Ce-ar fi fost dacă...

 

Să recurgem la un mic exercițiu de imaginație. Să ne închipuim, pentru o clipă, că punctele Proclamației de la Timișoara s-ar fi aplicat în acel zbuciumat început de an 1990. Unde ar fi fost România astăzi, dacă în fruntea ei nu s-ar fi aflat „emanații” comuniști din eșaloanele inferioare ale (credeam noi atunci, în naivitatea noastră) defunctului p.c.r.? Unde am fi fost astăzi dacă Iliescu și FSN nu ar fi ajuns la putere? Unde ne-am situa, ca națiune, dacă s-ar fi făcut, în 1990, restaurarea regimului îndepărtat cu ajutorul tancurilor roșii imediat după război? Nu e ușor de ghicit, chiar dacă realitatea de astăzi estompează imaginea pe care, fiecare dintre noi, ne-o putem crea.

Intelectualii Timișoarei, locuitorii ei în ansamblu, apoi „golanii” din Piața Universității din București, cu seninătatea oamenilor care cred că pot schimba ceva, au luptat împotriva unui aparat bine pus la punct, coordonat de comuniștii și securiștii care abia au așteptat scânteia populară de la Timișoara pentru a-și face loc spre structurile de putere de la București.

Au asmuțit o țară întreagă împotriva Timișoarei, acuzând-o că vrea să rupă Banatul de România, că nu vrea „liniște și consens”, garanții pe care Iliescu și ai lui le clamau, deși ei erau cei aflați, cum spunem acum, în spatele „butoanelor”.

Proclamația și Timișoara au fost blamate, fenomenul Piața Universității a fost înăbușit în sânge nevinovat, iar românii au început, încet-încet, să uite. Au fost aduși, cam ca pe vremea comunismului totalitar, la stadiul de a se îngriji mai mult de ziua de mâine decât de cine și cum conduce țara.

Tot mai puțini, și cu tot mai rare prilejuri, au fost cei care s-au luptat pentru Proclamație și Punctul 8, cel care a băgat spaima în comuniștii de la începutul anilor ’90. Inițiativa cu Legea lustrației a fost doar, să spunem așa, o victorie morală, la ani-lumină de ceea ce putea fi momentul zero al democrației românești postdecembriste.

Ziua de 11 martie 1990 rămâne un moment de referință în istoria noastră recentă. Mai ales pentru Timișoara, orașul care a pornit tăvălugul ce avea să răstoarne regimul ceaușist (din păcate, motivele fiind expuse anterior, nu și pe cel comunist). Ne amintim, în fiecare an, și au trecut, iată, 26!, de George Șerban, cel care a citit documentul din Balconul Operei, loc-emblemă pentru orașul martir Timișoara. Ne aducem aminte și de cei care au contribuit la redactarea lui și au pus într-o Proclamație dorințele sutelor de mii de timișoreni ieșiți în stradă în decembrie 1989. A fost primul document programatic al Revoluției Române de la Timișoara, un act care a trasat liniile directoare ale primilor pași pe noul drum deschis cu atâtea jertfe în însângeratul final de an 1989.

Însă, cine să le aplice, din moment ce puterea s-a schimbat doar în ceea ce privește forma, nu și fondul?

Iar manipularea poporului, condusă de Iliescu și compania, a dus la acel rezultat electoral din Duminica Orbului, 20 mai 1990, care ne-a aruncat din nou în negura comunistă – acum, însă, cu o față umană.

Și iată unde suntem astăzi: suntem conduși de o clică de hoți, avem un Parlament suprapopulat de tot felul de inși puși pe căpătuială, țara e sărăcită, oamenii la fel. Pensionarii nu au bani de medicamente, medicii și profesorii sunt prost plătiți, iar tânăra generație are doar un singur scop: să plece în străinătate, în căutarea unui trai mai bun.

