Născută la 15 septembrie 1947, localitatea Baia, județul Suceava.
Absolventă a Institutului de Atre Plastice „Ioan Andreescu” Cluj-Napoca (1968-1974); Bursă de studii Roma, Italia 1985.
Este profesor universitar doctor la Facultatea de Arte, Universitatea de Vest Timişoara.
Membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România.
Diplomă de excelenţă acordată de Primăria Municipilului Timişoara.

Expoziţii personale (selecţie):

1976 Iaşi – Galeria „Cupola”; 1979 Craiova – Muzeul de Artă; 1980 Bucureşti – Galeria „Galateea”; 1983 Bucureşti – Galeria „Eforie”; 1985 Roma, Italia – Academia din România; 1987, 1990, 1993, 2003 Timişoara – Galeria „Helios”; 1989, 1994 Lugoj – Galena „Pro Arte”; 1990 Modling, Austria – „Gewrbesaal”; 1991 Arad – Galeria „Arta”; 1995 Wassenaar, Olanda – City Hall Gallery; 1995 Utrecht, Olanda – „Catch” Gallery; 1998 Timişoara – Muzeul de Artă; 1998 Sharj’ah UAE – Muzeul de Artă; 1998 Bucureşti – Institutul Francez; 1999 Csongrad, Ungaria – „Varosi” Gallery; 2001 Timişoara – Muzeul de Artă; 2001 Dej – Galena „Trezia”; 2003 Târgu Mureş – Palatul Culturii; 2003 Bistriţa-Năsaud – Muzeul de Artă; 2003 Budapesta, Ungaria – „Galeria IX”.

Bienale şi trienale Internaţionale (selecţie):

1980, 1982, 1984, 1986, 1988, 2000 bienala de gravură în lemn – Banska-Bistrica, Cehoslovacia; 1984 trienale de gravură – Freiburg, Germania; 1985, 1990 Trienala de gravură în lemn „Xilon 9″, „Xilon 11” – Winterhur, Elveţia; 1986, 1991, 2000 Trienala de gravură – Cracovia, Polonia; 1989 Bienala de gravură – Bharat-Bhawan, India; 1991, 1994 Trienala de artă – Majdanek, Polonia; 1991, 1994, 2000 Trienala de gravură mică – Chramalieres, Franţa; 1992 Trienala de desen – Wroclav, Polonia; 1992, 2000 Bienala de artă contemporană a ţărilor francofone – Paris, Franţa; 1993, 1997 Bienala de gravură – Varna, Bulgaria; 1993 Bienala de gravură „Biella” – Torino, Italia; 1993 Bienala de gravură – Maastricht, Olanda; 1994, 1996, 1998 Bienala de gravură – Belgrad, Iugoslavia; 1994, 2000 Expoziţia mondială a laureaţilor – Katowice, Polonia; 1994 Bienala de pastel – Sant-
Quentin, Franţa; 1995, 1997 Expoziţia de gravură – Yokohama, Japonia; 1995 Trienala de gravură – Ljublijana, Slovenia; 1996 Trienala de gravură – Kochi, Japonia; 1996, 1998, 2000 Bienala „Ibiza Graphic” – Ibiza, Spania; 1996 Bienala de gravură – Seoul, Koreea; 1996, 1998 Bienala de gravură – Caixa-ourense, Spania; 1997, 1999 Bienala de Artă – Sharjah, UAE; 1998 Bienala de gravură – Miskolc, Ungaria; 1998 Expoziţia de gravură – Beijing, China; 1998 Festivalul de gravură – Ljublijana, Slovenia; 1998 trienala de gravură – Tokio, Japonia; 1998 Expoziţia de gravură Contemporană – Kuala-Lumpur, Malaysia; 2000 Bienala de gravură contemporana – Trois-Rivieres, Quebec, Canada; 2000 Bienala de gravură în lemn – Jelenia Gora, Polonia; 2000 Trienala de gravură – Kairo, Egipt; 2000 Bienala de gravură – Qingdao, China; 2001 Expoziţia mondială a laureaţilor – Torun, Polonia; 2000, 2003 Bienala de miniatură Gornji Milanovac, Serbia şi Muntenegru; 2003 Bienala de gravură – Beijing, China; 2003 Bienala de grafică – Gyor, Ungaria; 2003 Bienala de gravură experimentală – Timişoara; 2003 Bienala de gravură Saint-Maur, Franţa; 2003 Bienala de satiră şi umor în artă – Gabrovo, Bulgaria; 2003 Bienala de gravură Sava Uzice, Serbia; 2003 Bienala de gravură mică – Ostrow – Wielkoposki, Polonia; 1994, 2003
Bienala de gravură – Bitola, Macedonia.

