Interviu cu maestrul Stelian Olariu, dirijorul Corului Operei Române


Stelian Olariu s-a născut la 26 noiembrie 1928, în comuna Parța, în familia lui Gheorghe și Iuliana Olariu.
A urmat cursuri de vioară la Timișoara la clasele profesorilor Iosef Braudeis, Ion Munteanu și Adelaida Iancovici, apoi a fost student al Conservatorului de Stat din Timișoara, unde a avut ca profesori mari personalități din viața muzicală: Sabin Drăgoi, Nicolae Ursu, Vasile Ijac, Liviu Rusu, Mircea Hoinic, Cornel Givulescu, Ion Țiculescu, Silvia Humița.
În 1950 vine la București pentru a studia la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” pedagogie și dirijat coral cu alte mari nume ale învățământului muzical românesc: Ion Dumitrescu, Theodor Rogalski, Nicolae Buicliu, Zeno Vancea, Tudor Ciortea, Mircea Basarab, Dumitru D. Botez, Ion D. Vicol, Ion Șerfezi.
După absolvire, în 1952 este angajat ca dirijor și înființează Corul de copii al Palatului Copiilor din București, pe care îl conduce până în 1966, activând cu acest cor și în cadrul Filarmonicii „George Enescu”, în concertele vocal-simfonice și cele corale. Cu acest cor a desfășurat o activitate concertistică amplă la București, dar și în alte orașe ale țării: Iași, Cluj, Timișoara, Craiova, Sibiu, Brașov, Târgu-Mureș, Bacău, Constanța. Repertoriul foarte bogat (preclasic, clasic, romantic, contemporan) din creația națională și internațională, colaborările corului cu Filarmonica „George Enescu” pentru lucrări în primă audiție în România, l-au făcut cunoscut pe maestrul Stelian Olariu ca unul dintre cei mai buni dirijori de cor din țară. În această perioadă a compus și tipărit o culegere de cântece pentru copii, apărută în două ediții, care să asigure pregătirea vocală de la vârste foarte fragede.
În paralel, din anul 1956 înființează un Cor studențesc la Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa” din București, obținând succese și premii pe țară la toate concursurile și festivalurile la care a participat. Din 3 Ianuarie 1962 este dirijor al corului Operei Naționale din București și datorită programului de lucru epuizant este nevoit să renunțe cu mari regrete la activitatea sa alături de corul studențesc, deși la acea vreme visul tânărului dirijor Stelian Olariu era să aibă „corul lui”, înființat și format cu propria muncă.
Încă din stagiunea 1961 – 1962 lucrează împreună cu maestrul Gheorghe Kulibin la premiera operei Năpasta de Sabin Drăgoi – Sâmbătă 23 Decembrie 1961 (Premiera absolută: 1927), dirijor Egizio Massini, regia Eugen Gropșeanu și la opera Cavalerul rozelor de Richard Strauss – Sâmbătă 30 iunie 1962 (Premieră: 1929), dirijor Mihai Brediceanu, regia Jean Rânzescu.
În stagiunea în care a fost angajat în cadrul Operei Naționale din București cu contract provizoriu din 3 Ianuarie 1963, (stagiunea 1962 - 1963), dirijorul Stelian Olariu s-a hotărât să se întoarcă la corul Casei de Cultură a Studenților, dar la rugămințile maestrului Gheorghe Kulibin care era grav bolnav, acceptă să lucreze în continuare cu corul Operei pentru un important turneu al operei bucureștene, invitată la sărbătorirea semicentenarului Teatrului des Champs Elysees, celebra sală de spectacole din Paris. Cu acest prilej au fost alese titluri reprezentative din repretoriu, cântate de cei mai buni soliști ai momentului.
S-a cântat din nou în capitala Franței, după aproape trei decenii, Oedipe-ul enescian, la prima dintre cele două reprezentații, pe 21 Mai 1963, aflându-se în sală libretistul Edmond Fleg. Celelalte două titluri alese pentru acest eveniment au fost Bărbierul din Sevilla și Cavalerul rozelor.