Cât despre noi, timișorenii, ce să mai spunem? Dorințele noastre din martie 1990 au fost călcate în picioare, iar pentru Proclamație am fost mereu taxați, chiar dacă nu ni s-a spus direct acest lucru. Suntem numai „vaca bună de muls” a guvernelor ce se perindă pe la Palatul Victoria, fiind ignorați de fiecare dintre șefii de cabinet, oameni politici ori tehnocrați.

Ne rămân, în aceste clipe aniversare, doar amintirile. Amintirea unui grup de tineri timișoreni, entuziaști, animați de dorința de a readuce România pe drumul oprit atât de brusc și de tragic în 30 decembrie 1947. Amintirea momentului în care am crezut cu toții că putem schimba ceva și că ruperea de comunism va fi ireversibilă. Ne-am înșelat, însă... 

Amarnic ne-am înșelat!

 Anton BORBELY

 

Astăzi se împlinesc 26 ani de la momentul în care, însufleţit de dorinţa schimbării în democraţie a României, militantul anticomunist timişorean George Şerban a citit, din balconul Operei Române, textul Proclamaţiei de la Timişoara, lansând conţinutul acestui document către întreaga Ţară Românească.

Atunci, în 11 martie 1990, în cadrul unei Adunări Populare ce s-a întrunit în Piaţa Victoriei din Timişoara, 15.000 de cetăţeni ai Timişoarei, ai României, au ascultat cu viu interes textul Proclamaţiei şi l-au aprobat, acest text urmând să fie o cale de urmat pentru aşezarea societăţii româneşti pe făgaşul normal, pe o cale a redefinirii unor termeni care au călăuzit zilele fierbinţi ale eroicului Decembrie 1989.

Bineînţeles, textul Proclamaţiei îşi are izvoarele, în primul rând, în multietnicitatea, plurietnicitatea şi interetnicitatea Timişoarei, a Banatului întreg, dar şi în zbuciumatele zile ale lui Decembrie 1989, atunci când cetăţenii oraşului Timişoara, impulsionaţi de redeşteptarea spiritului Hristic al solidarităţii interumane şi interetnice, de secole pe aceste meleaguri, au avut curajul să spună NU unui sistem opresiv instaurat în România de forţe lipsite de umanitate şi păstrătoare ale unui totalitarism caduc care elimina din sfera orânduirii sale cetăţeanul, depersonalizându-l, oamenii fiind reduşi la simplii executanţi de ordine zise „de partid şi de stat”. 

Ideile pe baza cărora este constituită Proclamaţia aparţin timişorenilor, tuturor celor ce au ieşit în Decembrie 1989 în stradă întru solidaritate pentru eliminarea totalitarismului existent atunci în România, scandând în formule simple, lipsite de ambiguitate, între 16-22 Decembrie 1989: „Libertate!”, „Jos comunismul!”, „Unitate!”, „Luptăm şi câştigăm!” etc.

Proclamaţia are în centrul preocupărilor sale cetăţeanul viitoarei societăţi eliberate de lanţurile terorii totalitare, încercând să arate şi însemnătatea conceptului de cetăţenie într-o Românie Liberă, suverană, independentă, definită în graniţele unui stat minimal, naţional şi multietnic, eliberat de sub imperiul Războiului Rece şi al cauzelor ce au generat acest război care a succedat cea de-a Doua Conflagraţie Mondială.

Proclamaţia de la Timişoara nu poate fi analizată fără a o integra în succesiunea evenimentelor care au urmat lunii Decembrie 1989, revolta timişorenilor solicitând o extensie socială a naţiunii, de recunoaştere a drepturilor juridice şi civice ale fiecărui individ, de promovare a libertăţii şi egalităţii în faţa legii, toate acestea urmând să-şi aducă aportul lor în formularea, explicarea şi asumarea cultural-juridică a noţiunii de cetăţenie, de cetăţean liber. 

