Născut în 18 iunie, 1930 în localitatea Noul Caragaci.
Studii: Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu”, Cluj-Napoca, promoţia 1957.
Din 1957 expune la saloanele oficiale din Timişoara şi Bucureşti, precum şi la expoziţii colective şi de grup din ţară.
Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.
Expoziţii personale: 1970, 1972 „Vila Engiadina”, Vulpera, Elveţia; 1971 Galeria „St. Louis”, Morges, Elveţia; 1972 „Kunst Keller Galerie”, Kriens, Elveţia; 1973 „Kleine Galerie für Kunst…”, Kassel, Germania; 1973 „Saulenhof Galerie”, Bad Pyrmont, Germania; 1974 Zürich, Elveţia; 1974 Les Diablerets, Elveţia; 1975 Galeria „Helios”, Timişoara; 1976 Galeria „Agora” Reşiţa; 1978 Galeria „Alfa”, Arad; 1980 Galeria „Agora” Reşiţa; 1981 Muzeul de Artă, Cluj-Napoca; 1987 Galeria „Cupola”, Iaşi; 1988 Casa Universitarilor, Timişoara; 1996 Galeria de Artă, Târgu Mureş; 1996 Galeria „Dure”, Timişoara.
Expoziţii internaţionale: 1973 „Alto Center”, Lucerna, Elveţia.
Expoziţii de artă românească în străinătate: 1969 Novi Sad, Iugoslavia; 1970 Belgrad, Iugoslavia; 1973 Modena, Italia; 1974 Graz, Austria; 1982 Jena, Germania; 1985 Stattgard, Germania; 1986 Viena, Austria; 1990-1993 Szeged, Ungaria; 1988 Viena, Austria.
Expoziţii de grup în străinătate: 1970 Galeria „Schindler”, Berna, Elveţia; 1974,1977 Galeria „Kunstkreis”, Hofgeismar, Germania; 1975, 1977 „Kelleratelier” Cuxhaven, Germania; 1976 „Brockdorf Palais”, Glückstadt, Germania; 1974, 1978 Galeria „Götingen”, Götingen, Germania; 1974, 1978 Galeria „Northeim”, Northeim, Germania; 1978 Thalwill, Elveţia; 1979 „Lysterhaus”, Sylt, Germania; 1982 „Haus Coburg”, Delmenhorst, Germania; 1982 „Kunstgalerie”, Gera, Germania; 1983 Laax, Elveţia; 1985 Kassel, Germania; 1986 Almend, Elveţia; 1990 „Glattzentrum”, Zürich; 1990 „Orangerie Guga Parck”, Essen, Germania; 1991 Galeria „Boema”, Viena, Austria; 1991 Merzing, Germania; 1992 Ascona Agarone, Elveţia; 1993 „Epizentrum”, Essen, Germania; 1993 Manheim, Germania; 1995 Galeria „Schambala”, Copenhaga, Danemarca; 1996 Galeria „Lochte”, Hamburg, Germania; 1997 1998 Galeria „Profan”, Elst, Olanda; 1998 Expoziţie intinerantă de grup în Norvegia; 1998 Muzeul de ceramică Langerweche şi Aachen; 1999 Galeria „Keys”, Sprinfield, S.U.A.
Tabere de creaţie: Lazarea, Valea Doftanei, Mraconia, Căluşeri, Sângeorzul de Mureş, Gărâna, Trei Ape.
Lucrări de artă monumentală: în colaborare cu pictorul Luca Adalbert, frescă şi mozaic în Timişoara, Cugir, Băile Herculane.
Lucrări în colecţii din ţară şi străinătate: România, Marea Britanie, Belgia, Franţa, Elveţia, Germania, Norvegia, Grecia şi Colecţia Centrului de Artă Contemporană Forcalquier, Franţa.
Referinţe: 1976 „Afirmări” de Mircea Deac; 1981 „Dicţionarul Artiştilor români” de Octavian Barbosa; 1983 „111 pictori contemporani”, editat de U.A.P. Bucureşti; 1992 „Plasticieni Timişoreni” de Negoiţă Lăptoiu; 1996 „Enciclopedia Artiştilor români contemporani” de Vasile Florea, Al. Cebuc şi Negoiţă Lăptoiu.
Pictura lui Leon Vreme este la fel de convingătoare și acum, ca și în urmă cu mai bine de treizeci de ani. Rafinată și expresivă, aceasta păstrează dialogul direct al artistului cu lumea înțeleasă ca o construcție, ale cărei repere se înscriu în logica permanenței ei. Chiar și atunci când înregistrează momente particulare, el are capacitatea de a le integra într-un sistem. În același timp, prioritatea pe care el o dă percepției face ca lucrările sale să nu piardă o anume senzorialitate, structurile raționale nu scapă niciodată din vedere calitatea afectivă a discursului. Marea izbândă a pictorului Leon Vreme este capacitatea sa de a transforma trăirile, senzațiile, amalgamul de stări născut în fața unui peisaj mai ales în forme, structuri, culori, construcții ce nu mai au nimic comun cu imaginea directă, cu anecdotica subiectului, ci toate acestea se înscriu în logica expresivă a limbajului plastic, susțin un discurs profund și convingător. (Maria-Magdalena Crișan)


- Ce rol au avut părinții în succesul dumneavoastră?

