De vorbă cu fotograful profesionist Dragan Acimov

Multă vreme pictura şi sculptura au fost singurele moduri de a reprezenta natura înconjuratoare sau chipul unui om. Pictura şi sculptura ca reprezentare şi artă au fost timp de mai multe milenii apanajul unor personaltăţi dăruite cu har – artiştii, care au trecut peste secole şi milenii în operele lor, devenite nemuritoare... Mitul picturii a căzut însă odată cu prima fotografie, când a fost deschisă o nouă competiţie. În doar un secol şi ceva de existenţă, fotografia a cunoscut o amploare şi o expansiune greu de imaginat astăzi, pământul fiind practic „o planetă de fotografi”. Mult mai rapidă, şi reproducând minuţios realitatea, fotografia, prin tehnica în continuă evoluţie de la o zi la alta, de la o clipă la alta, a făcut posibilă realizarea ei de către sute de milioane de oameni, de la vârstele cele mai fragede, până la cele mai înaintate. Astăzi fotografia poate fi făcută în câteva zecimi de secundă, ziua ori noaptea, şi în orice loc din lume, chiar în cosmos şi, în acelaşi timp, prin mijoacele tehnice actuale, transmisă de la un capăt la celălalt al pământului. Departe de mine gândul că fotografia se substituie picturii, sau invers, dar prin evoluţia tehnică şi mai ales prin valoarea umană, fotografia se apropie tot mai mult de artă, confundându-se cu aceasta. Putem să vorbim fără tăgadă de artiştii fotografi în rândul cărora, cu cinste, se înscrie şi Dragan Acimov, care şi-a dedicat întreaga viaţă fotografiei şi artei sale. După o carieră de succes de peste 14 ani în telecomunicaţii, timp în care, în paralel, nu s-a desprins niciodată de fotografie şi de aparatul de fotografiat, Dragan Acimov, încurajat de familie, şi-a urmat dragostea de o viaţă întreagă, fotografia. Şi nu îi pare rău. Mai mult, studiază zilnic până la obsesie tehnica şi posibilitatea de a se apropia de fotografia perfectă. Este un perfecţionist incurabil, ambiţios şi tenace, care studiază posibilitatea ca lumina şi umbra să se regăsească în fotografie fără cusur, aşa cum le-a lăsat Dumnezeu. Citeşte zilnic, vrând să dezlege tainele fotografiei, și face un masterat în acest sens.

- Ce ne puteţi spune despre biografia dumneavoastră?
- M-am născut în data de 22 august 1975, în Timişoara. Mama este din Oradea şi tata din Variaş, bănăţean, deci... Clasele primare le-am făcut în Timişoara, la Generală nr. 3, astăzi „Shakespeare”. Am urmat Liceul „Calderon”, după care am făcut Politehnica din Timişoara, secţia Telecomunicaţii.

- Când aţi intrat în contact cu fotografia?
- Prin anii '70 şi... Tatăl meu mergea la evenimente de genul 1 mai, 23 august, făcea poze colegilor, după care urma procesul de developare a filmului. El a fost iniţiatorul. Asistam cu el jos, în beci, unde era amenajată o cameră obscură, în clădirea casei noastre din Piaţa Traian. Developam filmele şi asistam la miracolul ăsta al apariţiei imaginilor pe hârtie. Era procesul de zămislire a imaginii pe hârtia fotografică... Din revelator în fixator poza se usca şi rămânea imaginea. Am şi acum aparatul de fotografiat cu care a lucrat tata. Este un „Zenit” semiprofesional, robust ca toate lucrurile pe care le făceau ruşii pe atunci...

- Prima fotografie pe care aţi făcut-o?
- Cred că a fost prin anii '84, cu aparatul tatălui. L-am luat pur şi simplu, el mi-a băgat filmul în aparat şi mi-a zis: „Să te întorci cu poze bune”. Asta după ce m-a învăţat cum funcţionează. El avea instrumentul de măsurare a luminii şi după el trebuie să te ghidezi pentru a-ţi ieşi o fotografie bună. Am coborât în Piaţa Traian. Filmul avea 36 de poziţii şi costa ceva, pe vremea aceea... S-au consumat foarte repede cele 36 de poziţii. Am reuşit să surprind diverse caractere – oameni din staţia de tranvai, care treceau pe acolo, practic am imortalizat aspecte din Piaţa Traian din acea vreme.

