Dincolo de coronavirus și alte povești, Europa se află, în 2020, din nou la răscruce. Una mai puțin vizibilă, poate, dar extrem de reală. Una la care s-a ajuns ca urmare a deciziei Turciei de a lăsa cale liberă spre Europa occidentală zecilor de mii de imigranți din țările musulmane.
Astăzi, fără a fi neapărat un subiect discutat în „prime time”, la frontiera dintre Turcia și Grecia se petrece o adevărată dramă. O dramă unde avem ca protagoniști de o parte o țară care refuză să își mai îndeplinească angajamentele asumate, încercând să forțeze mâna Europei, la mijloc un grup de refugiați din calea unui război nemilos pierduți printre emigranți care nu fug de nici un război ci doar caută să ocupe o lume mai permisivă și, de cealaltă parte, o țară care își apără frontierele, luptând aproape de una singură împotriva unei invazii căreia nu se știe dacă Europa poate să-i facă față.
Aceasta este realitatea în care trăim. O realitate la care mulți preferă să închidă ochii. O realitate care dă naștere multor întrebări, dintre care cea mai pregnantă rămâne: de ce valurile de migranți nu se îndreaptă spre țările musulmane? Răspunsul poate fi găsit într-un interviu mai vechi al lui Ahmed Aboul Gheit, secretarul general al Ligii Arabe:
“Este foarte simplu: pentru că noi nu facem diferențe între oameni!
Atunci când trec frontierele noastre și cer azil, următorul pas este că trebuie să semneze un document care îi obligă să respecte toate drepturile și legile țărilor noastre și care stipulează că în caz de nerespectare a acestui acord ei vor fi condamnați la aceleași pedepse ca și populația locală (care pot merge în unele cazuri până la pedeapsa capitală) și vor fi trimiși înapoi în țările lor atunci când își vor termina executarea pedepsei.
De asemenea, noi îi obligăm să semneze un acord care prevede că ajutorul financiar pe care îl primesc pentru integrarea în țările noastre trebuie să fie rambursat integral în doi ani de zile, în caz contrar toate bunurile le vor fi confiscate și vor fi expulzați definitiv în țările lor. (...) Nu este acceptată nici o scuză de genul “nu cunosc cultura locală”, ceea ce este greu de crezut în cazul persoanelor de origine arabă, și acest gen de scuze nu sunt luate în considerare”.
În acest context, în curând, la Timișoara se anunță un adevărat eveniment editorial: apariția, pentru prima oară în traducere în limba română, a cărții „Tabăra sfinților” de Jean Raspail. Volumul, apărut în Franța în 1973, a fost la început ca un roman extraordinar; ulterior, ca o carte profetică; mai târziu, din cercurile liberal-progresiste, ca un roman rasist. Și totuși, de aproape jumătate de secol, tirajele și traducerile succesive ale cărții se epuizează mereu, discuțiile pe marginea ei nu contenesc. O simplă căutare ne va găsi zeci de articole despre carte apărute inclusiv în România, cu toate că volumul nu a beneficiat până acum de o traducere.
Acest lucru va fi reparat acum, grație Grupului de Studii Geopolitice Frontiera, care aduce publicului românesc o traducere extraordinară a volumului lui Jean Raspail.
Vă oferim, în continuare, prefața volumului, câteva cuvinte despre autor și câteva fragmente din unele recenzii ale cărții. Cei interesați de achiziționare volumului pot lua legătura, deocamdată, cu editorii prin intermediul paginii de facebook „Cărțile Frontierei”.

