Primii ani din viaţa unui copil pot ascunde probleme nebănuite. Lipsa contactului vizual cu părinţii, întârzierea în dezvoltarea limbajului, dezinteresul faţă de cei din jur sau reacţiile de teamă faţă de obiecte inofensive sunt doar câteva dintre semnele care atrag atenţia că ceva nu este în regulă. Nimeni nu-şi doreşte să afle că fiul sau fiica sa are autism, însă numărul românilor care primesc această veste creşte constant, de la an la an. Viaţa capătă brusc o altă direcţie, un alt sens, iar familia se vede nevoită să lupte pe mai multe fronturi: cu boala, cu informaţiile insuficiente, dar mai ales cu societatea încă incapabilă de a înţelege că a fi autist nu înseamnă a fi neuman, ci doar străin de această lume.
De la psihologul Nicoleta Burlacu, preşedinte al Asociaţiei „Împreună pas cu pas”, aflăm totul despre tulburările din spectrul autist şi ce trebuie făcut astfel încât pacienţii să poată avea o viaţă demnă şi independentă.
Autismul este o tulburare de dezvoltare care afectează copiii din punct de vedere al comunicării şi limbajului, al socializării şi din punct de vedere al comportamentului. Ca formă, autismul are o singură categorie mare şi anume, tulburarea de spectru autist, diferenţa putând fi făcută de gradul de dificultate (Gradul I, II, III). S-au făcut multe studii, însă până în prezent s-a constatat că este de cauză genetică. Nu se ştie 100%  dacă este într-adevăr numai cauză genetică sau sunt şi alte cauze în autism. Boala apare de 3-4 ori mai frecvent la băieţi decât la fete, şi una din explicaţiile cele mai des întâlnite sunt diferenţele genetice dintre cele două genuri.
Boala apare înainte de vârsta de trei ani, dar în ultima perioadă s-au înregistrat foarte mulţi copii cu simptome autiste înainte de vârsta de 2 ani. Primele semne le observă părintele, după care părintele trebuie să ia atitudine şi să consulte un medic pediatru. Medicul pediatru trimite mai departe părintele către un medic psihiatru. Acolo se vor face anumite examinări şi vor supune copilul la anumite intervenţii, evaluări, şi se va pune un diagnostic. În concluzie, diagnosticul se pune de medicul psihiatru. În momentul în care un copil ajunge la psihiatru şi primeşte un diagnostic, primul tratament este medicamentos. Al doilea tratament este intervenţia/terapia comportamental-aplicată sau terapia cognitiv-comportamentală, care se aplică copiilor de mici. Practic copilul învaţă prin această terapie ceea ce în mod normal învaţă un copil sănătos, dar probabil într-un alt ritm mult mai lent.
Autismul nu se vindecă. Copilul afectat va avea nevoie de sprijin toată viaţa. Dar părinţii trebuie să înţeleagă că rezultatul depinde de vârsta de începere a terapiei copilului şi de potenţialul acestuia, un lucru la fel de important este disponibilitatea părintelui în viaţa copilului şi pentru copil.
Sunt şi şcoli speciale, dar din păcate personalul specializat este foarte redus şi, pe lângă acest lucru, ei ar trebui să fie tot timpul într-o continuă formare, ceea ce este mai puţin posibil, având venituri destul de mici. În ceea ce priveşte şcolile de masă, ei au dreptul să fie înscrişi într-o şcoală de masă chiar dacă sunt refuzaţi de foarte multe şcoli.
În mod oficial, sunt peste 7.000 de copii cu autism, dar în mod neoficial se presupune că numărul este dublu.
Denisa MANDA