Premii (selecţie):

Premiul Tineretului – Expoziţia republicană a tineretului, Cluj 1976; Marele Premiu „Voroneţiana”, Suceava, 1980; Premiul „Ex-Equo” –  Bienala de gravură în lemn Banska-Bistrica, Cehoslovacia 1982; Premiul II „Saloanele Moldovei”, Bacău 1991; Premiul I Bienala Internaţională de Artă contemporană a ţărilor francofone Paris, Franţa 1992; Diplomă de onoare pentru distinse merite academice – Academia de Arte Vizuale, Cluj 1997; Premiul II Bienala de gravură Maastrich, Olanda 1993; Premiul I Bienala Internaţională de Artă Sharjah UAE 1997; Medalia de argint Expoziţia Internaţională de gravură, Beijing, China 1998; Premiul „Catul Bogdan” Bienala internaţională de desen, Arad 1998, 2000; Premiul Uniunii Artiştilor Plastici din România 1999; Premiul Asociaţiei Artiştilor din Boemia de Sud la „Intersalon AJV 2000” Ceke Budejovice, Republica Cehă 2000; Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de „Cavaler” pentru realizări artistice şi promovarea culturii 2000; Premiul I Bienala internaţională de artă miniaturală Gornji Milanovac, Serbia şi Muntenegro 2003; Premiul de excelenţă Bienala internaţională de gravură Beijing, China 2003; Bursă ICR „Constantin Brâncuși”, Paris, Franţa 2006.

Expoziţii de grup (selecţii):

1983 „Imagini contemporane” – Muzeul de Artă, Craiova; 1985 Pictură, sculptură, grafică – Universitate, Viena, Austria; 1991 „Stare fără titlu” – Galeria Helios, Timişoara; 1991 „Carte – obiect” – Muzeul colecţiilor, Bucureşti; 1992 „Pământul” – instalaţii, obiect, acţiuni – Muzeul de Artă, Timişoara; 1992 „Transparenţa” – Galeria Podul, Bucureşti; 1993 „Culoare, apă şi lumină” – Galena de Artă, Oradea; 1993 „Însemnări pentru o nostalgie – Bucovina 1918-1993„ – Muzeul de Artă, Timişoara; 1994 „Zona Europa de Est” – Festival internaţional de performance, Timişoara; 1994 „Semne şi urme” –
Lanslshut, Germania; 1994 „Orient-occident” – Muzeul de Artă, Timişoara; 1995 Pictură, sculptură, grafică – Galeria Zech, Ingolstadt, Germania; 1995 „Tristan-Tzara-Avangarda” – Galeria „Arta”, Bacău; 1995 „Carte – obiect” – Mogoşoaia, Bucureşti; 1995 „Repere contemporane” – Bucureşti; 1995 Expoziţie de grup – Haga, Olanda; 1996 „Interferenţe şi prospecţiuni în arta românească” – Teatrul Naţional, Bucureşti; 1997 „Sacralitatea X 7 arte” – Sala Parlamentului, Bucureşti; 1998 „Culoare şi timp” – Muzeul de Artă, Shariah, UAE; 1998 „Premiile UAP’98” – World Trade Center, Bucureşti; 1999 „Grafică românească” – Academia di România, Roma, Italia; 1999 „Sacru în artă” – Sala Parlamentului, Bucureşti; 1999 „Plein-Air” – Csongrad şi Szeged, Ungaria; 2000 „Lumină intensă – efemerul în artă”, Bucureşti; 2001 „Trans aqua” – Galeria municipală, Sofia, Bulgaria; 2001 „Plein-Air” – Kontias, insula Lemnos, Grecia; 2001 „Icoană-imagine” („Artă şi sacralitate”) – Galena Cupola, Iaşi; 2001 „Autoportretul în arta contemporană
românească” – Muzeul de Artă, Timişoara; 2002 „Remember – femei creatoare la Marea Mediterană şi Marea Neagră” – Teatrul Naţional Bucureşti; 2001 „Stare, jertfă şi suferinţă” – Muzeul Satului, Bucureşti; 2002 „Cartea ca obiect de artă” – Galeria Triade, Timişoara; 2003 „Nacht” – Langenau, Germania; 2003 „Plein-Air” – Csongrad şi Szeged, Ungaria; 2003 „Artişti din Timişoara” – Budapesta, Ungaria.

- Ab ovo... câteva cuvinte despre copilărie...

- Am trăit-o în Bucovina, în comuna Baia, județul Suceava, pe lângă zidurile Bisericii Albe a lui Ștefan cel Mare, prin curtea Bisericii lui Petru Rareș, pe lângă ruinele lui Alexandru cel Bun. Acestea sunt amintirile istorice, premature într-un fel, legate de locul nașterii. Cât privește copilăria mea, a fost destul de gravă. Îmi amintesc că eram cam retrasă și gravitatea copilăriei în sensul introvertirii era legată de structura mea predestinat artistică, cu toate că în familie nu am avut antecedente legate de o filieră artistică. Părinții mei erau simplii agricultori, frații mei au mers la facultate, dar la alte facultăți, care nu au legătură cu arta. Noi suntem o familie mai numeroasă. Suntem șase copii, iar eu sunt ultimul copil al familiei Gheorghe și Maria Fântânariu. Fiind ultima, am dispus de o dragoste ocrotitoare atât din partea părinților mei, cât și din partea fraților, de aceea mă simt favorizată în acest sens. Și, vorbind despre copilărie, fac conexiuni cu gândurile mamei mele, care era disperată că, odată și odată, cei șase copii ai ei vor zbura din cuibul lor...