- Poate că, fără să intenționeze, părinții mei mi-au hotărât cândva viitoarea profesie. Când eram foarte mic, îmi dădeau o bucată de hârtie și un creion și aveau liniște, pentru că mâzgăleam. Apoi, mai desenam cu creta pe pământ, dar, practic, momentul hotărâtor a fost în 1940, când rușii au ocupat Basarabia.
La bunica mea, în Tătărăști, a stat în gazdă un pictor rus care a decedat. Toate obiectele lui au rămas la noi și curios este că bunica mi-a dat voie să le folosesc, chiar dacă eram cel mai mic. Am început, practic, să mă joc cu culoarea. După aceea, am încercat să fac peisaje după cărți. Totul a fost absolut spontan.

- În ce măsură v-a afectat perioada comunismului?

- A intervenit refugiul în 1944, când U.R.S.S. reocupă Basarabia. Acest fapt negativ, până la urmă, pentru mine a fost benefic. Sigur că părinții s-au refugiat, dar deja aveam un alt statut. Dincolo aș fi fost chiabur și chiar eram puși pe lista neagră în 1940 să fim duși în Siberia. Faptul că învățământul a fost gratuit a însemnat o oportunitate. Părinții mei nu m-ar fi putut ajuta cu facultatea. Între timp, părinții mei au devenit colectiviști.
Am fugit de comunism. Nu voi uita niciodată când, într-o seară, mama ne-a adunat pe toți patru și ne-a spus: Fiți atenți că v-am cusut pe paltonaș, la umăr, ruble. Deja se știa că rușii despărțeau copiii de părinți. Dar am scăpat.

- Care a fost începutul carierei dumneavoastră?

- Interesant este că în clasa întâi, fiind la Liceul Teoretic din Cetatea Albă, se organizau spectacole înainte de sărbătorile de iarnă. Deja eram selectat în colectivul de executanți ai decorului. Probabil că aveam mai multă înclinație pentru pictură decât colegii mei. Îmi aduc aminte că un elev din clasa a șaptea a vrut să facă o lucrare, un desen cu Iisus Hristos și cu Maica Domnului. Nu a reușit. Sarcina mi-a revenit, chiar dacă eram cu mult mai mic. M-am chinuit, dar era o lucrare destul de pretențioasă. Pe atunci nu aveam cunoștințele necesare în pictură, iar lucrarea nu mi-a reușit așa cum aș fi vrut.

- Artiștii se nasc ori devin astfel prin instruire, prin școală?

- Trebuie să te naști cu har, cu talent, dar nu poți să devii cu adevărat pictor dacă nu ai o anumită bază, o instruire. După școala primară am dat examen la „Mine și petrol” și la „Silvicultură”. Am reușit la amândouă. De la Pucioasa m-am mutat la Periș, în județul Ilfov, la Școala Medie Tehnică Silvică.
Eram atent la ore, dar și pictam. La un moment dat, a venit profesorul, a văzut că pictez, dar nu mi-a făcut nici o observație, văzând că sunt preocupat de artă. La internat mă lăsau să plec, deoarece știau că îmi iau pânzele, caseta cu culori și pictez.
Unele lucrări erau copii după ilustrații, iar altele erau făcute de mine. Un profesor din acest domeniu mi-a spus să lucrez numai după natură, fiind mai convingător. Acest lucru m-a întristat. Dar a fost un simplu test, făcut de profesor, pentru a vedea dacă mă afectează și atunci mi s-a spus să merg la arte.
Mergeam continuu la muzee, la București, chiar dacă eram sărac.
Înainte de examenul pentru Facultate se făcea pregătire și se urmărea evoluția noastră. Atunci mi-am dat seama cât de slab sunt, fiind foarte mulți care au făcut liceul de arte plastice. În acele două săptămâni m-am concentrat foarte mult. Am devenit student la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu”, din Cluj-Napoca.

- Ați avut noroc să vă remarcați imediat?

- În primul an am avut o evoluție foarte rapidă. Acolo am primit o serie de noțiuni de anatomie. La timpul respectiv, când absolveai facultatea, cei care aveau note foarte bune beneficiau de o bursă de instalare. În ultimul an, m-am căsătorit cu Xenia Eraclide, graficiană. Avem doi copii: unul s-a născut în acest atelier, iar celălalt – în casa pe care am primit-o ulterior. Amândoi au ales domeniul artei.
La Timișoara, în această casă de creație s-au făcut ateliere. Președintele de atunci ne-a spus că, dacă venim aici, primim atelier. Pentru noi, acest lucru era foarte important. Această bursă de instalare pe doi ani de zile ne-a asigurat o independență.
Au venit aproximativ 14 tineri. Întâmplarea face că șapte au venit din Cluj, iar ceilalți – din București. Ne-am întâlnit cu cele două tendințe: influența austro-ungară din partea Clujului și viziunea de Paris, din București. Pe de o parte seriozitatea, rigurozitatea, iar, pe cealaltă parte, culoarea, spontaneitatea.

