Nicolae (Nicu) Covaci (n. 19 aprilie 1947, Timișoara) este un compozitor, cântăreț, chitarist, pictor și grafician român, cunoscut ca fondator și lider al formației Phoenix. Singurul copil al unei croitorese (Tamara) originară din Basarabia și al unui tată bănățean de lângă granița cuSerbia, Covaci
a crescut fără tată până la vârsta de 11 ani, deoarece acesta a fost deținut politic la Canalul Dunăre-Marea Neagră timp de vreo 10 ani. A început de mic copil să ia lecții particulare de pian, acordeon și limbă franceză, germană și engleză. Mai târziu, după ce a învățat singur să cânte la muzicuță, a luat și lecții de chitară. A urmat secția germană a școlii primare, secția română a școlii generale, liceul de arte plastice și Institutul de Arte Plastice din Timișoara. Nicu Covaci a părăsit România în 26 octombrie 1976, stabilindu-se mai întâi în Olanda, apoi în Germania și în final în Spania. Actualmente (2012), Covaci locuiește în Moraira, Spania.
Phoenix, însă eu... Este titlul cărții lui Nicolae Covaci, liderul grupului Phoenix, cel care se încăpățânează, după mai bine de 50 de ani, să ducă mai departe numele legendei timișorene. Părăsit cam de toți componenții formației, bârfit mai mult sau mai puțin pe drept, Nicolae Covaci rămâne, însă, un nume de care nu poți să faci abstracție când vorbești nu doar despre Phoenix, ci despre întreaga muzică din România. Și pentru că în ultimul timp au fost mai mult atacuri la adresa lui, astăzi vă oferim un interviu în care și Nicu Covaci să își spună părerea. Cu precizarea că, întotdeauna, există o parte goală și una plină a paharului iar adevărul este, tot întotdeauna, unul singur și, în general, se situează undeva la mijloc, îi dăm cuvântul pentru a-și spune varianta lui de poveste despre ce se întâmplă acum cu Phoenix.

- Bună ziua, Nicule. Cam rar te vedem pe scenă în ultimul timp.

- Bună să-ți fie inima. Așa este. După cum știe toată lumea, Phoenix este din nou în plină ardere, pregătindu-se să renască. Așa cum a tot făcut-o în ultimii 50 de ani.

- Am văzut cu toții, așa cum spui, că s-a cam ars Phoenix din nou, că te-ai ars și tu și că cinci ex-membri Phoenix s-au reunit sub un nefericit ales nume, „Pasărea Rock”.

- Ai dreptate… De fapt, nu am ars ci… m-am fript, crezând în prietenie și devotament. A fost alegerea lor acest nume. Numele unei casete pirat Phoenix de prin anii ‘90. Alegere total neinspirată, mai ales că grupul se axează pe Mircea Baniciu, care cântă folk și care a declarat că el nu se simte bine cântând rock. Am vrut să evit de-a lungul anilor formarea unor  mini-Phoenix, care să denatureze ceea ce am creat eu prin Phoenix. Pentru că, bine sau rău, din punct de vedere muzical, tot ce s-a făcut în Phoenix, s-a făcut așa, pentru că eu am ales acest drum, atât ca stil, cât și ca inspirație folclorică străbună.

- Ți s-a reproșat asta în diferite ocazii – că membri trupei nu prea pot spune ce au de spus. Că nu li se permite să își dezvolte personalitatea în cadrul trupei.

- Dragule, păi asta nu ar veni decât să confirme faptul că aproape toată munca de compoziție și de orchestrare a fost a mea. Și susțineau chiar ei asta, până nu demult, tocmai cei care astăzi vor să își aroge drepturi de autor în compozițiile Phoenix.  Să încercăm să lămurim cum stau lucrurile. Este adevărat că, de-a lungul anilor, eu am fost tot timpul cel care a hotărât ce vom cânta și cum vom canta. De exemplu, eu am propus să cântăm „Andri Popa”, o piesă a lui Baniciu pe care o ciupea el din când în când, de unul singur. La un moment dat, eu i-am propus să o cântăm, dându-i un text ales din Vasile Alexandri, text care mai stimula emoția cât de cât, piesa fiind pașnică și ușurică. În ultimii ani am cântat-o și noi într-o formulă în care mesajul era susținut sută la sută, o interpretare în forță, supărată, și nu cu zâmbetul fals permanent pe față. Nu el mi-a propus să o cântăm.