- Și așa s-a și întâmplat...

- Da, așa s-a întâmplat. A rămas un singur frate, care a fost pe undeva sacrificat în sensul bun al cuvântului pentru a ajuta părinții în continuare la muncile, destul de grele, ale pământului, părinții mei având o suprafață mai mare de teren, pământ iubit, dar care a fost dramatic întors pe dos. Atunci când a fost colectivizarea, din cauza acestui pământ, neavând noi imobile importante, mai degrabă acel pământ pe care frații mei să poată să își construiască câte o casă, am avut de suferit pentru școlarizări, deorece trebuiau plătite taxe. În cazul meu, ca elevă la Liceul de Artă „Octav Bancilă” din Iași, în acei cinci ani, cu greutate și sacrificii mi-au putut trimite taxa respectivă de internat.

- Ați simțit încă din copilărie atracția spre universul artei?

- Într-adevăr. Aceasta a fost foarte vizibilă. Înainte de a mă întreba acest lucru, mă gândeam că, atunci când eram în clasa întâi, învățătorul meu, Gheorghe Ștefănescu, la ora de desen, m-a lovit din punct de vedere moral, pentru că, făcând un desen foarte bun, m-a acuzat că am copiat de undeva. Am fugit acasă, am spus mamei mele. A venit mama și a încercat să îl convingă că eu desenez de foarte timpuriu. Într-un sfârșit, mama mea, cu delicatețea ei, mi-a făcut dreptate, iar învățătorul a rămas încă într-o incertitudine, dar după desenele următoare a încercat să creadă că sunt făcute din imaginația mea.

- Ce amintiri mai deosebite aveți din perioada liceului?

- Liceul a constat începând cu clasa a opta până în clasa a doisprezecea. A fost o perioadă, din punct de vedere afectiv, destul de grea, deoarece eu m-am despărțit greu de casă. Fiind, la 13-14 ani, într-un alt județ, scriam scrisori nenumărate acasă, iar sora mea mai mare, care deja era învățătoare – ulterior a devenit profesoară de istorie – mi-a scris și mi-a spus cam așa: „Scrii prea multe scrisori și nu știu când mai ai timp să înveți”.

- Era îngrijorată?

- Era pentru că scriam zece, douăsprezece pagini. Probabil îmi suplineau dorul de acasă. Cât privește perioada de la Liceul de Artă din Iași, în ansamblul celor cinci ani, pot să spun că a fost un microclimat foarte bun, educativ. Dar în schimb, din punct de vedere al cunoașterii orașului sau a
evenimentelor culturale  ce aveau loc în oraș, nu era posibil, deoarece eram sub supravegherea câtorva pedagogi, mai ales cei care veneau din alt județ și care erau trăitori ai internatului. Grija era foarte mare pentru acești copii și din această cauză eu abia acum descopăr Iașiul, cu alți ochi și altă vârstă. Abia acum îl descopăr ca oraș și ca frumusețe culturală, însă foarte benefic a fost faptul că Liceul de Artă era plasat alături de Conservator. Am fost foarte des la concerte. Ne ducea pedagogul sau directorul școlii și cu ocazia aceasta mi s-a insuflat dragostea și iubirea pentru muzica simfonică. Am primit indirect educația asta muzicală și sunt recunoscătoare în acest sens mediului în care m-am format.

- Aveți și înclinația pentru scris?

- O parte din prietenii mei, scriitori sau poeți, sesizează o anumită predilecție pentru confesiune, pentru jurnale, epice sau poate și puțină poezie, însă eu mă consider favorizată doar din acest punct de vedere că înțeleg creativ literatura. Faptul că nu am practicat-o, chiar dacă aș fi avut locația, a fost din cauza faptului că având în același timp predilecție pentru artele plastice, desigur că am abordat acest domeniu în cel mai adânc profesionalism, dacă pot să spun așa, și nu a fost simplu, ținând cont că educația artistică oficializată a fost în continuare la Cluj, șase ani, la Facultatea de Arte Plastice „Ion Andreescu” și apoi legătura imediată cu învățământul artistic, dat fiind faptul că am fost profesoară unsprezece ani la Liceul de Artă „Marin Sorescu” din Craiova. Deci, fiind un profesor tânăr, am putut să fac această reconversie și dublă viață, atât pedagogică, cât și artistică, având din nou vârsta pe care nu demult o trecusem, aceea a liceanului. În acest sens, mie îmi face mare plăcere să amintesc din foștii mei elevi care au ajuns artiști importanți, cum ar fi Marian Zidaru, Ioana Bătrânu, Duc Darie, Luminița Țăranu, din Italia, Roșca Alina, Ortansa Moraru din Canada. S-au adunat câteva nume importante și în același timp frumusețea acestui circuit educațional artistic este că mă regăsesc cu acești foști elevi pe simezele unor expoziții importante.