- Cum au ieşit la developaare?
- Toate au fost ok. Am făcut poze bune în proporţie de peste 90%. Doar câteva cadre au fost expuse ceva mai mult, din câte mai ţin minte.

- Primul aparat de fotografiat al dumneavoastră?
- L-am avut foarte târziu, s-a lăsat aşteptat, cred că prin anii '90. Tata mă mai lăsa să fotografiez cu al lui. Unii aveau deja Nikon. Ţin minte că era în acea vreme consignaţia din Piaţa Libertăţii, unde am văzut primele aparate performante, dar şi primul Polaroid. Până când a venit Revoluţia. Atunci am vrut să ies cu aparatul pe stradă, dar mi s-a interzis categoric. Deci, primul aparat a fost un Nikon automat. Am început să fac poze color. Nu mă interesa pe atunci că adevăratele fotografii erau cele alb-negru. Aparatele se perfecţionaseră. Era mult mai uşor să faci fotografie de calitate, să fie în parametrii normali. S-au deschis şi centrele de developare, nu mai era nevoie să stau cu tatăl meu, în beci, să inhalăm vaporii de substanţe chimice pentru a vedea cum se naşte imaginea pe hârtie.

- Tatăl dumneavoastră se ocupa doar cu fotografia?
- Nu, era o pasiune, la fel ca în cazul meu. El nu a avut curajul să lase totul şi să încerce să trăiască din fotografie. Dar, desigur, nu a avut nici susţinerea mea...

- Ce a urmat după Facultate?
- Timp de 14 ani, am fost inginer în Telecomunicaţii. Zece ani la Alcatel şi patru la Cosmote.

- Ce s-a întâmplat cu pasiunea pentru fotografie în această perioadă?
- Datorită faptului că am lucrat la Alcatel timp de zece ani, am fost trimis foarte mult în „lumea a treia”. Am fost prin foarte multe ţări, dintre care aş aminti Afganistanul. Acolo am stat un an şi trei luni şi făceam fotografii. La plecare livram fotografiile mele agenţiilor de presă, pentru că fotojurnaliştii şi jurnaliştii ajungeau foarte greu în zona unde eram eu. Având internet şi aparat digital de fotografiat, reuşeam să încarc pozele pe internet şi să le trimit marilor agenţii de presă.

- Prin ce ţări aţi mai fost?
- Nigeria, Brazilia, Paraguay, Africa – Sierra Leone, Mozambic, în vreo 30 de ţări în afara Europei. Am colindat lumea de unul singur... Nu chiar singur, cu aparatul de fotografiat. Singurul prieten al meu, în acea perioadă, a fost aparatul de fotografiat, pe care îl duceam mereu cu mine. Portofelul cu acte şi aparatul de fotografiat. Se crease un fel de relaţie, iar în puţinele cazuri când aparatul de fotografiat nu a fost cu mine, i-am simţit absenţa...

- Când aţi fost în Afganistan?
- În Afganistan am fost imediat după ce a avut loc invazia trupelor aliate, prin 2004, cred. La început, cum e şi firesc, mi-a fost frică, dar apoi m-am obişnuit. Oricum, înfruntam un risc major şi a fost nevoie de o mare capacitate de mobilizare şi de răspundere în acelaşi timp.

- Pe de o parte era riscul...
- Da, dar pe de altă parte era curiozitatea de a cunoaşte lumea şi de a profita de această fantastică ocazie de a vizita, singur, atâtea locuri. Poate şi de aceea m-am perfecţionat în fotografie, pentru a aduce acasă imagini inedite. Una este să primeşti un telefon şi fotografiezi un peisaj deosebit şi alta e să vii cu imaginea deosebită, în care surprinzi umbrele şi culorile unei lumi. Alta decât cea de acasă... Aşa am devenit perfecţionist.