- Deci, succesul piesei „Andrii Popa” se datorează trupei Phoenix. Nu a compus nimeni în Phoenix?

- Nu este chiar așa. Au existat și câteva  piese compuse de Kappl, când a rămas cu meningită câteva săptămâni în Polonia, după festivalul de la Sopot, unde la bas a cântat, în locul lui Ioji, chitaristul Ștefan Bartha, de la Omega. După câteva săptămâni de spitalizare, Ioji s-a întors în țară bârâind la bas niște note și niste formule ce le-a exersat pe basul special lăsat pe patul lui, ca să nu-și piardă dexteritatea. Din acele bârâieli am compus împreună „Vasiliscul și Aspida”, „Sirena”, „Pasărea Calandrinon”, „Pasărea Rock”. Și am spus că piesele i se cuvin și așa au și fost declarate la Uniunea Compozitorilor. Ca să te lămuresc… Compozitor este considerat cel ce vine cu o melodie cu totul nouă pe o armonie și un ritm adecvat. Restul, că unul mai dă în cinele de două ori sau basul mai adaugă câteva note, că-i vin la îndemână, sunt doar calitățile interpreților, calități cerute oricum în formațiile de rock. Într-o asemenea formație nu se interpretează de două ori aceeași piesă identic, căci tocmai starea și emoția este diferită de la concert la concert și asta așteaptă și publicul. Deci, îndemânarea în execuție este una și creația este alta, să fie clar. Deci, amintita piesă „Andri Popa” nu este un hit Mircea Baniciu, precum „Eșarfă în dar”, ci un hit Phoenix. Mircea Baniciu, de altfel, nu a avut nici un hit înainte de Phoenix.

- Deci, o concluzie trasă până acum, ar fi că ai cam tăiat și spânzurat, iar în Phoenix s-a cântat ce și cum ai vrut tu, în detrimentul avântului creator al celorlalți membri, care simțindu-se îngrădiți în dezvoltarea lor ca și artiști, la câte un moment dat, au hotărât pe rând să părăsească trupa, nemaisuportând sistemul dictatorial impus de către tartorele Covaci.

- Hahaha! Uite așa se întâmplă cu voi ăștia, reporteri, critici, reprezentanți mass-media vânători de senzațional. Dacă s-ar fi încheiat interviul aici, din ultima ta propoziție ai fi putut face un titlu-bombă de articol. Articol din care să nu rezulte deloc ceea ce scrie în titlu. Eu nu am spus așa ceva.

- Intenționat am spus ce am spus, tocmai pentru a te provoca să nu lăsăm discuția „în aer” și să încercăm să mai clarificăm lucrurile.

- În ceea ce privește îngrădirea dezvoltării personalității artistice a membrilor trupei Phoenix, asta a devenit în timp o legendă urâtă și mincinoasă. Propovăduită și promovată de către ei. Pentru a demonstra că este așa și a nu fi acuzat că vorbesc aiurea, te invit să împarți „viața și evoluția artistică” a oricărui membru al trupei Phoenix în trei etape: 1) înainte de Phoenix, 2) în perioada Phoenix, 3) după perioada Phoenix. Și acum, te invit să schimbăm rolurile, eu reporter și tu intervievat. Cum vezi evoluția artistică a membrilor Phoenix?

