„Câte proiecte de modernizare / dezvoltare cu finanţare europeană a pornit administraţia Robu de la 0, începând din 2012 şi până în prezent, pe ce domenii, de ce valoare şi în ce stadiu se află derularea acestora?” - este întrebarea pusă de fostul primar Gheorghe Ciuhandu lui Nicolae Robu, întrebare rămasă fără răspuns din partea celui din urmă. De altfel, ce ar fi putut să răspundă? Am demonstrat, săptămâna trecută, cum stau lucrurile cu proiectele europene ale municipalităţii timişorene: cine le-a făcut, când le-a făcut, cum le-a făcut. Şi, bineînţeles, cine a tăiat panglica. Astăzi continuăm aceeaşi idee, dar un pic altfel: ce a pierdut Timişoara în cei şase ani de administraţie ai lui Nicolae Robu. Nu de alta, dar sunt multe.

 

Proiectele – treabă grea

Vă aduceţi aminte: 51 de proiecte, mari şi late, a avut municipalitatea timişoreană cu fonduri europene nerambursabile, din care 44 au fost depuse în vederea finanţării de administraţia Ciuhandu. Dintre acestea zece au fost şi finalizate de fosta administraţie, iar pentru 28 au fost semnate contractele de finanţare şi demarate lucrările. Administraţia Robu a depus un număr de şapte proiecte, dintre care două au fost pregătite tot pe vremea fostei administraţii.

Bine, vor spune unii, dar Ciuhandu a avut la dispoziţie 16 ani! Ei, lucrurile nu stau chiar aşa: povestea cu finanţările europene nerambursabile a apărut doar după aderarea României la Uniunea Europeană. Practic, proiectele au început să fie depuse abia de la sfârşitul anului 2008 – începutul anului 2009. Altfel spus, de când a apărut acest instrument de finanţare, în trei ani de administraţie Ciuhandu au fost realizate 46 de proiecte; într-o perioadă de două ori mai mare, administraţia Robu a realizat cinci proiecte. Vreţi să le comparăm?

E simplu: sub Nicolae Robu avem cinci proiecte de anvelopare a unor blocuri - adică vreo 30 de blocuri în total, din cele 200 promise anual în campania din 2012. Iar un proiect din acesta, de anvelopare, nu suportă termen de comparaţie cu un proiect precum reabilitarea spaţiilor publice din centrul istoric, reabilitarea infrastructurii publice a malurilor Canalului Bega sau retehnologizarea sistemului centralizat de termoficare.

Incapabil să se apropie, măcar, de realizările fostei administraţii, Nicolae Robu s-a gândit să şi le însuşească, tăind panglici inaugurale. Şi pentru că nu (îi) era suficient, şi-a mai însuşit şi altele: luaţi exemplul Piaţa Iosefin, realizată din buget local, finalizată în proporţie de 98% de fosta administraţie, dar asumată în totalitate de actuala. Sau povestea cu fântânile forate prin oraş, unde actuala administraţie s-a gândit să schimbe plăcuţele cu numele fostului primar pentru a pune plăcuţe cu numele actualului.

Minciună sau incompetenţă?

Actualul primar vine şi spune, sus şi tare, că fosta administraţie nu i-a lăsat nici un euro; că banii erau undeva, puşi la dispoziţia oraşului Timişoara pe baza unui algoritm, şi că s-au dat numai pe finalizările domniei sale.

Na, cum să batem şaua ca să priceapă iapa – sau, mai bine zis, cum să-i explicăm fără să-l jignim? Din spusele domnului primar, reiese faptul că domnia sa nu cunoaşte nici măcar procedurile obligatorii pentru obţinerea fondurilor europene.

Pentru accesarea acestora, în perioada de până în 2013, erau trei condiţii obligatorii: elaborarea şi aprobarea unei strategii şi a unui program de dezvoltare zonală, elaborarea proiectelor (documentaţii tehnico-economice) şi depunerea cererilor de finanţare. Ca urmare a îndeplinirii acestor condiţii urma aprobarea finanţării proiectelor, materializată prin semnarea contractelor de finanţare; practic, acesta este momentul în care municipalitatea timişoreană a câştigat banii europeni. Că ei au intrat în conturile primăriei după începerea implementării proiectelor, este o cu totul şi cu totul altă poveste. Nicolae Robu face o confuzie voită, în încercarea de a-şi asuma meritul atragerii unor fonduri pe care, de când este primar, este incapabil să le atragă.