- Vă vine în minte o întâmplare mai deosebită din acea perioadă?
- Au fost mai multe. Dar vreau să spun că niciodată, nimeni, nu mi-a luat aparatul de fotografiat. Am avut grijă să respect legile ţărilor prin care am umblat, dar şi obiceiurile de acolo. În Afganistan am avut o întâmplare mai neplăcută. În echipa noastră a venit şi un tip din Republica Moldova. Noi instalam telefonia mobilă, mai ales în zonele mari. Am fost primii, în acest domeniu, acolo. Tipul a văzut că fac poze, că le mai trimit agenţiilor de presă şi s-a gândit să se apuce şi el să facă fotografii. I-am zis să aibă grijă când vede soldaţi americani sau de altă naţie, pentru că nu ştii cum reacționează. Aveam maşină şi un şofer. Sediul Alcatelului în Kabul, capitala Afganistanului, era foarte aproape de un mare sens giratoriu. La un moment dat, era un Hamer... cu soldaţi americani în jurul lui. El a vrut să facă poze. Cum aparatul era pus pe automat, s-a făcut cu bliţul. Soldatul l-a văzut. Şoferul ştia ce trebuie să facă: a pus frână, a aruncat cheile şi s-a culcat la pământ. Americanul a venit şi a început să înjure, ne cerea camera. Noi i-am arătat legitimaţii. Că nu vrem să îi facem rău, ci să avem o amintire. S-a liniştit, dar a luat aparatul, a scos cardul şi a plecat. Dar cu toţii am tras o sperietură de moarte... Era un stres continuu...
Când schimbam avionul, în vacanţă, îl luam din Dubai. Toţi care mergeam în Irak sau Kabul stăteam într-o sală mare timp de opt-zece ore. Acolo era securitate, controale, întrebări. Te căuta peste tot. Auzeam ce discutau americanii între ei din cauza stresului... dacă se vor mai mai întoarce acasă sau nu.

- Când aţi renunţat la telecomunicaţii?
- În urmă cu doi ani şi nu cred că mă voi reîntoarce vreodată. În telecomunicaţii dacă întrerupi două-trei-şase luni, s-a cam dus tot. Nu mai ai şanse să recuperezi. Evoluţia telefoanelor este una fantastică. Din echipamente mari cât camera s-a ajuns la unele cât scaunul.
A fost foarte greu să renunţ la telecomunicaţii. Dar soţia soţia m-a încurajat şi a avut un rol decisiv. Dacă ea nu era, nu cred că făceam acest pas. Mi-a zis: „Eşti un fotograf foarte bun. Poţi să-ţi faci o carieră din asta”. Şi a avut dreptate. În primul an când am intrat în piaţa de fotografie de nuntă a fost un succes pentru mine. Nici nu mă aşteptam. Acum doi ani, fotografia a devenit o meserie fixă şi stabilă. De fapt, de vreo opt ani fac poze la nunţi și la evenimente de acest gen, numai că acum a devenit sursa de venit. M-am înscris la masterat la Facultatea de Arte, sub coordonarea prof. dr. Stelian Acea. Este o persoană foarte talentată în fotografie şi un excelent profesor. Ai tot timpul ce să înveţi de la el.

- Unde credeţi că se poate ajunge cu perfecţiunea în ceea ce priveşte fotografia ca artă?
- Greu de răspuns. Uitaţi, un portret al unui copil de cinci ani de la Giroc. Am echipamente pe care le duc în locul respectiv şi realizez un „background”. Personal, nu am un studio. Aici nu pot face unul, nu ai voie să ai reflexii, albul reflectă lumina. În momentul în care fac un portret mă gândesc că fiecare om are ceva de ascuns. Cu ajutorul portretelor mele încerc să scot ceva din ce ascunde persoana respectivă. Cu ajutorul tehnicilor mele şi luminii, acea expresivitate pe care o scot trădează foarte multe. Asta este misiunea mea: de a scoate ceea ce fiecare ascunde. Uitaţi, portretul unor miri în biserica din Sinaia. Tehnica iluminării – să fii bun, să împrăştii lumina în aşa fel încât subiectul să fie iluminat corespunzător. Am văzut că apunea soarele. I-am zis miresei: „Hai repede la uşă, e apusul”. Am deschis uşa şi era curent. I s-a ridicat vălul, am profitat de ocazie şi am făcut o serie de poze de excepţie... Dar, până la urmă, lumina reprezintă totul în secretul unei fotografii reuşite.  În cadrul unei poze, ca şi în viaţă de altfel, trebuie să fie un echilibru al luminii, trebuie să ştii cum să îmbini luminile cu umbrele...

- Ce am putea aşeza, la Dragan Acimov, între viaţă şi fotografie...
- Nu trebuie să le despărţim. Am putea spune că fotografia este un mod de viaţă.


A consemnat, Petru Vasile TOMOIAGĂ