- Am bănuit eu că voi avea parte de surprize… Evident că nu îi putem băga pe toți în aceeași oală și forța în același calapod, prin descrierea evoluției artistice a membrilor trupei Phoenix. Dar putem generaliza, fără să greșim, așa: 1) este foarte greu să generalizăm perioada ante-Phoenix. Unii membri au fost total necunoscuți publicului larg, alții mai mult sau mai puțin cunoscuți; 2) în perioada Phoenix, nu cunosc nici un membru al trupei care să fi stagnat sau să fi involuat artistic, să fi pierdut ceva din punct de vedere artistic, să fi făcut compromisuri artistice sau să fi fost obligat să facă astfel de compromisuri artistice. Dimpotrivă, mulți dintre membri Phoenix au avut evoluții spectaculoase în perioada Phoenix. Foarte puțini dintre membri Phoenix au avut evoluții spectaculoase din punct de vedere artistic, după ce au plecat din Phoenix.

- Răspunsul tău reflectă niște realități. În primul rând, nu am frânat niciodată, prin nimic, dezvoltarea artistică a vreunui membru din trupă. Alături de mine s-au îmbogățit artistic. Phoenix a fost un teren propice. De fiecare dată când cineva din trupă a avut altceva de spus artistic decât ceea ce consideram că este potrivit pentru Phoenix și a avut un proiect personal, eu nu doar că nu l-am descurajat sau oprit, dimpotrivă, i-am susținut cu toate puterile mele să înfăptuiască acele proiecte. În nici un caz nu le-am stat în drum.

- Și atunci, de ce fac astfel de afirmații astăzi?

- Asta cred că ar trebui să îi întrebi pe ei, nu pe mine. Se pare că unii au uitat că au avut totală libertate și sprijin din partea mea. Țăndărică și-a văzut de proiectele lui în timp ce era în Phoenix. Baniciu la fel. Sau Cristi. Mani, de asemenea. La Kappl este greu de vorbit despre o carieră artistică în adevăratul sens al cuvântului. El a plecat pentru că a preferat o colaborare cu Mani la câteva amărâte de concerte și cai verzi pe pereți promiși de către Mani, în loc să rămână acolo unde îi era locul – în Phoenix.

- Și uite că s-a ajuns unde s-a ajuns. Ai fost împotriva ideei de fărâmițare și pseudo-phoenixizare prin colaborarea dintre doi-trei membri Phoenix și iată că acum s-au adunat cinci membri Phoenix la un loc. Un maxi-Phoenix.

- Adevărat. Și trist. Pentru toată lumea. S-au adunat să ce? Să țină concerte în care jumătate din repertoriu sunt piesele Phoenix? Niște oameni care cu toții susțin că au plecat din Phoenix ca să se poată dezvoltă artistic. Niște oameni care cu toții au susținut, când au plecat, că nici nu mai vor să audă de Phoenix. Că Phoenix este un capitol încheiat din viața lor personală și mai ales artistică. Niște oameni care ne-au „amenințat” cu toții că „au multe de arătat și de demonstrat” din punct de vedere artistic. Niște oameni care se țin scai de repertoriul Phoenix precum căpușa. Pentru că mai pot suge ceva din Phoenix. Care Phoenix este munca mea de o viață. Pentru ei a reprezentat doar o etapă din viață.

- Și astfel am ajuns la tema procesului care se desfășoară. O primă întrebare pe această temă ar fi: de ce să aibă voie să se cânte piese Phoenix doar cu permisiunea ta? Sau, mai bine zis, de ce unii să aibă voie și alții nu, că doar există multe trupe care cântă piese Phoenix. Există chiar trupe cover-Phoenix, specializate în a cânta Phoenix.

- În primul rând, țin să îți spun că acest tip de proces nu este unic nici în țară, nici în lume. Au mai existat asemenea procese și la noi, și în străinătate. Legea drepturilor de autor stipulează cum se încasează și cum se distribuie drepturile de autor. Care subiect este o temă de dezvoltat în alt intreviu, pentru că este o porcărie ce se întâmplă în țara asta. Această lege recunoaște și dreptul autorului de a-și proteja creația, însă nu este foarte clară și explicită în acest sens. Aici mă refer la faptul că există situații în care ție, ca autor, nu îți convine că și compozițiile tale să fie cântate în anumit fel, considerând că i se aduce un prejudiciu piesei sau ție personal. Sau s-ar putea să nu îți convină să fie cântate de anumite persoane, din cauze legate de persoana respectivă sau de felul său de a interpreta. Spune-mi, te rog, tu dacă este normal ca cinci foști membri Phoenix să se reunească și să organizeze concerte cu repertoriu Phoenix. Atât timp cât eu sunt pe scenă și îmi cânt propriul repertoriu, nu deranjez pe nimeni, ei cântând piesele mele îmi fac concurență și lumea riscă să-i confunde, ceea ce deranjează și nu este corect.

