Cornelia Fiat, vicepreședinta Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan rememorează Rusaliile fatidicului an 1951

Deportarea este o politică a regimurilor totalitare care au dobândit o amploare de masă în U.R.S.S. în timpul dictaturii staliniste. În România, după ocuparea ţării de către sovietici, aceste practici au fost activate în anul 1951, când în jur de 12.800 de familii, respectiv 44.000 de persoane au fost deportate din vestul ţării, în câmpia Bărăganului. Din Banat şi Mehedinţi au fost deportaţi români, germani, bulgari, unguri, sârbi, aromâni şi evrei. În noaptea de 18 spre 19 iunie 1951, fără a fi anunţaţi dinainte, oamenii au fost scoşi din case. Pentru realizarea deportării au fost folosite efective militare formate din trupe de grăniceri, miliţie şi securitate (fosta poliţie politică) pentru operaţiunile de blocare, ridicare şi escortă. Îmbarcarea familiilor s-a făcut în vagoane de marfă, sub directa supraveghere a activiştilor de partid comunist, miliţienilor şi securiştilor. În Bărăgan, deportaţii au fost nevoiţi să îşi construiască case din pământ bătut, acoperite cu stuf sau paie, fiind distribuiţi în 18 sate nou înfiinţate.
Astăzi aflăm povestea incredibilă, în amănunt, a unei doamne supravieţuitoare a unora dintre cele mai negre perioade din istoria noastră. Lipsa de libertate, de hrană, de apă, nu au reuşit să pună capăt voinţei de a trăi şi dorului de casă. Vicepreşedinta Asociaţiei Deportaţilor în Bărăgan, doamna Cornelia Fiat, nepoata lui Petru Fiat, fost primar în Ciacova timp de 18 ani, ne spune povestea sa.


