Cultură

Când un festival de care m-am atașat încă de la apariție este în declin nu mi-este totuna. A fost acea ediție a 10-a când nu s-au anunțat artiștii care vor urca pe scenă până nu au făcut probele de sunet. Publicul a fost bulversat. Decizia organizatorului a fost resimțită ca un scurt circuit. De atunci numărul spectatorilor care vin pentru muzică la Plai a scăzut. După două ediții situația nu s-a redresat în ciuda eforturilor apreciabile ale tinerilor care au preluat moștenirea organizării. Anul trecut au fost, de exemplu, două nume mari - Joss Stone (cu sprijinul unei bănci străine) și Bob Geldof - iar anul acesta afișul a anunțat câteva din cele mai reprezentative nume ale categoriei world music ale momentului: Makoomba, Tamikrest, Bombino și legendarul Tony Allen, care, din păcate, nu a putut veni. Totuși, public puțin, majoritatea celor prezenți fiind cumva după chipul și asemănarea voluntarilor care instalează garduri, practicabile și perne în incinta Muzeului Satului Bănățean. Nu au cunoștiințe sau afinități legate de muzica și artiștii aduși. Sunt doar informați dar nu și impregnați cu ceea ce presupune un astfel de act cultural. Când scriu asta îmi vin în minte vorbele lui Frank Zappa (din albumul conceptual Joe’s Garage): Information is not knowledge / Informația nu înseamnă cunoștiință. S-a răcit, între timp, la Plai și relația cu mass media. Cu dispariția acestei interfețe a scăzut și interesul publicului față de un festival care a adus și continuă s-o facă, artiști deosebiți, mulți dintre aceștia pentru prima dată în Timișoara și în România (Al di Meola, Paco de Lucia, Yung Chen Lhamo, la primele ediții și Susana Baca, Mariza, Joss Stone, Tamikrest, la cele mai recente). În ultimii ani organizatorii au început să cultive o formă nouă: după miezul nopții bumții-bumții cu DJ și mulți watts. Dans pe d’n’b, techno, hip hop... Poate că asta nu strică la portofel (o mulțime de cluburi din oraș aplică profitabil rețeta) dar sigur dăunează imaginii unui festival care, inițial, și-a propus altceva și a reușit să se impună în peisajul cultural local.

Anul acesta am ascultat la Plai muzică din altă lume. Poate că sună banal dar chiar așa (m-)am simțit. Aș trece peste prima zi în care Dom(inique) la Nena părea o fetiță talentată de la o școală de muzică lăsată pe o scenă prea mare pentru ea, în fața unui public binevoitor. Complimente de o parte și de alta. Atât. Într-o sală mai mică, închisă poate că ar fi reușit să transmită mai bine. Gentleman este o trupă din Germania, destul de populară acolo, care cântă reggae. Nemți și reggae? Prima asociere care-mi vine în minte este cea dintre Ștefan Bănică Jr și rock’n’roll. Unora le place.

A doua zi am intrat în cu totul alt film. Mokoomba și apoi Tamikrest ne-au dus în altă lume, departe de societatea materialistă ignifugă a capitalismului european, una în care oamenii se zbat să supraviețuiască și știu să se bucure cu intensitate când au ocazia, o lume în care, așa cum zicea Zappa: Knowledge is not wisdom / Cunoaștere nu înseamnă înțelepciune. Cei șase tineri din Zimbabwe au țâșnit pe scenă asemenea gladiatorilor în groapa cu lei, cabrați, pregătiți pentru orice. Au turat motoarele la maxim timp de o oră și jumătate cu amestecul lor unic de ritmuri africane tradiționale Tonga și Luvale, combinate cu funk, ska și soukous. Au demonstrat că împreună sunt mai puternici decât cei 58 de lei lăsați la intrare. Înainte de finalul în forță, care le-a asigurat și bis, au cântat o baladă, un blues African dedicat celor care-și plâng părinții uciși în conflictele care macină continetul negru. Cei prezenți în țarcul din fața scenei nu au avut disponibilitatea să asculte și să înțeleagă mesajul. Au profitat că s-a făcut liniște și se pot auzi mai bine vorbele, chicotelile, strigătele lor care creau un vacarm impresionat. În timpul următorului concert l-am remarcat în public pe excepționalul basist al trupei, Abundance Mutori. I-am mulțumit. A zis că este prima dată aici și este fericit. Da, gândeam în sinea mea, nu trebuie să fii înțelept ca să fii fericit, cum spunea și Zappa: Wisdome is not happiness. 

Mi-am dorit de mult să văd și să ascult live cum cântă, ce atitudine au, cum reușesc să transmită prin muzica lor tuaregii, acești desperados ai deșerturilor vaste. Tamikrest, din Mali, mi-au oferit, în sfârșit, ocazia. Cum spuneam în titlu, artiștii selectați pentru ediția din acest an, ne-au adus muzică din altă lume. Balansul ritmic leneș dar ferm, asemenea pașilor unui animal masiv, basul, tobele, percuția s-au contopit și s-au rostogolit pe cărările invizibile ale Saharei din imaginația noastră. Parcă eram pe cămilă când cele două chitări și vocile împleteau fire colorate în aerul cald desenând imagini în închipuirea noastră, Fata Morgana sculptată în sunet. Tamikrest sunt în vogă acum, tot mai apreciați pe scenele lumii, invitați la o mulțime de festivaluri și concerte. La Timișoara au ajuns în finalul turneului din această vară. Sub stele ne-au arătat necuprinsul, fericirea scăpătată în nostalgie. Am revenit la cuvintele lui Zappa: Hapiness is not love / Fericirea nu este dragoste. Dar a fost atât de bine să fii fericit ascultând muzică de departe...  

A treia zi a festivalului a fost umbrită de vestea, anunțată doar cu o zi înainte, că din motive de sănătate Tony Allen nu mai vine în România. Bateristul care i-a arătat lui Ginger Baker secretele ritmurilor africane, cel care, după ce a părăsit grupul legendarului Fela Kuti, Africa 70, nu a putut fi înlocuit nici de alți trei bateriști, a trezit curiozitatea unor cunoscători ai scenei muzicale africane care s-au bucurat că vor avea ocazia să-l vadă. Organizatorii au promis că-l vor aduce la Timișoara. Andreea Iager Tako: Și noi și managementul lui Tony Allen vom face tot posibilul să îl aducem în Timișoara când se va face bine. Asta promitem!

Bombino este în ascensiune de câțiva ani, a devenit o prezență constantă în festivalurile din întreaga lume. Omara Moctar Bombino, originar din Niger, exprimă prin muzică spiritul rezistenței și răzvrătirii oamenilor deșertului față de cei care le amenință independența. A demonstrat și la Plai că este un chitarist abil îmbinând muzica tuaregilor cu citate blues și rock filtrate prin expresia unor mari chitariști precum Jimi Hendrix și Jimmy Page. Spațiul rămas liber în program a fost completat prin prezența unui grup de mixeriști din Turcia, Islandman. 

Festivalul Plai nu înseamnă doar scena mare și concertele care se desfășoară acolo în cele trei seri. Ziua este o mare grădiniță, pentru copii de la 1 la 21 de ani, iar noaptea se transformă în discotecă. Măsura și prestigiul manifestării o dau totuși muzicienii care aduc sonorități originale din diverse colțuri ale lumii.

Mimo OBRADOV