- Ai amintit de alte procese similare în țară și în străinătate. Heino, un fel de Gică Petrescu al Germaniei, a avut parte de mai multe procese asemănătoare. Dar trupele cover-Phoenix din țară? Din București, Constanța sau cea din Timișoara, ultima formată, după știința mea?

- Toate trupele cover-Phoenix din țară au parte de încurajarea și de susținerea mea. Este foarte bine să se cânte și să se asculte Phoenix. Vorbim acum de trupe mici, care cântă ocazional Phoenix. Sunt în contact cu aceste trupe. Unele trupe care cântă cover-uri Phoenix le-am și invitat să cânte în deschidere la concerte Phoenix. Acești muzicieni, mai tineri sau mai bătrâni, cântă Phoenix din dragoste pentru Phoenix, se străduiesc să fie cât mai aproape de Phoenix în interpretare și eu sunt alături de ei și îi ajut cu tot ce pot. Nu poți compara aceste trupe cu mini-Phoenixul Pasărea Rock.

- Am înțeles. Hai să vorbim puțin despre noua trupa „Vest & Cover Phoenix”. Nu sunt niște muzicieni tocmai tineri.

- Într-adevăr, nu mai sunt tocmai tineri. Pe Titi Dragomir l-am cunoscut în urmă cu o grămadă de ani. Prin ‘72 parcă. Era vecin cu mine și tot timpul se învârtea pe lângă noi. Voia să cânte și el. De fapt, canta, era vocalist într-o trupă de elevi. Era vocalist. A și câștigat un premiu cântând „Vremuri”,
„Canarul”, „Mama, mama” și „Te întreb pe tine Soare”, precum și o compoziție proprie. Mi-a plăcut vocea lui. Avea o dicție bună și o voce caldă. Îl invitam deseori la mine acasă, la Tuși, era cooptat în trupa Phoenix, voia să învețe. Venea la repetiții, îi dădeam lecții de tehnică vocală, ritmuri, intrări și măsuri mixte. Mă gândeam chiar, la un moment dat, că într-o zi am să îl pot urca pe scenă, poate chiar să îl înlocuiască pe Baniciu într-o bună zi, Baniciu care de pe atunci făcea tot felul de figuri, ca tânără vedetă născută din spuma mării.

- Din spuma mării, adică din nimic?

- Ai spus-o tu, nu am spus-o eu. În orice caz, Titi a ajuns să facă parte din staff-ul Phoenix. Alături de Schwartz, Sobre și alții, care erau necesari pentru buna funcționare a trupei. În acea perioadă nu s-a ajuns la promovarea lui Titi în calitate de vocalist. Erau alte vremuri. Baniciu era bine înfipt în trupă, în sensul că nu s-a pus problema niciodată să fie dat afară, așa cum nu s-a pus vreodată problema asta cu nici un membru al trupei. Dar nici nu am făcut compromisuri pentru a ține pe cineva în trupă. De aici s-a ajuns la sintagma „În Phoenix nimeni nu este de neînlocuit. Mulți au interpretat asta ca o jignire. Și rău au făcut. Pentru că toți au ajuns în Phoenix tocmai pentru că s-au eliberat locuri în trupă, lăsând locul altora să se afirme. Titi a stat modest, în umbră, de-a lungul anilor, dar a fost și a rămas un om de bază, nu m-a dezamăgit niciodată. De-a lungul anilor l-am tot chemat pe la concerte să urce pe scenă alături de noi. Și niciodată nu a spus „nu”.