- Să ne întoarcem la Iași... Au fost primele expoziții, primele lucrări încă din timpul liceului?

- În timpul liceului, mai spre sfârșitul studiului liceal, am fost președinta cenaclului liceului. Se încerca la acel nivel o coagulare a unor grupuri de elevi care ar avea premisa să meargă mai departe la învățământul superior de artă și în acest sens existau concursuri la nivel de liceu și aveam și expoziții de grup, selectate sau expoziții cu cei mai buni elevi la sălile „Victoria” din Iași. Era foarte important că aceste ieșiri, nu foarte spectaculoase, în sensul mediatizării excesive, însemnau pentru fiecare elev cumva o ieșire la rampă.

- Cum ați optat pentru „Ion Andreescu”, la Cluj?

- A fost o pură întâmplare, care poate fi interesantă atât pentru mine ca biografie cât și pentru acest interviu. Nu am de ce să mă feresc să vă spun că, de fapt, părinții mei au dorit să rămân la Iași după terminarea liceului, la Institutul Pedagogic. Dar faptul că institutul pregătea profesori de caligrafie și desen, mie îmi părea puțin unilateral domeniul, față de crezul meu exagerat de greu de atins. Probabil aria mea spațială privind atingerea unui țel era foarte îndepărtată, dar m-am înscris cu adevărat acolo. Imediat după înscriere am coborât de la etajul doi foarte abătută și pe stradă m-am întâlnit cu fostul meu profesor de desen, Ghiligor Paul, cu care și astăzi țin legătura și îi port un respect deosebit.
M-a văzut și m-a întrebat ce am făcut. I-am spus că m-am înscris la Institutul Pedagogic din Iași și mi-am zis că ar trebui să mă retrag imediat și să încerc la București sau la Cluj pentru că vede în mine posibilități mai extinse privind cercetarea fenomenului artistic. Atât mi-a trebuit, a fost ca o fulgerare. M-am întors imediat și am retras dosarul, dar fiindcă m-am înscris cam în ultima zi, neștiind că o să am asemenea pendulări legate de înscriere, am fugit la gară și am întrebat care tren ajunge a doua zi până la ora zece la Cluj sau la București. Căci a doua zi urma să fie ultima zi de înscrieri. Și atunci doar trenul de la Cluj puteam să îl prind, dar tocmai la zece ajungea, la limită. Am plecat la Cluj, trenul a avut întârzieri și am avut o aventură cu taximetristul, care a profitat din plin de faptul că nu știam Clujul, m-a purtat foarte mult prin oraș invocând că nu știe unde este institutul „Ion Andreescu”. Așa că, cu o oarecare întârziere, am mers la institut, am solicitat înscrierea și mi s-a spus că e cam târziu, dar că mai am nevoie și de o probă de cromatologie vizuală de la un medic. Aceasta îmi lua timp, dar am mers acolo, iar din cauza emoțiilor am greșit cumva vizionarea foarte rapidă a paginilor cromatice, tocmai din cauza oboselii excesive, fiindcă trenul a făcut o zi și jumătate. Până la urmă, am primit rezultatul pozitiv și îi mulțumesc acelui medic care a înțeles emoțiile mele, spunându-i că sunt la limită cu înscrierea. La secretariat am fost înscrisă un pic tolerant, în sensul că deja erau foarte mulți candidați și ce mai conta unul în plus. Așa mi s-a spus de acolo. Totuși, am fost fericită că am fost înscrisă și uite că am reușit. Când am văzut numele meu a fost puțin greșit. Nu mi-a venit să cred că sunt eu. M-am dus la secretariat cu buletinul și chiar eram eu. Secția la care m-au înscris era foarte populată. M-au înscris la grafică, deși eu doream pictura sau sculptura, dar cred eu că a fost o opțiune a secretarei de a mă plasa la grafică, neavând neapărat intenția să dau acolo. La Iași secțiile cele mai acute și importante erau pictura sau sculptura. Pot să vă amintesc pe Iftimie Bârleanu, pe Ioan Buzdugan, erau artiști importanți ai Moldovei, care mă orientau spre aceste direcții, grafica fiind o zonă mai greu accesibilă la un moment dat, poate și acum. Deci, am avut de confruntat la Cluj și aspectul acesta. Eu eram pregătită cu trusa de culori în ulei, iar la grafică mi s-a cerut altceva, desen, cărbune, tușuri. Până la urmă eu am folosit materialele care le aveam. Am avut emoții că poate sunt prea picturale lucrările ce le făceam, dar au fost apreciate și am avut fericirea de a intra la Cluj. Nu regret, deși am avut o tentativă în anul trei de a mă transfera la București, dar din raționamente profesionale, în sensul că aveam senzația că dacă m-aș confrunta cu capitala încă din timpul studenției, poate aș fi putut să țin piept concurenței din București, ulterior. Dar rectorul meu, profesorul doctor Daniel Popescu, un mare intelectual și un eminent cunoscător al spiritualității românești și nu numai, mi-a spus că nu aprobă transferurile studenților buni pentru că vrea să îi aibă lângă el. Acesta a fost răspunsul, eu am apreciat foarte mult această onorantă încredere, mai ales că mi-a oferit în același timp și un album Bacovia pe care îl avea la rectorat și am continuat cu plăcere studiile la Cluj, terminând ca șefă de promoție pe țară.