Aşadar, prin lansarea Proclamaţiei de la Timişoara către ţară, în 11 martie 1990, s-a încercat coagularea identităţii social-politice din viitoarea Românie eliberată de totalitarism, în jurul unui concept-cheie, cetăţenie. 

Istoria Proclamaţiei îşi are începuturile în seara zilei de 20 Decembrie 1989, dată în care întregul oraş Timişoara a fost declarat, prin voinţa unanimă a cetăţenilor săi, ca fiind „oraş liber de comunism”.

Folosind un fel de legendă ce a dus la redactarea acestei Proclamaţii, mergem mai departe pe firul cronologic şi ne oprim la data de 22 Decembrie 1989, pe la prânz, după evacuarea cuplului dictatorial din sediul comitetului central al partidului comunist, atunci când, în prima emisie a Televiziunii Române Libere, poetul dizident Mircea Dinescu a spus: „Dumnezeu şi-a întors faţa către români!”, solictând tuturor „Să ne uităm către Dumnezeu, câteva minute…!”. 

Ştim că faţa lui Dumnezeu a fost văzută atunci, în 22 Decembrie 1989, după apelul făcut de poetul dizident Mircea Dinescu, iar în primele luni ale anului 1990 un grup de intelectuali au încercat să aşeze pe hârtie cele citite atunci pe chipul Divinului, astfel născându-se Proclamaţia de la Timişoara.

Cele ce au urmat evenimentelor din Decembrie 1989 nu au adus deloc linişte în societatea românească, cetăţeanul având de suferit multă tristeţe şi îngrijorare pentru viitorul lui, noile forţe instaurate la putere continuau să aducă nemulţumiri, iar spre sfârşitul lunii ianuarie se foloseau de violenţe, diversiuni, campanii de calomnie la adresa partidelor istorice reînfiinţate, prin toate acestea dorindu-se instaurarea unui aşa-zis neo-comunism. Haosul ideologic era de nedescris, iar cetăţeanul era supus cinismului noilor „emanaţi” ai revoluţiei.

În 28 ianuarie 1990, la Bucureşti are loc o manifestaţie organizată de partidele istorice (P.N.L. şi P.N.Ţ.- C.D.), dar şi de către alte organizaţii civice, împotriva noilor„emanaţi” ai revoluţiei. Noua putere care se legitima ca fiind revoluţionară a făcut apel la mineri să vină în Bucureşti pentru „restabilirea ordinii”. Au fost semnalate incidente violente între mineri şi cetăţeni ai capitalei, iar ortacii, sub coordonarea forţelor zise de ordine şi a liderilor neo-comunişti, au organizat raiduri, percheziţii şi reţineri ilegale la sediile unor partide istorice şi organizaţii care militau pentru democraţie.

Cea de-a doua incursiune a minerilor în Bucureşti (17-18 februarie 1990) a umplut paharul nemulţumirilor. În 22 februarie, Societatea „TIMIŞOARA” a iniţiat un miting de protest, în cadrul căruia profesorul George Şerban, regretatul militant anticomunist, a propus redactarea unei Proclamaţii a Timişoarei către ţară. Ideea a fost primită cu entuziasm de participanţii la acel miting, textul Proclamaţiei fiind gata în două zile, 24 şi 25 februarie 1990.

În 27 februarie 1990 profesorul George Şerban a citit textul în faţa membrilor Societăţii „TIMIŞOARA”, iar după analiza textului Proclamaţia a fost adoptată de Societate, care se angajează să susţină lansarea şi promovarea Proclamaţiei. Se propune multiplicarea textului şi traducerea sa în limbile engleză, franceză şi germană.