- Care e prețul succesului?

- Toți locuiam în ateliere și aici aveau loc întâlniri.  Eram foarte mulți, tineri și săraci. Am devenit specialiști tocmai pentru că proveneam dintr-un mediu sărac și trebuia să ne afirmăm prin propria muncă. Aceasta era realitatea.
Dorința de afirmare era foarte importantă, de a face o artă inedită. Era această dorință de a ne conecta cu arta europeană. La început, acest lucru nu a fost bine văzut de autoritățile locale. Am avut și expoziții respinse. Au fost și momente penibile. Dacă erai respins, trebuia să nu te lași. Iar obținerea unui pașaport să pleci cu o expoziție în străinătate era dificilă.
În 1982, am fost la Paris. Am depus actele și am fost la Ambasadă, care mi-a cerut aprobarea Uniunii. Aceasta a venit ulterior, dar trebuia să îmi fac pașaportul. Mergem în audiență și am întrebat: Care plastician din lumea aceasta nu vrea să vadă Luvru? Când i-am spus asta,
mi-a dat pașaportul, altfel eram respins.

- Când a avut loc prima expoziție de peste hotare?

- Am realizat peste 280 de prezențe expoziționale în țară și în străinătate, din care 26 au fost personale. Facultatea de Arte din Timișoara a fost una dintre cele mai bune din țară, pentru că s-a reflectat dorința noastră de afirmare, de noutate și în predare.
Stăteam în apartament cu un cântăreț care a avut un contract în Elveția. S-a împrietenit cu o cehoslovacă din Elveția. Aceasta știa care sunt realitățile din lagărul socialist. Timp de o lună a locuit cu noi, am discutat și ne-am împrietenit. Mi-a oferit șansa de a avea o expoziție în Elveția. După ceva timp, am primit invitația. La început nu am avut accesul de a părăsi țara, pentru că, în acea vreme, autoritățile erau foarte suspicioase.
În 1970, împreună cu soția și cu sculptorul Victor Gaga, am avut prima expoziție personală peste hotare, la Galeria „Engiadina”, din Vulpera. L-am cunoscut pe criticul Nesto Jacometi, directorul artistic al Galeriei „Schindler”, din Berna. Acesta a luat premiul Bienalei de la Veneția și avea vederi social-democrate. Această întâlnire a deschis o colaborare de mai mulți ani și organizarea unor noi expoziții personale în Elveția și Germania.
Printre altele, am făcut un Crist, o reprezentare a lui Iisus Cristos crucificat. Nu era voie să faci tematică religioasă. Când a venit la lucrarea mea, am încercat să mă justific. El a fost interesat dacă era pictură sau nu. Nesto Jacometi a făcut anumite puncte roșii pe lucrările noastre, expuse în Elveția. Dintre care 21 am vândut. Era foarte mult și ca număr de lucrări, și ca valoare.
În 1973, împreună cu soția mea am inițiat o serie de expoziții de grup, în Elveția și Germania, invitând să ni se alăture Lidia Ciolac, Romul Nuțiu, Sofia Kryzanowska, Aurel Breileanu și Iulia Dinescu. În anul următor am realizat o expoziție personală în cadrul „Săptămânii Culturii Românești” la „Saulenhoffgalerie”, în Germania.

- Când ați trecut de la clasic la ceea ce înseamnă „VREME”?

- După ce am terminat, în 1970, am fost pe șantierul naval de la Galați. Acolo totul era interesant, era altceva. Nu mai era doar un peisaj. Între timp, am început să mă abstractizez. L-am întrebat pe criticul de artă Nesto Jacometi dacă să aleg acest drum. Mi-a răspuns că da. Vizitarea muzeelor a avut o influență benefică. Grupul nostru timișorean era cea mai modernă filială din țară la acel moment.
Doream să mă modernizez, să fiu în acord cu pictura europeană. Nu am făcut compromisuri. Am făcut pictura mea.
Mi s-a spus că am un simț dezvoltat pentru lucrările monumentale, chiar dacă nu am fost specializat în acest domeniu.

- Cum a evoluat relația cu soția dumneavoastră?

- Deja din facultate ești pregătit. Știi viața artiștilor, cât de greu le este. Noi eram pregătiți pentru tot felul de lipsuri. Dragostea nu este cu bani. Ne limitam. Am avut zile în care făceam economii. Dar am mers mai departe.
Am putut trăi liniștiți. Am fost cadre didactice. Nu aveam pretenții prea mari de la viață și am mers fiecare pe creații pure. Fac pictură pentru mine. Eu sunt cel mai exigent. La mine sunt emoțiile și trăirile. Este mult mai greu să faci artă abstractă decât artă realistă. Dacă îmi aleg un peisaj, trebuie să vin cu ceva original. La creațiile mele nu am adăugat un titlu tocmai pentru ca fiecare să își imagineze ceea ce își dorește. Pe fiecare artist îl urmărește o lumină proprie. Iar lumina locului natal mă va urmări toată viața.
A consemnat, Alexandru Virgil STOICA