- Nu mi-ați spus cum au reacționat părinții dumneavoastră atunci când v-ați înscris la Cluj și nu la Institutul Pedagogic așa cum își doreau ei.

- A fost în afara voinței lor, dar am avut o mătușă foarte bună din Iași căreia i-am mărturisit că voi pleca. Am fugit repede și i-am spus. De altfel la ea trebuia să stau atunci pentru admiterea de la Iași. În fugă, ca să nu pierd trenul, am mers și i-am spus. Ea a lăcrimat: „Acum înțeleg cât de pasionată ești, iar dacă asta e dorința ta, eu am să îți anunț părinții”. Sigur că de la Cluj le-am trimis o vedere, le-am spus că am reușit, iar ei au fost foarte bucuroși pentru mine. Nu am avut probleme deloc din partea familiei. Eram artistul familiei, iar ei sunt mândri că am putut prin forțe proprii să răzbesc.

- Ați ajuns apoi în Oltenia.

- Da, fiind șefă de promoție nu am avut șansa de a alege un loc mai bun decât Craiova, la Liceul de Artă, ca și profesor titular. Spun asta pentru că au absolvit două serii, ultima serie cu șase ani, unde eu mă încadram, și prima serie, cu patru ani. Deci, am fost două promoții în anul 1974. A fost o repartiție extrem de diversificată și s-a încercat să se ocupe și locurile cele mai îndepărtate posibil, de la sate, de peste tot. Era un stufăriș de locuri în acel an, nefiind accesibile orașele importante, în afară de Craiova. Nici Clujul, nici Bucureștiul, nici Iașiul nu erau accesibile.

- Cât timp ați stat acolo, la Liceul de Artă?

- Am stat unsprezece ani. Acolo m-am confruntat cu gradele didactice, cu gradul unu, iar tinerețea mea a mers în paralel cu entuziasmul elevilor care au fost foarte bucuroși că au profesor tânăr. Cu ocazia asta am înființat și secția grafică, care continuă și până acum în condiții bune și cu un anumit statut.

- Pe lângă faptul că ați predat, ați avut și expoziții în paralel?

- Întotdeauna sistemul meu educațional a mers paralel cu activitatea artistică, fie ea personală sau în grup. Au fost cu adevărat două vieți paralele, indiferent dacă a fost vorba de adolescență, de studenție sau, mai târziu, de paralelismul cu activitatea universitară. Uneori, energiile departajate în creația personală sunt transferate, în cele din urmă, datorită atitudinii morale pe care trebuie să o aibă un artist, tinerilor. Numai așa putem avea un circuit al culturii clasice în România și nu numai.

- Timpul a fost drămuit între a preda și a face ceea ce vă place, adică artă... a suferit „timpul dascăl” în favoarea celuilalt?

- Mie nu mi s-a părut. Până la urmă, riscul meu a fost acela că nu am avut nimic de ascuns față de tineri, față de generația tânără. Într-un fel, oferta mea a fost atât de deschisă, încât chiar nu putem vorbi de departajare. Uneori e riscantă, este adevărat, în sensul că temele pe care eu mi le propuneam personal erau oferite studenților, determina și o motivație teoretică destul de sinceră și de bună credință, încât provocarea aceasta era simțită de studenți și reacționau făcând lucrări extrem de interesante. Plus că recompensa profesorului este aceea când descoperă un nou talent, o nouă viziune și când i se confirmă credința că, iată, acești tineri vor ajunge artiști importanți. De multe ori am avut miza aceasta în vedere, dar trebuie să urmărești demersul studenților, indiferent dacă s-au terminat cursurile și indiferent dacă profesorul mai predă sau nu mai predă la acea facultate.Vocația artistului și a profesorului trebuie să meargă în continuare și trebuie să îi urmărească pe acești tineri, întâlnindu-se pe simezele expozițiilor. Eu am făcut un proiect important cu cei mai performanți dintre absolvenții mei în materie de xilogravură – matrice stilistică. M-am gândit că e drept și corect să îi reevaluăm pe absolvenții noștri și după ce au terminat, să nu păstrăm vie relația doar în perioada aceea de studenție. Eu zic că o viziune de tipul acesta poate duce la o mai importantă mișcare artistică.