Printre cei mai lăudați artiști români s-au numărat: Nicolae Herlea, David Ohanesian, Dan Iordăchescu, Elena Cernei, Zenaida Pally, Valentin Teodorian, Magda Ianculescu, Arta Florescu, Ladislau Konya, Ioan Hvorov, sub bagheta dirijorului Mihai Brediceanu.
Tot în stagiunea 1962 – 1963 a lucrat la opera Manon de Jules Massenet – Duminică 11 Noiembrie 1962 (Premiere: 1895, 1901), dirijor Cornel Trăilescu, regia Eugen Gropșeanu.
A urmat o premieră absolută în România, Logodnă la mânăstire de Serghei Prokofiev – Sâmbătă 7 Iulie 1963, dirijor Egizio Massini, regia Hero Lupescu, maeștrii de cor Gheorghe Kulibin și Stelian Olariu.
Maestrul Kulibin moare în urma unei grele suferințe la 17 Septembrie 1963 iar de atunci, cariera dirijorală a maestrului Stelian Olariu este definitiv legată de corul Operei, deși până în anul 1966 a continuat să dirijeze și Corul de copii al Palatului Copiilor.
Astfel, sub îndrumarea sa, Corul Operei Naționale a participat în peste 150 premiere și reluări, rămânând în amintirea publicului din capitală, din țară și de peste hotare cu prestații de excepție.
Sub îndrumarea maestrului Stelian Olariu corul Operei Naționale București a participat și la nenumărate concerte aniversare, gale și promenade, înregistrări la Radio și Electrecord, și filmări la TVR.
A compus și prelucrat colinde și piese corale reunite într-o culegere intitulată „Colinde și coruri liturgice”. Culegerea apărută la București în ediție limitată în 2008 și 2010 cuprinde piese care au fost interpretate în concerte timișorene ale corului „Ion Românu” condus de maestrul Diodor Nicoară, dirijor al Filarmonicii Banatul, în „Festivalul internațional muzical Bemus” de la Belgrad, precum și în concertele de mare prestigiu susținute de „Corala Sursum Corda” la „Festivalul coral internațional Giovanni Pierluigi da Palestrina”, organizat de Vatican în Catedrala Sant Ignazio din Roma.
De asemenea, unele dintre aceste piese au fost prezentate în concert de „Corul Radiodifuziunii” sub conducerea maestrului Dan Mihai Goia, de „Corul Filarmonicii George Enescu” la Ateneul Român, cor dirijat de maestrul Ion I. Pruner. Au fost prezentate în primă audiție la concertele de Crăciun ale „Corului Operei Naționale din București”, pe scena Operei. Unele au fost cântate la Paris și în alte orașe ale Franței de către „Corul de cameră al Filarmonicii Moldova” dirijat de profesorul universitar Ion Pavalache, de asemenea în concertele „Corului Filarmonicii Oltenia” condus de profesorul și compozitorul Alexandru Racu.
Au fost imprimate la Radio de către „Corul Preludiu” sub conducerea mestrului Voicu Enăchescu și „Corul de copii al Radiodifuziunii”, dirijat de Eugenia Văcărescu-Necula.
Este menționat în Enciclopedia Who is Who. Din rândurile de mai sus se observă că activitatea artistică a maestrului Stelian Olariu se identifică practic, cu istoria Operei Naționale București pe parcursul ultimilor 50 de ani. În tot acest răstimp a fost și este omul care a educat și continuă să educe generații de coriști.
Este dirijorul cu cea mai lungă activitate artistică din lume, susținută continuu în aceeași instituție, dedicându-și întreaga viață instruirii aceluiași cor de operă.

Premii și distincții
Pe parcursul carierei artistice i s-au recunoscut meritele prin acordarea unor diplome și distincții:
Distincții conferite de către Președinția României pentru merite deosebite în activitatea muzicală și „Arta Spectacolului”
Ordinul „Meritul Cultural” clasa a IV-a - 12.IX.1968.