Despre autor


Jean Raspail s-a născut în 1925 la Chemillé-sur-Dême. În tinerețe a vizitat mai multe țări din lume. Prima sa călătorie, în 1949, l-a dus cu canoea din Quebec până la New Orleans, pe urmele părintelui Marquette, un misionar francez din secolul al XVII-lea. În anii următori a condus o echipă de cercetare în țara incașilor. În 1956 călătorește timp de un an în Japonia. Mărturiile acestor voiaje se regăsesc în cărți precum: Terre de Feu - Alaska (1952), Terres et Peuples Incas (1955), Le Vent des pins (1958), Terres saintes et profanes (1960) Les Veuves de Santiago (1962), Hong-Kong, Chine en sursis (1963), Secouons le cocotier (1970) etc. În 1970, Academia Franceză i-a acordat Premiul Jean-Walter pentru toate lucrările sale. În 1973, publică cartea sa emblematică Tabăra Sfinților. În 1981, romanul său, Moi, Antoine de Tounens, roi de Patagonie, a câștigat vestitul Grand Prix du Roman al Academiei Franceze. Romanele Șapte Cavaleri și Regatul Borée au fost transpuse în benzi desenate de desenatorul Jacques Terpanta. Din cauza unui articol publicat de Le Figaro în 17 iunie 2004, intitulat „Patria trădată de Republică”, în care critica politica favorabilă imigranților a guvernului francez, a fost dat în judecată de către Liga Internațională împotriva Rasismului și Antisemitismului din motive de „incitare la ură rasială”. Mai târziu acțiunea a fost respinsă de către instanța de judecată.


Cuvânt-înainte


Sărăcia cruntă înfometează India. Sute de mii de oameni suferă, se îmbolnăvesc, mor. Din considerente umanitare, Ambasada Belgiei hotărăște să acorde vize de intrare pentru copiii care se află în pericol. Sediile diplomatice belgiene sunt luate cu asalt. Liderul gloatei, Coprofagul, își incită discipolii, reamintindu-le că „în timp ce Vestul se bucură de toate lucrurile bune, noi murim de foame”. Mulțimea mizerabililor crește exponențial și, cu sprijinul unor organizații umanitare și religioase, decide să fure sute de vapoare pentru a porni spre Occident, într-un soi de Cruciadă însetată de răzbunare. Destinația finală a acestui lung drum va fi Coasta de Azur. În timp ce vapoarele acestor paria se aproprie încet de Bătrânul Continent, europenii, prin guvernele lor, nu reușesc să adopte nicio poziție comună pentru a opri invazia. Dimpotrivă, cu complicitatea unor organizații catolice, a intelectualilor stângiști și a unor ONG-uri umanitare, guvernele pornesc o uriașă campanie de propagandă pentru a convinge populația să primească cu brațele deschise viitoarea societate multirasială. Simbolurile Occidentului cad pe rând, europenii abdică fatal de la istoria şi de la valorile lor. Numai un grup de oameni încearcă să se opună cu arma în mână debarcării imigranților pe țărmul francez; împotriva lor, însă, va interveni aceeași aviație franceză, trimisă de guvern pentru a proteja marșul triumfal al imigranților. Prin urmare, nemaiîntâlnind niciun obstacol, invadatorii expropriază casele și proprietățile europenilor pentru a le dona hoardelor străine. Acesta este, în sinteză, conținutul romanului lui Jean Raspail, „Tabara Sfânților”, publicat în Franța în 1973. Titlul cărții se referă la un pasaj din Apocalipsa lui Ioan:
„Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat și va ieși din temnița lui, să înșele neamurile care sunt în cele patru colțuri ale pământului, pe Gog și pe Magog, și să le adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Și ei s-au suit pe fața pământului, și au înconjurat tabăra sfinților și cetatea preaiubită. Dar din cer s-a coborât un foc care i-a mistuit. Și diavolul, care le-a înșelat, a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă, unde este fiara și prorocul mincinos. Și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor”.
În povestea lui Raspail, însă, Dumnezeu nu intervine pentru a salva continentul european.
La apariția ei, cartea a fost considerată un ciudat roman distopic cu tente politice. Totuși, în timp, tot mai mulți cititori au apreciat valorarea ei profetică și Tabăra Sfinților a fost tradusă în mai multe limbi străine: engleză, italiană, afrikaans, spaniolă, cehă, germană, rusă, olandeză... şi azi în română. Evident, autorul nu a fost scutit de acuzația infamantă de rasism - deși nici vorbă de aşa ceva. Raspail pune doar o simplă întrebare: ce va face Europa când fluxul migranților nu va mai fi controlabil? Se va lupta sau se va preda în numele unui umanitarism care mereu identifică binele în Celălalt, care mereu învinuiește Bătrânul Continent pentru toate relele lumii? Romanul, la urma urmei, vorbește mai degrabă despre noi, despre societatea noastră incapabilă să spună NU.
Ceea ce chiar impresionează în volumul lui Raspail nu este atât faptul că a prevăzut invadarea Franței cu străini, ci descrierea comportamentului politicienilor și al intelectualilor „progresiști” care susțin, cu ajutorul presei, invazia și implicit capitularea civilizației europene. Europa descrisă în Tabăra Sfinților este un continent obosit, lipsit de identitate și vigoare. Autorul francez nu sugerează o soluție, ne învață în schimb, adeseori cu ironie, să luăm atitudine! Evident, fiecare dintre noi este liber să împărtășească sau nu viziunea scriitorului francez, dar - oricât de neplăcut ar putea să pară acest lucru în ochii contemporanilor noștri - ficțiunea din 1973 seamănă tot mai mult cu realitatea de astăzi.
Daniele Pantaleoni, traducătorul volumului