Rateuri peste rateuri

Dincolo de aceste aspecte, însă, cel mai grav este cel al pierderilor pe care oraşul Timişoara le-a suferit în cei şase ani de administraţie ai lui Nicolae Robu.Vreţi exemple? Sunt destule, vă dăm câteva grăitoare:

1. Implementarea programului din conceptul integrat de măsuri pentru reabilitarea prudentă şi revitalizarea economică a cartierelor istorice din Timişoara, concept gândit de administraţia Ciuhandu împreună cu IBD/GTZ în 2006 şi aprobat prin hotărâre de consiliu local în ianuarie 2007.

Administraţia Ciuhandu a accesat din surse ale Guvernului Federal German prin KfW şi o parte din fondurile necesare implementării acestui program, în valoare de cinci milioane de euro - din care două milioane de euro fonduri nerambursabile şi trei milioane de euro fonduri rambursabile.

„Merituoasa” administraţie Robu a reuşit să folosească, în mandatul 2012-2016, mai puţin de un milion de euro din aceşti bani, pentru implementarea unor proiecte făcute tot de fosta administraţie (e vorba de reabilitări la liceele timişorene Lenau, Calderon şi Loga). Nu a fost demarat nici un proiect nou şi, pe cale de consecinţă, nefiind respectate termenele din contractul de finanţare acesta a fost reziliat iar banii au fost pierduţi.

Aici este o discuţie: germanii au reziliat contractul, dar, la vremea aceea, Nicolae Robu spunea că Timişoara a renunţat la el, întrucât procedura de retragere a banilor era mult prea „greoaie”. Atât de greoaie încât, exact pe aceeaşi procedură a fost reabilitat tot centrul Sibiului; este adevărat, acolo erau şi sumele ceva mai mari, şi primar era Klaus Iohannis, nu Nicolae Robu.

2. Proiectul privind reabilitarea spaţiilor publice din centrul istoric. Îl cunoaşteţi: proiect depus în noiembrie 2010, cu contractul de finanţare semnat în 29 decembrie 2011, în valoare de 65.588.180 lei. Proiectul reprezintă, de fapt, doar prima etapă a reabilitării spaţiilor publice din cartierul Cetate, întrucât erau sume maxime care ar fi putut fi accesate, şi banii nu ar fi fost suficienţi pentru reabilitarea completă a centrului istoric. Dar, în administraţia Ciuhandu a fost pregătită şi documentaţia pentru etapa a doua proiectului, care viza reabilitarea zonei de după Piaţa Unirii până la strada Gheorghe Dima. În şase ani de administraţie Nicolae Robu, încă nu s-a ajuns la publicarea anunţului de licitaţie pentru proiectare în SEAP. Altfel spus, proiectul a fost abandonat.

3. Mai una, şi cu asta încheiem: starea proiectului cu reabilitarea infrastructurii publice a malurilor Canalului Bega. Aici, pentru că problema cu circulaţia vaporaşelor pe Bega nu s-a rezolvat după cum primarul Nicolae Robu a bătut din palme, în data de 8 martie, la secţia contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Timişoara, a fost înregistrat un dosar prin care Municipiul Timişoara cheamă în judecată Guvernul României şi Ministerul Transporturilor pentru a le forţa să creeze condiţiile legale pentru circulaţia vaporaşelor pe Bega.

Practic, se solicită modificarea mai multor acte normative emise între 1998 şi 2003, şi actualizate de mai multe ori de-a lungul anilor. Acţiunea municipalităţii timişorene vine într-un moment în care s-ar putea să fie tardivă, dat fiind faptul că se ştia de necesitatea acestor modificări legislative de şapte ani.