- Deci, ați preferat să îi lăsați să își găsească propriul drum pe care să meargă și i-ați ajutat în funcție de cum ați crezut că are nevoie fiecare?

- Nu întotdeauna drumul ales de studenți era cel bun. Într-adevăr, i-am lăsat să își aleagă, dar ei aveau mare nevoie de certitudinea de a ști dacă drumul acela ales de ei e bun. Mă refer la sensul perspectival al succesului deplin sau al aportului adus culturii vizuale. Pentru că trebuie să fie și extrem de originali în ceea ce fac.
Originalitatea poate e mult spus pentru un tânăr, dar se poate prefigura. Și atunci, revin la faptul că profesorul trebuie să stea doi, trei pași mai la distanță, pentru a lăsa să înflorească această tendință de originalitate, căci nu putem face artă în masă. Pe de altă parte, cred că a fost destul de greu și este să lucrezi cu grupe mari de studenți, pentru că în învățământul artistic educația pe bază de individualitate este foarte importantă. Educația asta în grupe mari are un risc al uniformizării, de aceea spun încă o dată că învățământul artistic individualizat din punct de vedere al atenției cu care trebuie să lucrăm cu tinerii este îngreunat din cauza grupelor foarte mari de studenți. Spun aceasta nu ca un reproș, o spun doar din cauza faptului că toată viața am fost atentă la descoperirea talentelor, la dezvoltarea lor, la evitarea pericolului pierderii pe drum a unui tânăr foarte bun și la înăbușirea contextuală a multor talente de care poate cândva ne-am putea face vinovați. Mai ales noi, profesorii.

- Ați avut vreun exemplu când un astfel de artist în devenire s-a pierdut pe drum?

- Da. Din cauză că, urmărind cu atenție și infiltrându-mă la modul cel mai spiritual, educativ, psihologic în evoluția din timpul facultății, după cum vă spuneam, continuam investigația și după ce studenții terminau facultatea și cu regret nu mai întâlneam acele nume frumoase importante și de perspectivă pe care le aveam în timpul facultății, dar nu sunt cazuri foarte dese.

- Ne întoarcem puțin la Craiova... cum ați ajuns de acolo la Timișoara?

- Iarăși întâlnirile. Dacă de la Iași, în urma întâlnirii cu profesorul Ghiligor, am fost proiectată la Cluj, plecarea mea de la Craiova a fost tot legată de o întâlnire cu un omolog al meu, un coleg de la Liceul de Artă din Timișoara, profesorul Socaci Bella, ulterior profesor și șef de catedră la Facultatea de Arte din Timișoara. Eu fiind profesoară la Liceul de Artă din Craiova, iar el la Liceul de Artă din Timișoara, s-a întâmplat să ne întâlnim într-o tabără la Valea Doftanei. De data aceasta a fost o problemă familiară. Am venit la Timișoara la insistențele profesorului Socaci Bella pentru a ne reîntregi familia, atât din punct de vedere al opțiunilor personale, cât și din punct de vedere profesional, ținând cont că el era și este un sculptor foarte bun, iar la rândul lui aprecia foarte mult lucrările mele. Deci am venit la Timișoara printr-o căsătorie legală, corectă, normală. Proiecția mea la Timișoara a fost făcută stric personal, prin această căsătorie cu un timișorean.

- Cum ați găsit viața culturală de aici?

- La Timișoara nu am fost decât la două olimpiade când eram în comisia olimpiadelor dintre liceele de artă. În schimb îmi plăcea foarte mult orașul, dar în afară de a vorbi despre un loc anume și cât e de frumos, cel mai important e dacă locul respectiv are temeinicia culturală, pentru că eu eram un artist plastic și profesor sigur că semințele rodesc într-un pământ fertil. Am avut de la prima vizită în Timișoara sentimentul că e un loc în care există multe deschideri și e un foarte bun teren de dezvoltare artistică. Dar trebuie să vă mărturisesc că nu cred că doar oferta culturală poate să dezvolte cariera unui artist, ci munca,  confruntarea cu greutățile, integrarea în mediul artistic respectiv, relația cu publicul și cu mass-media, relația artistului cu el însuși, toate acestea conjugate atât mental cât și sentimental asigură dezvoltarea și succesul.

- Care credeți că e raportul între talent și muncă?