Justiţie, termen relativ

Doamna Cornelia Fiat deapănă până la amănunt acea perioadă. De la plecarea spre Bărăgan şi până la întoarcere, nu a uitat nimic, dovadă că experienţa a marcat-o, aşa cum i-a marcat pe toţi cei care au fost nevoiţi să-şi lase avutul şi casele şi să ia calea deportării în Bărăgan, acest veritabil gulag românesc.
„Aveam 5 ani şi jumătate. Eu am avut mult, faţă de alţii care aveau o zi, două sau cunoştinţe care s-au născut la câteva ore după ce am ajuns în Bărăgan. Îmi aduc aminte de ziua de Rusalii, de cum eram îmbrăcată. Primisem îmbrăcăminte nouă, aşa era atunci obişnuinţa la sat. Eu am primit o rochiţă cu fustă plisată şi cu guler de marinar. Împreună cu bunicul şi cu tata m-am dus la biserică. Şi conform obiceiul satului, după slujba de la prânz, eu fiind ciacoveancă, toată lumea de la biserică a făcut un ocol al pieţii centrale. De acolo se aflau toate ştirile, toate noutăţile. Eu, copil fiind, i-am auzit vorbind pe bunicul, pe tata, pe prietenii, că este împânzită gara de vagoane de marfă cu locomotivă cu tot. Se zvonea că vor fi ridicaţi oameni şi duşi – nu se ştia unde – dar toată lumea bănuia că undeva în Siberia, fiind precendentul creat după război, când au fost deportaţii etnicii germani. Atunci, toată lumea s-a temut, dar oamenii, cu toată spaima, au mai fost în stare şi de un spirit de glumă. Şi îşi puneau întrebarea: oare care o fi vagonul nostru? În sfârşit, am ajuns acasă, am mâncat de prânz, era sărbătoare mare pentru noi. Satul era deja împânzit de soldaţi şi miliţie. Era fierbere mare. Ne-am culcat. După o bucată de noapte ne-am trezit în vacarm, gălăgie. Eu şi fratele meu ne-am trezit speriaţi, pentru că bunica plângea într-o parte, mama în alta, tata se agita, îm timp ce bunicul era cel mai calm. Ne-am sculat, ne-am îmbrăcat şi am văzut că de fapt bunicul adună ceva, tata ia şi pune jos, mama pregătea îmbrăcăminte, iar bunica de mâncare. Le-au dus pe toate într-o căruţă în curte, dar ce să pună într-o singură căruţă? Mobila, mâncare pentru animale, pentru că am luat un cal, iar în spatele căruţei am putut duce şi o vacă. Dar noi am fost şase persoane. Şi cât poţi să pui într-o căruţă? Am sfârşit prin a pune un pat, un dulap, o măsuţă mică şi două scaune, iar în rest am pus mâncare, fân pentru animale şi câţiva saci cu haine. Buletinele ni s-au luat şi în trei ore toată lumea trebuia să fie echipată. În timp ce lumea era ocupată, bunicul s-a dus în curte şi, cu militarul în spate, a dat drumul la animale. Aveam cai, vaci, porci, iar bunicul nu voia să lase animalele de izbelişte. S-a dus şi a scos apă din fântână, a dat drumul la animale şi a pus saci întregi de porumb prin curte. Dar animalele nu au stat.
Copil fiind, am vrut să ies în curte. Lângă fântână aveam un dud mare şi noi copii acolo ne făceam veacul toată ziua. Şi aşa a fost în mintea mea, că eu trebuie să merg şi să mănânc dude, era refugiul meu. Dar în uşă stătea un militar cu arma şi nu m-a lăsat. Şi am pornit spre gară. Lângă gară era terenul de fotbal. Acolo am fost duşi cu toţii. Pentru felul cum am ieşit din casă, pentru oameni cu pretenţii, îi judec foarte aspru acum pe cei care făcut asta. Ieşise căruţa, bunicul ţinea calul de căpăstru, tata era în căruţă, mama era după căruţă cu bunica şi cu vaca, şi noi doi copii în vârful căruţei, exact ca şi ţiganii. Îm pare rău că spun aşa, dar am ieşit din case ca şi ţiganii şi exact aşa am şi trăit după.
Familia mea a fost o familie înstărită, bunicul meu a fost 18 ani primar la Ciacova, un om harnic şi gospodar totodată. În timpul cât a fost primar, bunicul a făcut băile turceşti, în 1936, ştrand şi spitalul din Ciacova care a funcţionat până acum câţiva ani”.

Drumul... „Rămâneţi în ţară”

„Seara ne-au dus în gară şi am primit un vagon. Acesta fiind mare, nu am intrat numai familia Fiat, ci şi familia unchilor mei. Ei trei şi noi şase, fiecare cu căruţa, cu cal şi vacă, plus militarul care ne-a însoţit până la destinaţie – la parul numerotat ca fiind noua noastră casă.
Nu mai aveam voie să luăm legătura cu nimeni, eram închişi complet. A doua zi dimineaţa, trenul a pornit. Unde, Dumnezeu ştia... La un moment dat am ajuns în Timişoara şi o cunoştinţă de-a tatălui din gară i-a şoptit „rămâneţi în ţară”.  În Timişoara s-au strâns convoaie întregi de câte 80 de vagoane, care mergeau spre Bucureşti. În momentul în care am văzut că ne îndreptăm spre Călăraşi şi nu spre sud, atunci lumea s-a liniştit un pic că nu mergeam la ruşi. Fiecare era cu teoria lui, unii zvoneau că ne vor da drumul în Dunăre. Era şi asta o variantă, nu imposibilă. Aşa am călătorit câteva zile. Deja se îmbolnăviseră oamenii, copiii. S-a circulat o săptămână pe soare, fără mâncare, fără apă. Soldaţii care ne însoţeau s-au dus ei şi au adus apă. Noi am avut un soldat foarte bun, dar au fost şi cei care n-au avut aşa oameni. Depinde cât au fost de injectaţi. Au apărut şi cei de la Crucea Roşie şi au verificat starea de sănătate a oamenilor, ne dădeau câte un colţ de pâine cu marmeladă sau o ceaşcă de lapte, dar laptele nu mai era bun, fiind foarte cald. Cumva am rezistat.
Am ajuns în gara Bucu unde erau multe vagoane, trenuri, căruţe, camioane. Ieşisem din gară şi am luat-o spre câmp, printre cucurz şi grâne. Am mers câteva ore şi am ajuns seara într-o zonă unde ne-au repartizat o parcelă şi patru pari şi ne-au spus «asta vă este casa»”.