Acum, dacă până în 30 iunie 2018 nu este înfinţată Administraţia Căii Navigabile, Primăria Timişoara se poate trezi în situaţia deloc confortabilă de a restitui finanţarea europeană nerambursabilă, în valoare de aproximativ 11 milioane de euro – un „mizilic” obţinut de administraţia Ciuhandu. Chiar dacă ar fi să presupunem că municipalitatea ar putea să aibă câştig de cauză în procesul deschis guvernului, este improbabil faptul că va exista o sentinţă definitivă, executorie şi pusă în aplicare în următoarele trei luni, mai ales că încă nu a fost dat nici măcar primul termen pentru acest proces. În aceste condiţii, oricât de comic ar suna, este de înţeles de ce primarul Nicolae Robu a ajuns să ceară sprijinul... Î.P.S.S. Ioan, Mitropolitul Banatului, pentru rezolvarea acestei probleme.

Mai sunt şi altele, dar ne oprim aici, deocamdată. Pentru toate am avea nevoie de un volum, un fel de „carte neagră” a actualei administraţii. În care putem să spunem şi cum stau lucrurile cu măreţele realizări – subpasajele Jiul şi Popa Şapcă. Pro memoria: administraţia Ciuhandu a negociat nişte fonduri pentru achiziţia de tramvaie noi, administraţia Robu a schimbat destinaţia banilor - adică şi fondurile necesare pentru reabilitarea celor două pasaje sunt tot din „greaua moştenire Ciuhandu”. În schimb, în loc de tramvaie noi avem nişte Armonii reşapate care se strică pe capete, şi un primar care se laudă cu achiziţia de troleibuze şi autobuze care circulă în Timişoara unele din 2009, altele din 2011 – adică din vremea în care Nicolae Robu nici măcar nu visa să ajungă primar la Timişoara.

Adevărata moştenire dezastruoasă

Şi în tot timpul ăsta ni se repetă, obsesiv, că proiectele nu sunt importante, ci finalizările. Proiectele nu sunt importante, probabil, pentru că ele nu există. De şase ani încoace au fost înlocuite de idei creţe, precum cea privind introducerea metroului în Timişoara.

Nota bene: primarul Nicolae Robu spune că ideea cu metroul a fost preluată din studiul Vision 2030, realizat împreună cu Institutul Fraunhofer. Mai spune şi că el a lucrat nemijlocit la studiu – o minciună, de altfel. La studiul care a fost aprobat în decembrie 2007 au lucrat şi specialişti din Universitatea Politehnică, dar nu şi Nicolae Robu; acesta, dacă s-ar fi aplecat măcar puţin asupra lui, ar fi văzut că studiul spune că introducerea liniilor de cale ferată în subteran NU este o fezabilă pentru municipiul Timişoara, din mai multe motive – îl lăsăm să le descopere singur.

Practic, dacă tot vorbim de moşteniri dezastruoase, de o astfel de moştenire va avea parte cel care va fi primarul Timişoarei în următorul mandat, 2020-2024. Fără proiecte europene, fără finanţări nerambursabile atrase, cu un oraş înglodat îndatorii, cu mare parte din serviciile publice puse pe butuci în ultimii şase ani, misiunea următorului primar va fi una imposibilă, şi cu mari şanse ca mandatul să se sfârşească nasol. Încă un exerciţiu de memorie: până în 2012, despre oraşul nostru se vorbea ca despre „modelul Timişoara”. Se vorbea de dorinţa de a avea „o Românie cu 40 de Timişoare”; acum vorbim despre Palmişoara, Semaforişoara şi cine ştie la ce se va mai ajunge peste încă doi ani – ca să nu ne gândim la ce se va ajunge peste şase ani.

Primarul Nicolae Robu declara, de curând, că el consideră că „ar mai merita un mandat”. Probabil că are dreptate: ar mai merita un mandat pentru a culege roadele dezastrului pe care l-a semănat. Întrebarea este, însă, dacă oraşul Timişoara merită încă patru ani de administraţie iresponsabilă. Dacă lucrurile merg în continuare aşa, s-ar putea ca în 2024 să nu mai fie nimic de salvat.

Flavius BONCEA