- Trebuie să credem într-adevăr că doar talentul în sine nu ajunge. Și lovitura de grație pentru cei care au fost hărăziți să aibă talent este aceea de a nu-l cultiva. Or, a-l cultiva înseamnă muncă artistică, explorări și cercetări asidue în domeniu. Pe de altă parte confruntarea cu tine însuți este o luptă, cu talentul tău. Sunt momente de criză când poate ai vrea să ieși din joc, sunt urcușuri și coborâșuri. Mie cred că mi se potrivește foarte bine mitul lui Sisif, în sensul că am urcat, m-am prăbușit și am urcat din nou. Îmi aduc aminte de scriitorul Ide Sârbu, cu care am avut o relație excepțională la Craiova, investind în mine, chiar dacă eram tânără, foarte multă încredere și deschizându-mi câteva expoziții, având și o serie de scrisori și texte inedite pe care aș vrea să le public într-o carte pe lângă o alta confesivă, care spunea că în fond sunt firești aceste alternanțe de stări altfel nu am progresa. Adică noile provocări sunt un fel de continuare firească a vieții artistice.

- Vă întoarceți la dragostea din liceu de a scrie?

- Eu mai scriu din când în când. În ultima vreme am mai publicat la Editura „Vatra Veche” niște eseuri, a fost scoasă și o cărticică cu un interviu mai lung, care s-a numit „Ambalaj pentru suflet”. Totuși am o anumită temere privind ieșirea la cuvântul tipărit pentru că, zic eu, poate profilul meu de plastician ar suplini pe undeva și vocația pentru literatură, ținând cont că în compozițiile mele îmi place foarte mult să fac trimiteri spre marile capodopere literare cum ar fi Dante cu a sa trilogie. Totodată, în perioada de la Cluj, m-am slujit mult de creațiile lui Lucian Blaga cu „Poemele luminii”. A fost o perioadă în care credeam că nu se poate face creație fără a vibra poezia lui Blaga.

- Când a avut loc prima expoziție personală Suzana Fântânariu?

- Prima expoziție personală a fost la Craiova, la Teatrul Național, în 1974. Mi-a deschis expoziția Mihai Călin. Era redactor la revista „Ramuri”. Eu eram deja în primele luni de profesorat la Liceul de Artă din Craiova. Tot atunci l-am cunoscut și pe Tudor Gheorghe, care era director la teatru, și alți actori importanți, care mi-au fost alături deși eram doar o absolventă de facultate venită pe un loc neutru.

- Prima expoziție personală la Timișoara când a avut loc?

- Prima expoziție la Timișoara am făcut-o deja încă dinainte de a mă transfera la Timișoara. Și am făcut-o împreună cu Socaci Bella la Galeria „Helios”, în 1987. Au urmat apoi destul de multe expoziții personale la această galerie a uniunii, dar mai ales a fost un asediu, în sensul bun, din partea mea, la Muzeul de Artă, pentru că am deschis patru expoziții mari oarecum cu pretenții de retrospective, o dată la 50 de ani, o dată la 60 de ani. Ultima dintre ele a avut loc anul trecut și a avut loc tot la Muzeul de Artă, în Sala Visconti. Am iubit această sală pentru că ea însăși era o operă de artă, cu zidurile acelea vechi. Și atunci anul trecut în aprilie am făcut un proiect care s-a numit „Zidarta”. Se numește așa fiindcă am inserat niște lucrări, majoritatea fiind obiecte tridimensionale, le-am inserat și le-am făcut o comunicare cu zidurile și arcadele minunate ale acestei săli. Tot legat de această temă am făcut și primul simpozion, căci am dorit să spun cât de importante sunt zidurile pentru o operă de artă. Mesajul meu era cel al zidului care atrage cultura, care permanetizează cultura, de aceea zidurile vechi din Timișoara trebuie protejate.

- Când a fost prima ieșire în străinătate?