Despre „Tabăra sfinților”


„Reușește să șocheze și să provoace complicata minte contemporană.” Publishers Weekly, 1975
„Cartea a fost respinsă de critici respectabili, dar confortabili. În cercurile mai libere și mai inteligente din Europa, Tabăra sfinților este o senzație, iar Raspail este premiant (...) Povestea sa este în același timp simplă și genială.” National Review, 1975
„Un roman apocaliptic, o disecție filozofică a eroziunii civilizației occidentale”. Library Journal, 1975
„Tabăra sfinților reușește să obțină o critică impozantă, nu atât prin numărul criticilor (incomparabil cu cel al celui mai mic text al vreunei vedete de varietăți), cât prin calitatea acestora. Numele lor sunt Anouilh, Bazin, Cau, Clavel, Déon, Dutourd, Fourastié, Maulnier, Pauwels ...” Eric Deschodt, „Utopies en noir”, 1985
„Un roman scris cu o energie și o pasiune verbală extraordinare (...) Cartea dă glas unei emoții a cărei exprimare este un tabu din ce în ce mai mare în Occident, dar care nu poate decât să crească în virulență atunci când se încearcă suprimarea ei: resentimentul acerb simțit de populațiile majoritare atunci când acest statut le este amenințat.” New Statesman, 2002
„Un mare roman, Tabăra sfinților, apărut în urmă cu treizeci de ani, povestea de un val de imigranți care ajung în sudul Franței în legiuni prea mari pentru a fi pur și simplu ignorate. Ce să facem cu ei? Îi lăsăm să moară de foame? Îi împușcăm? Noi nu facem așa ceva - dar CE vom face când rămânem fără posibilitatea de a-i trimite înapoi acasă?” National Review Online, 2004
„Una dintre lucrările cele mai lipsite de compromis din literatura secolului XX” Chilton Williamson, The Conservative Bookshelf: Essential Works That Impact Today’s Conservative Thinkers, 2005
„Raspail a fost înaintea vremurilor sale, demonstrând că civilizația occidentală și-a pierdut drumul: trecutul și țelurile – adică tocmai excepționalismul său.” National Review, 2014
„În 1973, când a apărut „Le Camp des Saints” la Editura Laffont, în Franța, s-a pretins că era un roman rasist şi s-a considerat că tăcerea este cea mai bună cale de a i se răspunde. Cu peste 30 de ani mai târziu, după ce romanul s-a tradus în continuare, fiind mereu epuizat, mereu reeditat şi retipărit, a venit vremea să fie considerat ceea ce este în realitate: un roman realist în prefigurarea viitorului”. Financiarul, 2011
„Jean Raspail aparține unei specii de literați pe cale de dispariție. Formula nu este deloc retorică. Raspail crede în valorile sănătoase ale Vechiului Regim, “în monarhie și altar”, în individualismul nobil, în eroism și supremație spirituală”. România liberă, 2006
„Previziunea sumbră a unei Europe muribunde, care nu-și mai poate apăra urmașii, îi aparține scriitorului francez Jean Raspail, unul dintre primii occidentali îngrijorați de pericolul extincției națiunilor europene”. Evenimentul zilei, 2018
„Raspail descrie pe larg atitudinea francezilor în fața crizei imigranților. Reacțiile oficialităților au parfumul limbii de lemn cu care ne obișnuiește şi astăzi birocrația europeană; nici în realitate, nici în ficțiune, autoritățile nu găsesc o soluție și, nu de puține ori, nici nu dau senzația că ar căuta-o cu adevărat”. Ziua de Cluj, 2015

Articol îngrijit de Flavius BONCEA