În această Proclamaţie se regăseşte dorinţa tuturor celor care au participat în Decembrie 1989 la revolta împotriva sistemului comunist din România, scoţând în evidenţă că acea revoltă nu a fost doar anticeauşistă, ci şi anticomunistă, totalitarismul dorindu-se a fi înlăturat definitiv. Proclamaţia de la Timişoara, lansată către ţară în 11 martie 1990, a avut menirea să aducă la cunoştiinţa opiniei publice din România care sunt dorinţele timişorenilor pentru țara eliberată de totalitarismul comunist, care sunt aspiraţiile lor, aspiraţii din care răzbătea adierea europeană a unui viitor ancorat în rândul statelor Bătrânului Continent, în care democraţia, libertatea, drepturile şi obligaţiile cetăţeneşti să aibă aplicabilitate practică şi să nu rămână închise în cufere de muzee.

Proclamaţia de la Timişoara a răzbătut şi în alte state din fostul bloc lăsat în grija imperiului sovietelor după cel de-Al Doilea Război Mondial. În 10 martie, în Cehoslovacia, la Komarno, în cadrul simpozionului intitulat „Europa – Casa Comună”, la care participă reprezentanţi ai tineretului din Cehoslovacia, România şi Ungaria, Florian Mihalcea, reprezentând Societatea „TIMIŞOARA”, citeşte textul Proclamaţiei de la Timişoara, cu scopul de a face cunoscută opţiunea tineretului român pentru democraţie şi europenism. În aceeaşi zi de 10 martie 1990, textul Proclamaţiei de la Timişoara tradus în engleză, franceză şi germană este difuzat agenţiilor de presă din ţară şi străinătate, fiind citit la postul de radio „Europa Liberă”.

În 18 martie 1990, la Cluj-Napoca a avut loc un miting pentru susţinerea Proclamaţiei de la Timişoara, textul acesteia fiind citit de actorul Călin Nemeş, din Timişoara participând la acest moment Ioan Uibar, component al Societăţii „Europa”. La 19 martie 1990, o delegaţie a Societăţii „TIMIŞOARA”, formată din George Şerban, Vasile Popovici, Daniel Vighi şi Dorel Mihiţ, are o convorbire de trei ore şi 15 minute la sediul Parlamentului din Dealul Mitropoliei cu Ion Iliescu şi doi consilieri, pe tema ideilor cuprinse în Proclamaţia de la Timişoara. Delegaţia amintită a obţinut dreptul de a prezenta la Televiziunea Română Liberă Proclamaţia de la Timişoara, pentru a contracara interpretările tendenţioase din secţia de ştiri a TVRL, din seara zilei de 11 martie. Preşedintele TVRL, profesorul Răzvan Teodorescu, acceptă citirea Proclamaţiei integral şi la oră de vârf, cu condiţia ca delegaţia să nu facă nici cel mai mic comentariu pe marginea textului. Delegaţia timişoreană primeşte condiţia. La 20 martie 1990, după ştiri, la TVRL este difuzată videocaseta ce cuprindea lectura integrală a Proclamaţiei. Textul a fost citit de profesorul George Şerban. În 25 martie 1990 au avut loc mitinguri de solidaritate cu Proclamaţia de la Timişoara în municipiul Lugoj, dar şi la Bucureşti, unde participă Stelian Tănase, Ion Raţiu, Dumitru Iuga etc. 

În 28 aprilie 1990, la Cinematograful Capitol din Timişoara, are loc şedinţa de constituire a Alianţei Naţionale pentru Proclamaţia de la Timişoara, cu participarea reprezentanţilor tuturor organizaţiilor care au aderat la Proclamaţie. Este prima încercare de a constitui o alianţă a societăţii civile şi a opoziţiei politice. Nu a funcţionat, dar, pe această structură, ulterior, s-a înfiinţat Alianţa Civică.  

Aşadar, Proclamaţia de la Timişoara are printre punctele sale (punctul 4) şi conceptul de naţiune civică, cetăţenia fiind conceptul fundamental care asigură simţul realităţii identitare; în cadrul unei administraţii statale, grupurile etnice cu diversităţile lor se află sub umbrela aceloraşi legi, aceloraşi interese economico-financiare etc., convieţuind împreună în „spiritul toleranţei şi al respectului reciproc, singurele principii care vor domni în viitoarea Casă a Europei. 