- Am înțeles că Titi nu s-a rezumat doar la a colabora cântând cu Phoenix.

- Într-adevăr, în multe concerte s-a implicat și organizatoric, contribuind din plin la bunul mers al lucrurilor. Sau încurcându-le câteodată, dar rar. Și asta face parte din viața și avatarurile unei trupe. Greșim cu toții câteodată. Nu este nimeni scutit. Eu cel mai tare mă enervez când greșesc eu.

- O să auzim acum o autocritică a lui Nicu Covaci, în premieră absolută?

- Hahaha. Nu o să îți ofer nici ție și nici cititorilor această satisfacție astăzi. Poate altădată. Și așa sunt criticat crâncen de oricine apucă, oameni informați sau habarniști se înghesuie să facă asta. Nicu Covaci se vinde bine ca și subiect de scandal. Dacă s-ar vinde și Phoenix așa de bine, nu ar fi rău, ca să îl parafrazez pe Creangă.

- Vorba cântecului, unde îți sunt prietenii de altădată, dintr-o mie câți au fost, Nicu Covaci?

- S-au risipit, mulți au murit deja… Dar nu sunt complet singur. Am destui oameni pe lângă mine, care nu se lasă așa, cu una cu două, prieteni și colaboratori. Unul dintre ei este și Titi. Înființarea unui Fan Club Phoenix în Timișoara s-a făcut din inițiativa sa. Tot din inițiativa sa a luat naștere această trupă – Vest & Cover Phoenix. Titi este un muzician profesionist, cu atestat de prin ’77-’78. Nu a așteptat el să se facă loc în Phoenix ca să își vadă de cariera muzicală. O carieră nespectaculoasă, dar s-a ocupat de muzică și el toată viața. S-a alăturat în acest proiect trupei „Vest”, o gașcă de muzicieni cu vechi state din Timișoara, și l-a cooptat și pe prietenul său Relu Iocșa, vechi zdrăngănitor la chitară. Foarte bine au făcut. Din punctul meu de vedere, să fie cât mai mulți care să facă așa ceva. Îi felicit pe fiecare în parte și sper să avem cât de curând ocazia să zdrăngănim un pic împreună.

- Asta este amenințare sau promisiune?

- Hahaha. Amândouă. Dar ei mă cunosc și nu trebuie să își facă probleme. Cine mă cunoaște știe asta. Mai trăgeam palme peste cap, pe vremuri, dar nu o mai fac demult. Și tare mult mi-ar plăcea să nu mi se mai dea ocazia să o mai fac.
A consemnat, Valentin ȘERBAN


