că am de ce. Noi, aici, am fost întotdeauna mult deasupra nu numai a Bucureștiului, dar și a restului țării. De la început, cu Phoenix, Progresiv TM, Pro Musica, mai departe cu Cargo, acum cu Implant pentru Refuz, Bio, Blazzaj. Nu știu de ce există complexul acesta al Timișoarei față de București, de ce se spune tot mai des că totul se întâmplă la București. Dimpotrivă, ei ar trebui să aibă un complex față de noi, pentru că noi avem aici un spirit și o tradiție legată de rock pe care alte părți din România nu le vor avea niciodată. Și avem și valori pe care ei nu le au”.
Flavius BONCEA