Ordinul Național „Serviciul Credincios” în gradul de „Cavaler” - 06.XII.2001.
Ordinul „Meritul Cultural” în gradul de „Comandor” - 26.II.2003.
Ordinul Național „Serviciul Credincios” în gradul de „Ofițer” - 02.09.2009.
Diplome acordate de Opera Națională București
Diploma de Excelență pentru creație și dăruire artistică în spectacole de operă și balet la 50 de ani de la inaugurarea actualului edificiu.
Diploma „George Stephănescu” la împlinirea a 80 de ani de la instituționalizarea Operei Naționale - 2001.
Diploma de Excelență pentru întreaga activitate depusă în slujba dezvoltării vieții artistice și muzicale românești cu prilejul împlinirii a 85 de ani de la instituționalizarea Operei Naționale Române – 08.XII.2006.

Alte diplome și premii

Diplomă pentru înalt nivel artistic și deosebite performanțe ale corului Operei române acordată de Colegiul Criticilor Muzicale – A.T.M. în 1987.
Premiul pentru întreaga activitate desfășurată în slujba artei corale românești conferit de Uniunea Interpreților, Coregrafilor și Criticilor Muzicali din România – 21.XII.1996.
Premiul criticii muzicale “O viață dedicată muzicii” pentru întreaga activitate artistică acordat de Uniunea Criticilor, Redactorilor și Realizatorilor Muzicali din România și Colegiul Criticilor Muzicali – 13.II.1999.
Premiul de excelență pentru întreaga activitate artistică acordat de fundația Oedip în Martie 1997 și Noiembrie 1998.


„Seriozitatea şi munca au fost secretul longevităţii”


- Domnule Stelian Olariu, de data aceasta, „profet” la dumneavoastră acasă... după recunoaşteri naţionale şi internaţionale, Cetăţean de Onoare al comunei Parţa...
- Da şi mă bucur mai mult decât pentru oricare distincţie. Este cea a oamenilor din mijlocul cărora mă trag, obârşia de unde am plecat. Eu, în decursul vieţii, înainte de toate am apreciat omenia. Am fost apropiat de colegii mei, i-am ajutat pe toţi pentru a merge înainte. Eram fericit când îi vedeam în plină activitate şi reuşită. Oamenii trebuie să fie generoşi în viaţă, să-i iubească şi să îi ajute pe cei de alături.
- Am înţeles că aţi fost un „perfecţionist” în tot ceea ce aţi făcut.
- Da, am fost foarte atent cu lucrurile, îmi vedeam de treaba mea şi nu mă mulţumeam cu orice. Prin muncă şi seriozitate întotdeauna am tins spre mai bine. Fiind într-o instituţie cunoscută, oamenii mă ştiau. Publicul a ajuns să placă corul mai mult decât plăceau o trupă muzicală. Sunt încântat de faptul că directorul operei din Paris a spus că noi aveam un cor foarte bun la Opera din Bucureşti. Dirijorii, artiştii şi colegii mei au ajuns foarte cunoscuţi. Nu le venea să creadă că eu am 87 de ani şi conduc de peste 50 de ani această formaţie. Directorul Operei din Paris era uimit de repertoriul de peste 140 de piese al corului.
- Cum v-aţi descurcat în aceşti 50 de ani, aţi schimbat generaţii, cum aţi ales colaboratorii?
- M-am bazat pe educaţia vocală, pentru că cei veniţi de pe băncile conservatorului nu erau îndeajuns de educaţi în acest sens. Prima mea grijă era să îi aduc în ipostaza în care îmi doream. Cu toate acestea pot spune că şi la ora actuală am un cor impecabil din privinţa omogenităţii. Pentru asta m-am zbătut ani în șir. Cu pretenţile mele am pus baza echipei. Cel mai greu mi-a fost cu primele generaţii, din anii ‘60, care nu erau aşa pregătite din punct de vedere teoretic, al solfegiului. Cu ei am exersat tot, i-am învăţat notele, pentru a duce totul la bun sfârşit. Stăteam peste opt ore, zilnic, la repetiţii.