Istoria

În Timişoara la vremea aceea marele sport popular era prinsa în apă. Jucam prinsa la ştrandul din Parcul Central, Usoda. Acolo l-am cunoscut pe
Kamocsa Bela. Ne-am împrietenit. Şi pe Moni Bordeianu tot la Usoda l-am cunoscut. Pe vremea aceea începusem să învăţ ghitară cu unul dintre fraţii Popescu şi luam şi ore de pian. Stăteam pe Splaiul Tudor Vladimirescu, puţin mai sus de Flora iar în parcul din faţa casei erau grupuri de tineri care cîntau la chitară. Ştiu că pe unul din ei îl chema Cornel Enache. Datorită lui m-am apucat de chitară. Pe atunci se cântau piese italienești şi se adunau fetele să asculte. Tot atunci mi-a luat mama şi profesor de engleză. Kamo care şi el cânta la chitară într-o brigadă artistică mi-a propus să ne întâlnim și să cântăm împreună. Am cântat o vreme împreună şi la un moment m-a întrebat dacă nu vreau să intru şi eu în brigadă. La început am refuzat pentru că mă gândeam că e o brigadă de agitaţie, dar Kamo mi-a spus că instructorul e un evreu deştept care ştie ce face. Am intrat în brigadă şi în scurt timp m-am impus. Ştiam note, cântam tot. Moni cânta la tobe. Mai era unul, Adi Pavlovici, care cânta tot la chitară. La un moment dat erau prea multe chitare aşa că ne-am gândit să facem o trupă şi să cântăm nişte Shadows-uri. Acompaniam balerine, dansatoare. Carmen Bozan, prima mea mare iubire, dansa şi ea în brigada aia. Mi se întorcea capul când o vedeam. Cu brigada asta am câştigat toate concursurile pe ţară. Am făcut nişte show-uri brici.
După un an s-a terminat cu brigada. Eu cu Pavlovici, cu Kamo şi cu Moni am rămas împreună şi atunci ni s-a alăturat şi Claudiu Rotaru. Repetiţiile se făceau la Moni acasă - pentru că acolo era loc mult şi avea o mamă tolerantă - sau la Claudiu. Pe atunci au apărut Victor Cârcu şi cu Victor Şuvăgău care erau nişte flegmatici. Făceau băşcălie de oricine şi orice. Trebuia să ai prezenţă de spirit ca să le răspunzi. Îmi amintesc că odată Moni s-a apucat să facă mişto de mine pe Corso în timp ce mă plimbam cu Carmen. M-am supărat foarte tare. Am dus-o pe Carmen acasă şi m-am întors la el şi l-am troznit. Aveam mereu cheile în mână şi cu mâna aia i-am dat una de l-a podidit sângele. După aceea mi-a părut aşa de rău că am plâns pe stradă. Moni m-a iertat atunci.
La începutul anilor 60 când s-au format Sfinţii eram încă la liceu. Cuibul era la Moni acasa. Am început să cântăm regulat la clubul facultăţii de mecanică până când ne-au dat afară pentru că aveam plete şi un nume de trupă necorespunzător. Căutam un club unde să cântăm. Într-o zi vin acasă de la şcoală şi găsesc un tip mai ciudat care vorbea cu maică-mea, domnul Lakatos, care-mi spune că el e directorul unui club muncitoresc şi vrea să ne angajeze pentru seri de dans. I-am spus că suntem interzişi iar el mi-a răspuns că vrea să vadă cine ne va interzice la el în club. Clubul acela a devenit Lola, un loc în care am cântat o vreme regulat şi unde s-a creat o gașcă grozavă în jurul nostru. După Lola o vreme nu am avut un club al nostru până am descoperit sala fostului cinematograf din piaţa Maria care fusese o vreme depozit de legume. Am lucrat acolo cu toţii ca s-o punem la punct. Îmi amintesc că atunci când Schwartz, inginerul nostru tehnic, a aprins lumina, cablurile de curent au ţâşit din perete ca nişte biciuri electrice, o imagine extraordinară. Am pus curentul, am tras cabluri, am făcut scena, am făcut curat şi când totul a fost gata, a venit Tuşi şi a spălat pe jos. Noi am făcut casa aia de cultură cu muncă voluntară ca să avem unde cânta. Sub scenă era o cabină în care se întâmplau lucruri minunate.
Între timp intrasem la facultatea de arte plastice unde am cunoscut o serie de oamei remacabili. Eu voiam de fapt să fac sculptură la Bucureşti. Până la urmă am făcut Institutul la Timişoara. Îmi plăcea foarte mult profesorul meu, Leon Vreme. Avea eleganţă şi calitate. La institut l-am reîntâlnit din nou pe Valeriu Sepi pe care îl cunoscusem cu ani în urmă pe vremea când tatăl lui îi făcuse curte mamei. De fapt noi ne-am apropiat când am lucrat împreună la Mica Ţiganiadă prin 1972, o piesă pusă de Victor Cârcu şi de Lelu Bihoi, unde Sepi avea rolul lui Parpanghel iar noi cântam în fundal. În timpul anului făceam turnee prin ţară şi lucram la imprimări iar verile cântam la mare. Carmen Bozan mă părăsise pentru că devenisem o chestie nesigură. Eram movie star. Phoenix devenise un nume în pop-up românesc chiar dacă datorită aspectului exterior nu prea eram mediatizaţi.
Nicu COVACI