- Prima călătorie a fost extraordinar de greu de înfăptuit, dar dați-mi voie să vă spun că un artist plastic ar putea lipsi de la o expoziție personală. Poate fi fericit la Timișoara și în același timp poate avea o expoziție personală în Japonia, cum de altfel am avut și eu acum doi ani. O expoziție cu 60 de lucrări, dar la care nu am fost eu, la modul fizic. Când eram în anul trei la facultate, Institutul „Ion Andreescu” a avut o legătură de parteneriat cu Institutul de creare a formelor și design din Offenbach Mein, din Republica Federală Germană. Călătoria aceasta cu patru studenți și trei profesori în baza acestui parteneriat a fost atât de greu de obținut din punct de vedere al formalităților, căci toate pregătirile au durat trei ani, iar într-un final am reușit să plecăm. Tatăl meu era foarte mândru că are un copil care pleacă în Germania, căci pe atunci era ceva inedit. Prima mea expunere în străinătate a fost tot aici la Offenbach, pentru că au fost alese lucrările cele mai bune ale unor studenți, printre care și ale mele. După aceea a fost la Roma unde am primit o bursă venită din partea Guvernului italian, în 1982. Și de data aceasta tot trei ani a durat aprobarea pentru plecare. Guvernul italian oferea bursă unui român, iar de la București, fostul Consiliu al Culturii prin Uniunea Artiștilor Plastici trebuia să nominalizeze pe cineva. Conducerea Artiștilor Plastici m-a nominalizat în unanimitate, dar a plecat în locul meu trei ani la rând altcineva, fiindcă mi se bloca pașaportul, dat fiind faptul că plecau foarte greu persoanele singure care nu aveau familie sau copii. Văzând că nu se mai poate, căci Craiova mă trimitea la București, iar de acolo mă trimiteau la cele două departamente ale Poliției române, am obosit, iar în al treilea an am considerat că am eșuat și am continuat să lucrez, să-mi definitivez proiectele. Până când am fost anunțată într-o noapte că a doua zi trebuie să plec la Roma. Era mama mea la mine, adusă din Bucovina cu o fractură la mână. Eu trebuia să am grijă de ea și am fost nevoită să dau telefon de urgență surorii mele care era profesoară de istorie la Baia, să vină să o ia pe mama să pot a doua zi să plec la Roma. A fost foarte greu căci am fost luată pe nepregătite. Cred că asta și era strategia, ca să nu-ți faci nici un fel de relații, să nu-ți faci nici un fel de proiect. Am stat toată noaptea atunci și am imprimat gravuri pentru că știam că bursa constă și într-o expoziție personală în sala respectivă a Academiei Române. Am făcut un efort colosal cu plecatul atât de subit, dar știam că dacă nu o să plec atunci când am fost anunțată, nu o să mai am altă șansă mai ales că-mi luasem gândul de la acea plecare. La Roma am avut o expoziție foarte frumoasă, au venit critici de artă de la Florența, a venit multă lume. Un colecționar chiar a vrut să îmi cumpere niște gravuri, dar nu a fost posibil pentru că pe vremea aceea un artist nu putea vinde în valută. Plus că prin faptul că aș fi primit niște bani exista un pericol să rămân acolo, deși eu nu am dat semne că aș vrea să-mi trădez țara sau s-o denigrez. Am plecat cu cel mai curat gând artistic și știam cum știu și acum că atunci când ai un crez el trebuie să fie mult mai larg. Iar dacă cumva artistul, datorită unui regim sau unei structuri politice, este tratat ca fiind lipsit de încredere, este o mare dezonoare. Pentru că de fapt un artist adevărat își slujește prin opera sa, țara. Și cu cât el merge mai departe fie geografic, fie spiritual, cu atât el duce mesajele românești mai departe.

- Aveți vreun mesaj pe care să îl transmiteți prin intermediul acestui interviu?

- Da, vreau să spun din toată inima că doresc să reparăm tentativele de răsturnare a valorilor și doresc din partea artiștilor, a scriitorilor și a muzicienilor, acea exigență valorică care nu ne poate aduce decât bucurie, o bucurie de care ar trebui să fim conștienți, mai ales că Timișoara este propusă pentru titlul de capitală culturală europeană în 2021, așa cum este și Iașiul, și Clujul, chiar și Craiova. Chiar doresc acestor orașe importante ale țării să câștige cauza culturală pentru care luptă deoarece România are acest potențial.

- Dintre Timișoara, Iași, Cluj și Craiova pentru cine optați să câștige?

- Este foarte greu, dar mă bucur că mi-ați pus această întrebare. Eu am lansat în iarnă un proiect de mail-art care se numește „Corespondență cărți poștale Iași-Timișoara, capitale culturale europene. Concurență și prietenie”. Și facem corespondență de cărți poștale legate de schimbul de imagini între cele două orașe. Pe de altă parte Clujul, orașul studenției mele, iarăși e un oraș meritoriu. Și dacă mai punem și Craiova la mijloc sunt patru orașe unde am stat și pe care le apreciez foarte mult. Dar ținând cont că cel mai mult am stat și stau la Timișoara – acum pe 25 decembrie se fac 24 de ani – sigur că aș vrea să câștige Timișoara.

- Spuneți-mi câte ceva despre ultimul premiu pe care l-ați obținut.

- În  data de 31 de august s-au deschis Saloanele Moldovei, la Chișinău. Dar de fapt nu este vorba despre saloanele Moldovei, ci despre saloanele întregii țări, căci Republica Moldova și România sunt două țări înfrățite. Competiția a fost mare. Au fost 300 de lucrări acceptate. Eu am primit premiul personal din partea doamnei ministru al culturii din Chișinău, doamna Monica Babu, care a fost încântată că am obținut premiul ministerului pe care îl conduce. Și dați-mi voie să vă spun că juriul a fost echidistant, nimeni nu îți cercetează biografia, nu a ținut cont de criteriile native. A fost bine pentru că totuși premiul acesta vine în Timișoara.
Alexandra Dorina BUȘTEAN și Petru Vasile TOMOIAGĂ

Warning: No images in specified directory. Please check the directoy!

Debug: specified directory - http://www.ziarultimisoara.ro/suzanafantanariu