- Aveţi un urmaş la baghetă?
- Da, de vreo trei ani am. Tot timpul am căutat un urmaş la bagheta corului Operei Române din Bucureşti. Am căutat la conservator, m-am interesat de cei mai buni. Nu îmi era indiferent, pentru că 50 de ani de muncă sunt o viaţă de om şi nu puteam lăsa această avere pe mâna unui om care o putea nărui. Tânărul găsit are calitate corală pură din punct de vedere calitativ.
Dar acum trei ani, când conducerea Operei a fost împotriva organizării unui concurs şi spuneau că îmi voi găsi înlocuitor la sfârşitul stagiului, eu nu am fost de acord, pentru că mi se auzeau vorbe că nu vreau să primesc pe nimeni lângă mine... Pentru că eram exigent. De fapt eu sunt cel care se zbate de o bună perioadă de timp pentru a aveau un urmaş. Sunt foarte mulţi dirijori care refuză să-şi găsească urmaşi. Eu l-am găsit pe cel mai serios. L-am verificat de aproape pentru a vedea de ce este în stare. Şi l-am pus să aleagă dacă rămâne lângă mine sau pleacă, dacă nu se poate descurca. Băiatul s-a pus pe lucru, corul a văzut asta şi l-a ajutat, l-a pus pe picioare. Acum el mă ajută din plin pentru că eu vreau să mă retrag. Mă voi retrage în funcție de starea de sănătate.
- Intenţionaţi să mai puneţi ceva în scenă?
- Tot ce mai vreau să fac este Oedipul lui Enescu, o lucrare grea, care a fost reluată de mine de patru ori, dar aveam cinci variante. Cu el s-a umblat prin lume peste tot, când au fost turnee la Grand Opera din Paris, la Stuttgart, în Germania,  în mai multe oraşe engleze. Oedipul ne-a ajutat la spargerea gheţii. Când am dirijat Oedipul la Stuttgart, directorul Operei de acolo mi-a spus că mă poate angaja în acel moment la Opera lor, cu vreo 20 de ani în urmă. Dacă mă angajam, primeam casă, maşină, tot ce aveam nevoie, doar trebuia să mă instalez. Nu am putut face pasul, pentru că acel cor avea 40 de persoane şi nu îl puteam compara cu corul meu care are 85 de persoane foarte bine pregătite, după placul meu. Eu îmi doresc să mă retrag în această toamnă şi voi lăsa corul pe mâini bune. Nu îmi doresc asta, dar vârsta te pune în asemenea situaţie încât vrei un lucru şi nu se mai poate face. Dar chiar acum, la 87 de ani, eu nu concep repetiţii pierdute, am fost foarte exigent cu cei din cor şi acum aşa sunt obişnuiţi. La mine 40 de minute se lucrează, 20 de minute e pauza. În cele 40 de minute nu se vorbeşte, nu se râde, nu se pierde timpul, totul merge ca la carte.
- Aţi răzbit uşor în carieră?
- Nu, dar pur şi simplu am făcut ce am simţit că trebuie să fac. Încă din facultate am avut probleme, la radio au intrat 27 de tineri şi doar unul a fost respins, eu, din cauza familiei naţionaliste din care făceam parte. În acel moment m-am dus în biroul profesorului meu, care era şi decan. El mi-a amintit de momentul în care am dirijat un concert la Palatul Pionierilor. Profesorul a pus mâna pe telofon şi a luat legătura cu Elizabeta, i-a reamintit de mine şi aşa am ajuns a doua zi la dânsa pentru a se ocupa de dosarul şi cariera mea. Am ajuns să am dosarul acceptat. Apoi am început armata şi ei s-au ocupat de scoaterea mea trei zile pe săptămână pentu repetiţii, m-au angajat, am pus pe picioare corul Palatului. De la 9 la 11 mergeam la corul copiilor, de la 11 la 14 mergeam la repetiţii pentru Operă, la 15 mergeam înapoi la copii, apoi studiam şi seara la 19:30 aveam spectacol. Am stat doar jumătate de an în acest ritm. Nu am mai vrut să merg la Operă din cauza unor chestii de disciplină.