Deasupra era cerul şi dedesubt iarba

„Aşa ne-au lăsat într-un câmp, unii au nimerit în grâu, alţii în cucurz şi alţii în bumbac. Noi am nimerit într-o parcelă cu iarbă de sudan, ca şi trestia. Nu mai văzusem aşa ceva.  Părinţii ne-au culcat în primul pe noi... în dulapul întins pe iarbă. Bunicii şi părinţii au întors căruţa şi au dormit sub ea. Ca şi acum, erau Rusaliile şi ploile perioadei. A veni un potop de ploaie noaptea şi absolut tot ce am avut s-a udat. După ce că ne-au pedepsit oamenii, parcă ne-a pedepsit şi Dumnezeu. A doua zi, când ne-am trezit, oriunde ne uitam erau lucruri înşirate la uscat. Fiecare era agitat, copiii au început să ceară de mâncare, apă, dar apă nu era. Asta era cea mai mare criză. Eram înconjuraţi de miliţieni.
În zare se vedea un sat. Am vrut să mergem acolo după apă. Toată lumea plângea. În momentul în care au încercat să treacă de cordonul de pază, câţiva au fost împuşcaţi. Spre seară ne-au adus nişte butoaie de apă, dar erau de motorină şi nu se putea bea. În două zile a făcut viermi, acum îi mulţumeam Domnului că nu ne-am îmbolnăvit pentru că am băut apă de acolo. Atunci a început lupta pentru existenţă.
Uletrior, cu miliţienii după noi, mergeam să luăm apă din sat, dar după câteva zile, probabil, oamenii din sat au fost speriaţi de miliţieni şi nu ne-au mai lăsat să luăm apă.
Stând în câmp, am adunat tot ce se putea şi am construit o colibă în pământ, un mormânt. O groapă adâncă de un metru şi jumătate, cu plici, şi acela ne era patul, acoperit cu iarbă. Ploile erau mari, dar am rezitat. Nu aveam bani, nu aveam mâncare, era cald, şi ploaie şi nu aveam umbră. În Bărăgan nu prea sunt copaci. Era o lizieră de salcâni, acolo fugeam noi, copiii, era locul nostru de joacă.
Oamenii au început să se organizeze şi, obligat-forţat, am început să construim case din chirpici. Oamenii, în câteva zile, au săpat fântâna, apa era sâlcie, dar asta era. Toţi a trebuit să lucrăm. Noi, copiii, făceam întrecere, care găseşte mai multă balegă de vacă. Acesta ne era combustibilul, se gătea cu balegă şi era căldura noastră pe iarnă. Dar cel mai greu mi-a fost cu lipsa de apă. Nu mă puteam obişnui cu apă sălcie, iar pe locul doi era lipsa casei. Între timp se dăduse ordin dimineaţa, noi, copiii, primeam acelaşi lapte acru cu o bucată de pâine neagră şi un cubuleţ de marmeladă. Asta ne era mâncarea pe o zi, dar pentru ea trebuia să ne facem norma. În afara satului făcut de noi era un lan de bumbac. Am primit o traistă şi am mers la cules. Când bumbacul ajunge la maturitate se desface, şi acolo este vata. Noi trebuia să o scoatem şi s-o punem în sac. Norma era de 5 kilograme pe zi. Dar acea inflorescenţă uscată avea ţepi şi toţi eram răni la mâini. Toamna, după ce se tăia porumbul, noi trebuia să culegem rădăcinile”.