Proclamaţia a avut şi are mulţi detractori şi adversari, asta mai ales datorită Punctelor 8 şi 11. Detractorii Proclamaţiei sunt cei care se agaţă de Punctul 8, neînţelegând că acest punct 8 a dorit şi doreşte „nu moartea păcătosului, ci îndreptarea lui”, prevăzând ca foştii activişti comunişti şi foştii ofiţeri ai poliţiei politice totalitare să nu aibă drept de candidatură trei legislaturi, pe listele celor care se vor aleşi în forurile de conducere şi de reprezentare statală a cetăţeanului, fiind un punct al reconcilierii paşnice şi nicidecum unul al răzbunării, foştii tovarăşi comunişti fiind îndemnaţi să privească retrospectiv faptele lor şi să conştientizeze faptul că sistemul promovat de ei a fost antidemocratic şi antiuman.

Adversarii Proclamaţiei s-au agăţat de Punctul 11, acesta aducând în discuţie dorinţa Timişoarei pentru descentralizarea economică şi administrativă, introducerea economiei de piaţă în România. Prin descentralizare nu s-a avut în vedere ruperea Banatului  de restul ţării, ci se sugera ca bugetul să fie repartizat în funcţie de contribuţie, şi nu datorită unor cumetrii politice. Prin urmare, prin acest punct s-au făcut propuneri esenţiale pentru refacerea economiei României, iar descentralizarea economică şi administrativă a ţării sunt prezentate ca o primă măsură pentru revigorarea infrastructurii economice. 

Ne oprim la Punctul 12 al Proclamaţiei, punct ce exprimă apelul de suflet al timişorenilor către românii exilaţi din ţară, de către regimul comunist, de a reveni în patria strămoşilor lor şi de a pune în folosul revigorării României cunoştiinţele dobândite în anii exilului forţat. „Emanaţii” revoluţiei de la centru nu au dat curs acestui apel, contiuând să menţină în România condiţii economice nefavorabile unei vieţi decente, milioane de români fiind obligaţi, chiar şi în zilele noastre, când se proclamă izbânda revoluţiei din Decembrie 1989, să părăsească ţara pentru un trai decent în Occident. Această emigraţie este una fără precedent, putând fi considerată o adevărată catastrofă naţională, faţă de care reprezentanţii guvernelor care s-au perindat la administrarea ţării au rămas insensibili, sporind drama României. 

Privind viitorul acestei Proclamaţii, care astăzi împlinşte 26 de ani de la lansarea către ţară, concluzionăm că în anii care urmează ar putea fi aplicată în totalitatea ei, poate chiar mai radical decât în varianta iniţială. Astfel, naţiunea română va învinge cu adevărat fantomele trecutului totalitar, va ieşi din post-istorie şi va înţelege că istoria este cea care o va ghida spre calea unei vieţi demne, prospere şi libere în rândul Europei civilizate. 

Cornel SERACIN

 

 

 

Proclamația de la Timișoara, 26 de ani de la lansare

Se împlinesc 26 ani de la lansarea Proclamaţiei de la Timişoara. 

Cu această ocazie, Societatea Timişoara vă invită, sâmbătă, 12 martie, ora 10, la Salonul Vega (în incinta Bastionului Theresia), la o întâlnire în care vor fi prezentate acţiunile Societăţii Timişoara în susţinerea spiritului Proclamaţiei de la Timişoara, iniţiativa constituirii unui Tribunal Penal Internaţional privind crimele regimului comunist şi situaţia procedurală a dosarelor Revoluţiei şi mineriadei din iunie 1990.

Florian Răzvan-Mihalcea, 

preşedintele Societăţii Timişoara