Atunci maestrul de la Operă m-a invitat la el la un ceai şi m-a întrebat de ce nu mai merg la Operă. Mi-a spus că eu nu voi ajunge la Radio sau la Filarmonică, nu mă va lua nimeni. M-a rugat să mă întorc la Operă pentru a lucra cu un cor profesionist. Am stat pentru două săptămâni cât era dânsul în spital şi după venirea lui am rămas definitiv. În anul 1963, maestrul a murit din cauza cancerului. Am avut noroc cu maestrul Brediceanu care mă susţinea, pentru că eram bănăţean de-al lui.
- Aţi ajuns de tânăr la vârful ierarhiei...
-  Am primit hârtia de dirijor adjunct la Operă în anul 1962. Peste un an avea loc un mare turneu la Paris, trebuia să mă apuc de muncă. La 33 de ani am ajuns la Paris, eram tânăr. Eu m-am ocupat de tot pentru că maestrul era bătrân şi bolnav. Eram un om muncitor, perfecţionist în ceea ce priveşte corul şi dirijoratul. Spărgeam normele obişnuite indiferent unde ajungeam. Seriozitatea şi munca au fost secretul longevităţii mele.
- Ce nivel credeţi că aveaţi dacă rămâneaţi la radio?
- Marin Constantin şi-a dorit să merg cu dânsul la corul tineretului, un cor de cameră. Nu am vrut să merg pentru că eu vedeam altfel corul. Aveam altă viziune şi ţineam foarte mult la tradiţia noastră. Neaparat voiam ca vocea să fie lăsată pe tot ambitusul ei să se desfăşoare.
- Banatul şi-a pus amprenta asupra carierei dumneavoastră?
- Am avut foarte bune coruri în Timişoara, bisericeşti şi săteşti. Ele sunt temelia tradiţiei corale. În anii studenţiei am fost singurul trimis la Bucureşti în momentul desfinţării secţiei de pedagogie, după trei ani de studiu, restul au fost trimişi la Cluj. Chiar dacă am plecat de tânăr din Banat, am fost trup şi suflet pentru zona mea. Voi rămâne veşnic tributar Banatului, comunei mele natale, Parţa...
- Puteaţi face altceva în afară de muzică?
- Cred că nu şi nici nu am vrut altceva. Să vă spun drept, trecerea mea în domeniul muzicii a fost un şoc pentru părinţii mei. Ei voiau să mă pregătesc pentru medicină. Am clacat în acel domeniu, nu era pentru mine. Apoi soarta a vrut altceva. Am dat examenul de primire, am făcut un solfegiu, am răspuns la o întrebare teoretică şi am intrat la conservator.
În anul I erau 60 de studenţi, în anul II am rămas 12 studenţi la muzică. În următorul an am ajuns la Bucureşti. Maestrului Ioan Dumitrescu i-am demonstrat câtă teorie ştiam în domeniul muzicii, aveam multe caiete cu exerciţii. În anul IV am primit absolvirea, ceilalţi colegi au făcut cinci ani. Nu eram agreat deloc de colegi. Eram mai singuratic. Din primul an de facultate am început să dirijez. Am cântat şi la Catedrala din Timişoara în primii ani ai studenţiei. Eu am muncit tot timpul, nu îmi aduc aminte să fi stat vreodată.
- Aţi amintit de Corul catedralei din Timişoara...
- Am cântat în biserici şi la Timişoara, şi la Bucureşti. În capitală am cântat la Biserica Batişte, unde era un cor al bănăţenilor. Am revigorat corul. Părintele Cazacu a strâns tineret din cartier şi s-a dezvoltat un cor de primă mână. Acest lucru s-a realizat din dorinţa unei colege, care a propus acest proiect, între studenţii bănăţeni. Părintele ne-a oferit o cameră pentru repetiţii. A vrut să-mi ofere şi cazare dar eu aveam loc la cămin.