Solidaritate şi chirpici

„Nu am văzut solidaritate mai mare între oameni ca atunci când s-au construit casele. Locurile de case era trasate pe străzi. Toată strada lucra pentru construcţia unei case. Construcţiile erau făcute în funcţie de priorităţi, însemnând copiii, bătrânii şi pe urmă cei tineri. Am fost printre primii care am avut casa ridicată şi am intrat în ea în ajun de Crăciun. Nu se punea problema bradului sau a cadourilor ori a pâinii din ziua de mâine. Pe lângă că trebuia să muncim la propria casă, mai era şi norma, muncă voluntară. Cinci zile la construcţia miliţiei, şcolii, dispensarului şi cooperativei. Aceste patru edificii trebuia ridicate prioritar. În ajun am intrat în casa netencuită, primisem pe parcurs uşă şi geam, dar la momentul respectiv era acoperită cu o pătură şi, deşi era pe pământ, mi s-a părut că e foarte cald şi bine. Acesta a fost Crăciunul din 1951. Anul următor îmi amintesc că aveam casa tencuită, tata şi mama lucrau, dar erau plătiţi doar cât să ne asigurăm pâinea. În pragul sărbătorilor de iarnă aş fi vrut un brad, dar nu erau bani. Atunci mama mi-a zis că nu există Moş Crăciun, că moşul suntem noi. Atunci mi-au furat copilăria cei care ne-au abandonat acolo.
Chirpiciul era din pământ, apă şi pleavă de la grâu. Boabele de grâu rămase în pleavă au încolţit şi au început să crească pe pereţi. Toţi pereţii erau cu grâu încolţit. Între timp, oamenii au început să lucreze, ni se dădea voie să circulăm pe o zonă de 15 km. Trebuia să mănânci, deci trebuia să lucrezi, dar plata era mică şi munca grea. Eram toţi slabi, rahitici, cu burţi imense.
Localnicii s-au obişnuit cu noi şi au văzut că nu suntem oameni răi. În primă fază li s-a spus că suntem coreeni, pe urmă au văzut că vorbim româneşte. După care că suntem leproşi, ca să-i ţină la distanţă, şi tot aşa. În sfârşit am reuşit să ne strângem ca o comunitate”.

Bănăţenii au fost oameni harnici

„Oamenii au început să lucreze, au făcut grădini, pământul era bun. Prima dată când am făcut pâine în cuptoarele pe care le construisem în faţa căsuţei, pâine rotundă de Banat, ceilalţi au crezut că este cozonac. Tata a lucrat la IAS la Ograda, scotea rădăcini de copac. Era un sat la patru kilometri de noi, satul de baştină al dirijorului Ionel Perlea. Pe moşia lui era un iaz mare. Undeva în apropierea conacului său, stăteam pe malul lacului şi mă jucam, o vară întreagă. La intrarea în părculeţul conacului erau trei brazi argintii mari, extraordinari de frumoşi. Am mai fost la Ograda acum şapte ani cu nepotul meu, i-am dat să guste şi apa sălcie pe care o beam.
Să revin. Începusem şcoala şi îl aveam învăţător, tot dintre deportaţi, pe Iosif Chivu de la Banloc. Între tot necazul, învăţătorul reuşise să-şi ia cu el vioara. Ne-a învăţat să cântăm, eram foarte bucuroşi.
Bunica lucra şi ea. Odată m-am dus cu ea la cules de prune şi acasă mă aştepta fratele meu. Aşa cum m-am bucurat eu că le-am mâncat, pentru că fructe nu erau în zonă, aşa voiam să se bucure şi el. Ştiam că vom fi controlaţi, aşa că mi-am legat mânecile şi în ele am ascuns trei prune. Când am ajuns la poartă mi-au luat prunele. Eram socotiţi hoţi. Cinci ani cât am stat acolo nu am cunoscut alt dulce decât halvaua, cu multe coji de floarea soarelui. În aceşti cinci ani s-au înregistrat aproape 2.000 de morţi, dintre care mulţi erau copii mici. Colectivul a fost înfiinţat cu pământurile, ultilajele şi munca noastră”.

