Cândva, în anul 1985, după mai mulţi ani de Spectrum şi Autostop, câţiva idealişti, artişti ai surfingului contracultural numit la Timişoara, la fel ca-n lumea mare, muzică rock, au (a)prins un Cargo. Motoarele au început să toarcă, în urbe s-au lipit afişe, cu precădere în zonele frecventate de tinerii hipsteri îmbrăcaţi în Parka acelor degradanţi ani în care trebuia să te protejezi cu ceva de ploile acide ale sistemului totalitar; la Flora, în apropiere de Bănăţeana, la clubul Electromotor, pe zidurile ce împrejmuiesc licee... Era perioada târzie a noului val ajuns şi pe malurile Begheiului prin trupe precum Impact, Prototyp, Autostop, Şoc, Abra, Metamorf, Sector, Cardinal... Cargo. Apăsaţi de cenuşiul cincinalelor absurdizante, oamenii, cuprinşi de un grav simptom al decăderii şi subdezvoltării spirituale (explicabil prin deznădejde şi mizerie), au deprins penibila vocaţie a cargocultului („Faptul că triburi australe perseverează în subcultul mesianic eschatologic al unei nave salvifice ultramarine n-are nimic nedemn într-însul...” - Ş. Foarţă). Cargoul salvator lua chipul unui paşaport ce asigura drumul către un vestic El Dorado, bilet de voie de mulţi râvnit pe care însă puţini au avut şansa să-l şi obţină. Cei mulţi, rămaşi pe mal, au încercat să-şi (des)facă propria religie, să întreţină aprinsă luminiţa plăpândă a iluziei că dacă vrem putem fi chiar şi aici liberi a face ce ne place, putem să ne alegem muzica, literatura, filmele, vestimentaţia, muzica, modul de viaţă, muzica, muzica, muzica...
Adrian Bărar, Mircea Nedelcu, Mircea Jebelean, Tavi Iepan, Peter Kocsef, Raul Dudnic, Nae Tarnoczi, Dinel Tollea, Tiberiu Bako, Tibi Gajdo, Adrian Popescu, Vladi Cnejevici, Deian Feniaț (tehnic), Octavian Pilan, Leo Iorga, apoi Ovidiu Ioncu, Alin Achim, Cristian Pup, Adrian Igrişan, Sorin Bocerean (manager), Mirel Cumpănaș, mai apoi Florin Barbu, Ionuț Cârja, Cosmin Nicoară (manager)... și omniprezentul Rici Richard „Godzilla” (tehnic) au ales rezistenţa prin muzica rock care nu ştie de graniţe; îi atinge şi îi scutură în aceeaşi măsură pe cei din America şi din Occident ca şi pe cei din spatele Cortinei de Fier. Ambiţii mari, entuziasm şi sprijin din partea numeroşilor prieteni dar şi condiţii vitrege de afirmare. În ultima parte a anilor ’80 a fost parcă mai greu pentru cei care au ales să se exprime prin rock decât cu două decenii în urmă, când au apărut Sfinţii, deveniţi apoi Phoenix, Reflex, Clasicii şi alţi pionieri ai genului de la noi.
Trupa care a prins cel mai bine spiritul vremii şi al noului val a fost Florian din Transilvania (cu Dixie Krauser în componență). În jurul celor care au ales să exprime aceste tendinţe, aşa cum a fost cu două decenii în jurul grupului Phoenix, s-a coagulat o gaşcă numeroasă de prieteni şi cunoscuţi dornici să contribuie cu ceva la articularea cât mai eficientă şi coerentă a spiritului liber. Se ascultau discuri noi, procurate din Occident şi din Iugoslavia, se comenta, se făceau schiţe pentru logourile formaţiilor, afişe, circulau reviste şi cărţi, se organizau spectacole de teatru studenţesc alternativ, happeninguri, chefuri obliterate cu punk şi new wave, se dansa pogo. În mijlocul acestui vârtej, resimţit într-un cerc, totuşi, restrâns, s-a (trans)format şi grupul Cargo. La început, în 1987, alături de Adi Bărar, au fost Tavi Iepan, Tibi Gajdo, Carol Bleich, Dinel Tollea şi legendarul solist vocal Nae Tarnoczi, înlocuit apoi de Leo Iorga.
S-a cristalizat rapid şi expresia stilistică, o combinaţie a rockului de tip new wave cu elemente melodice şi ritmice specifice zonei muzicale balcanice. Au apărut piese acceptate imediat de public: Batacanda, Erată, Povestiri din gară, Buletin de ştiri şi primul mare hit, Brigadierii. Ultimele două, cu textele uşor cosmetizate, le-au facilitat prezenţa în studioul de înregistrări al Radiodifuziunii Române la Bucureşti. Componenţa s-a schimbat de mai multe ori. Cargo au început să cânte vara pe litoral, la Costineşti, etapă aproape obligatorie pentru cei care s-au dedicat total muzicii rock. În vara anului 1989, între recitalurile susţinute, s-au născut câteva cântece importante. Dinel Tollea a compus Doi prieteni, Adi Bărar a fost inspirat de Ana, pe un text scris de Raul Dudnic care a şlefuit și o piesă intitulată simplu 1989, care s-a dovedit o premoniţie la piatra de hotar a istoriei recente care avea să poarte chiar numele acestui an.
Imediat după eliberare speranţele au explodat. Grupul, întărit acum cu a doua chitară electrică prin cooptarea lui Adrian Popescu, a ieşit peste frontieră, în Serbia, unde a susţinut câteva concerte şi a înregistrat pentru televiziune, iar la Timişoara, în cadrul concertelor Rock pentru Revoluţie, în 18 şi 19 februarie 1990, a cântat alături de idolii din vecini, formaţiile Riblja Čorba şi Bajaga i Instruktori. Mai mult, a venit o invitaţie din Franţa, prin intermediul unui videoreporter prezent la Timişoara pentru a realiza aici reportaje despre victimele protestelor şi schimbările postrevoluţionare.
Contractul care li s-a oferit a prevăzut un circuit de două luni în cluburi, precum şi realizarea unui disc produs după standardele occidentale. Discul, de pe coperta căruia radia o pereche de picioare lungi de damă, cu ciorapi negri şi pantofi cu tocuri înalte şi inscripţia Cargo - Rock - Timişoara, conţinea două piese: Ana şi Doi prieteni. În studioul din Dreux (cam la 100 de kilometri de Paris) grupul a sperat să imprime material pentru un album întreg dar timpul nu le-a permis să finalizeze decât patru-cinci piese care se vor regăsi pe primul disc LP.
Albumul de debut al grupului Cargo a avut greutate în acea perioadă a schimbărilor, a adus consistenţă şi formă în muzica rock de aici, s-a constituit într-o piesă reprezentativă a sărăcăciosului dar entuziastului puzzle muzical autohton.
Mai multe cântece de pe disc au fost compuse cu câţiva ani înainte, cu contribuţia foştilor membri ai formaţiei, Mircea Jebelean (text la Erată) şi Tavi Iepan (muzică și text la Brigadierii, Porţile de Fier, Povestiri din gară), unele precedând schimbarea istorică din decembrie 1989, însă acest lucru nu a diminuat deloc prospeţimea muzicală şi lirică a acestei opere importante a rockului cu brand de Timişoara.


Mimo OBRADOV