S-a vorbit şi pe postul „Europa Liberă” despre corul pe care l-am creat şi m-au amintit ca fiind dirijorul corului... Acest lucru a devenit problemă pentru mine, la radio. Am dirijat acest cor doar cinci ani şi a trebuit să renunţ... La biserică am dirijat şi am cânta din plăcere. Părintele a fost drăguţ şi a strâns ceva bănuţi pentru toţi, dar eu dădeam şi banii mei celorlalţi pentru că aveam salariu la corul pentru copii.
- Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
- Au fost multe: când am primit ordinul de comandor, concertele, când citeam în ziare articole de laudă despre cor, când am fost recunoscut de Minister, încă de pe vremea lui Iliescu. Toate au creat o satisfacţie pentru mine. Când m-am ocupat de corul de la Palatul Copiilor am fost răsplătit cu un premiu mare, pe atunci... Dar pentru mine cea mai mare satisfacţie a fost legată de profesie, când am dus un titlu la capăt, au fost titluri grele. Satisfacţii au fost şi multele merite, diplome, recunoaşteri primite. Vedeţi, m-a bucurat nespus şi titlul de „Cetăţean de Onoare” pe care mi l-a dat comuna mea natală... Sunt multe.
- Momentele mai grele care au fost?
-  Nu pot să vorbesc de „momente grele”. Chiar căderea la medicină nu a fost un moment greu, pentru că nu nu îmi doream medicina. Respingerea de la radio s-a reparat destul de repede. Desfinţarea conservatorului nu a fost un moment foarte greu. Am mers tot timpul mai departe prin muncă. Nu am avut momente de suferinţă. Nu am fost nemulţumit, nu mă interesau lucrurile mărunte, intrigile, îmi vedeam întotdeauna de treaba mea.
- Ce vă mai amintiţi de Parţa?
- E copilăria mea acolo! Frumoasa mea copilărie. Am avut parte de doi sfinţi deosebiţi: părinţii mei. Atmosfera dintre intelectuali era una foarte bună şi toţi erau cu şcoală, profesori, intelectuali. Biserica sârbă este monument istoric şi datează din secolul XVIII. Toţi cei din Banatul istoric erau ortodocşi la Biserica Sârbă. Tatăl meu este din Ciacova. Familia tatălui era venită dinainte de 1600 cu oile din Sibiu, deci ardelean la origine... Dumnezeu m-a ferit de suferinţe... Capitolul copilăriei a fost nemaipomenit. Cu belşug de roade, bunici blânzi, părinţi iubitori. Mergeam la pescuit la Timiş, la scăldat. Aduceam peştii prinşi la sora mea pentru gătit. Eram toată ziua la Timiș.
După ce am devenit dirijor profesionist l-am văzut pe tatăl meu dirijând. Am rămas uimit. A dirijat fiind chemat de cei din Parţa la un eveniment, aniversarea a 100 de ani a bisericii. Când a dirijat, a uimit bătrânii satului. Partea de artă e moştenită de la tatăl meu, de la familia tatălui meu.
Parţa a fost şi este un sat foarte plăcut. Oamenii sunt de bună calitate, colectivul celor care conduc este sudat, omogen. Drumul e asfaltat, căminul renovat, este apă, gaz, se va reface şi podul de peste Timiş. Se vede că echipa de la conducere face treabă bună.
- Ce reprezintă Timişoara pentru dumneavoastră?
- Timişoara e sufletul meu! Îmi place să văd că este destul de curată. Nu intru în amănunte pentru că nu cunosc. Tot timpul când pot să vin la Timişoara, vin. Am camera mea la sora mea. Avem puţină grădină, e plăcut. Timişoara este oraşul sufletului meu.
A consemnat, Petru Vasile TOMOIAGĂ