Domiciliu Obligatoriu

„În momentul când am ajuns în Bărăgan, în Viişoara (viitorul sat după Măgureşti Noi), toate actele de identitate ne-au fost ridicate. A doua zi ni s-a aplicat o ştampilă, un D şi un O – Domiciliu Obligatoriu. Primul ordin de ridicare a restricţiilor a fost în iunie 1955, iar primii care au avut dreptul de pleca au fost sârbii. Era o înţelegere între Tito şi Gheorge-Gheorghiu Dej. Al doilea val a fost în Decembrie 1955. În martie 1956 ne-am întors. Conacul ni l-au luat, dar am reuşit în 2001 să-l revendic.
Când ne-am întors acasă nu puteam intra, pentru că în casa noastră, în primă fază, fusese armata, pe urmă un activist de partid. Când au auzit că ne întoarcem, ne-au tăiat din faţa casei trei caişi mari şi frumoşi. Era ultima răutate pe care mai puteau să ne-o facă. În final, mama, tata şi bunicii au primit o cameră în spatele casei şi în timp am reuşit să intrăm şi în casa noastră. Îmi amintesc de prima seară când am ajuns, eram în cameră înainte de cină. A intrat un cetăţean pe care nu-l cunoşteam care ne-a întrebat cine e gazda casei. Bunicu s-a ridicat şi a răspuns «eu sunt». Mai avea mândria de fost edil. Intrusul era secretarul de partid al comunei. Era în opinci de gumă; acesta era acum edilul. Istoria s-a întors.
Ne-am dus la şcoală, dar nici acolo nu aveam voie să pomenim nimic de Bărăgan. Era un subiect tabu.
Acum patru ani am avut întâlnirea de 60 de ani alături de colegii mei de şcoală. M-am revăzut cu un prieten, Gicu Cosma. Ne-am despărţit în martie 1956 nişte copii şi ne-am întâlnit după 60 de ani ca oameni bătrâni, ca luptători.
În Timişoara, undeva în Fratelia, locuia Lucian Mic, aşa s-a numit omul care a făcut toate listele şi care ne-a trimis în Bărăgan. Împreună cu Daniel Vighi şi cu Viorel Marineasa ne-am dus să-l căutăm. Am găsit un bătrânel jovial, a vorbit cu noi foarte deschis. Ne-a povestit întreaga poveste, cum a fost pus să facă asta. A fost absolut firesc, nu l-am acuzat de nimic. Era un executant în Primărie şi trebuia să-şi facă datoria, nu avea nici el de ales.
În fiecare an, în preajma datei de 18 iunie, am avut grijă să marcăm momentul, comemorarea deportaţilor în Bărăgan”.

Membru PNŢCD timp de 13 ani

„Bunicul meu a fost primar ţărănist în Ciacova. În 1990 vorbisem cu tata şi ştiam că politica nouă este neoliberalismul şi tata a zis: «Tu n-ai nimic de liberal, prin construcţia ta eşti ţărănistă». Cu un an înainte de Revoluţie mă înscrisesem în partid că nu aveam încotro, asta era viaţa. Tata s-a reînscris imediat în decembrie 1989 în PNŢCD. A reuşit să mă convingă şi pe mine să mă înscriu. De atunci şi până acum doi ani am fost activistă şi pot spune că am muncit mult. Împreună cu fostul preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan, regretatul Silviu Sarafoleanu, am făcut campanie din 1990 până acum doi ani. Din 1996 şi până în 2000 am fost şefa de cabinet a domnului deputat Teodor Stanca, iar în 2000, când partidul nu a mai intrat în Parlament, am venit secretară la PNŢCD. Ţin şi respect partidul, dar situaţia în care se află acum nu îmi place, mă doare, dar nu îmi permit şi nu vor vorbi niciodată vicios despre partidul ţărănist. A fost o parte din viaţa mea şi tot ce am făcut a fost din convingere”.
Andreea VASILESCU