„În cariera mea de fotbalist am refuzat multe alte lucruri mult mai bănoase, în condiţii mult mai bune, dorind să evolueze pentru Politehnica Timişoara”

Miroslav Giuchici s-a născut în familia unor ţărani înstăriţi din Banat, la 18 aprilie 1954, în localitatea Schei-Brăila. Familia sa a fost deportată (iunie 1951) în Câmpia Bărăganului împreună cu alte familii de ţărani înstăriţi din Banat, find considerată, potrivit directivelor regimului de  ocupaţie stalinist-socialistă de după al doilea război mondial, ca făcând parte din rândul „elementelor periculoase sau care pot deveni periculoase”.
La întoarcerea în Diniaş, localitatea de baştină a familiei Giuchici, la vârsta de 6-7 ani, Miroslav Giuchici a început să joace fotbal alături de ceilalţi copii din satul natal. La 13 ani a fost legitimat la Politehnica Timişoara. Între anii 1970-1972 a făcut parte din lotul naţional de juniori ai României.
În ediţia de campionat 1977-1978 a făcut parte din echipa Politehnica Timişoara, cu care a încheiat întrecerea internă pe locul 3 în Divizia A (prima ligă a României).
Din 1979 a evoluat la echipa timişoreană U.M.T., iar din 1980 a fost transferat la Jiul Petroşani.
Din 1982 a revenit la Politehnica Timişoara, jucând aici până în anul 1987, fiind căpitan de echipă. În anul 1987 a jucat pentru echipa Obilici Sânmartinul Sârbesc (Divizia C) şi a încheiat cu această echipă pe locul trei în clasamentul final.
În anul 1989 a fost transferat la Progresul Timişoara, de aici făcându-şi retargerea din cativitatea competiţională, în urma unui turneu ce s-a desfăşurat pe stadionul „1 Mai”, la care au participat echipele Politehnica Timişoara, Progresul Timişoara, U.M.T. şi F.C. Bihor.
După încheierea activităţii de fotbalist, Miroslav Giuchici a devenit antrenor, lucrând la grupele de copii, unde a obţinut rezultate notabile cu generaţia ’80 (un loc trei la un turneu în Marsillia).
În 1993 a creat propria şcoală de fotbal, F.C. „Srbianka – Giuchici”, acesta fiind primul club privat din România de după 1989.
Miroslav Giuchici este profesor de educaţie fizică şi sport, activând în educaţie în perioada anilor vechiului regim, atunci când a fost profesor la Şcoala Generală din Giarmata Vii.
Astăzi, legat de anii de glorie în fotbal, Miroslav Giuchici păstrează însemnările zilnice pe linie de fotbal, din anii 1970-1983, şi aşteaptă să le publice pentru posteritate. Până acum a  transcris patru volume din aceste însemnări, până la anul 1978.


Despre familie şi primele contacte cu fotbalul
 
„M-am născut în 18 aprilie 1954 de Florii. Trebuia să port nume Floare (Ţvet), dar până la urmă am primit numele bunicului din partea tatălui, Miroslav, iar fratelui i s-a dat numele bunicului din partea mamei, Matea.
De Rusalii, în 1950, bunicii și părinții mei au fost ridicați și duși în Bărăgan. Acolo ne-am născut eu și fratele meu. Diferența e de un an între noi. Cum s-a procedat atunci? A venit un ordin, era duminica, și la ora 8 seara cei care erau trecuți pe tabel, câteva zeci de familii din Diniaș, au fost trimiși într-o direcție necunoscută, fiind transportați cu un tren marfar.
Tatăl meu era un bun fotbalist și în armată a jucat până la nivelul ligii a treia, iar pe vremea aceea liga a treia era la un nivel foarte avansat la noi. De obicei, după ce juca fotbal, tatăl meu obișnuia să meargă la un șpriț, dar în acea duminică, parcă cineva a făcut o scamatorie, nu a mai mers la șpriț. Străbunicii și bunicii au fost înstăriți, au fost printre cei mai înstăriți în Diniaș, au avut cea mai frumoasă casă din Diniaș. Am avut un plaț și jumătate. Era, practic, 6-7.000 de metri pătrați grădina. Familia mea a fost ridicată și dusă la Peciu Nou unde actualmente e terenul de fotbal. Pe atunci era izlaz. Acolo au fost încercuiți cu sârmă ghimpată, într-o părticică de pământ, și au fost ținuți acolo trei zile și trei nopți. Din încercuirea asta nu se putea ieși, până a venit trenul și au fost duși în Bărăgan. Ulterior s-a format satul Schei, până atunci a fost comuna Însurăței și era un câmp arat, iar pe arăturile respective erau trasate străzile și a fost pusă un fel de cruce pe care erau trecute numele fiecărui deportat și un număr.  La Diniaș, ai mei au locuit la numărul 29, acolo am nimerit numărul 29, iar acum trăiesc în Timișoara și am la casă numărul 29.
Din Bărăgan ne-am întors acasă și am găsit totul o ruină. Ulterior bunicii și părinții au refăcut gospodăria, au adunat bani și au cumpărat un plaț la Timișoara. În perioada lui Ceaușescu am fost expropriați din acel plaț pentru a se construi blocuri. Nu au construit blocuri și, din greșeală, zic ei, au inclus acel plaț în domeniul public, iar eu de ceva timp mă zbat să-mi iau bucata de grădină înapoi.
Reîntorși la Diniaș, noi, copiii, ce putea să jucăm, jucam scene de război cu ruși și cu nemți și jucam fotbal. Echipa din Diniaș se numea Partizan Diniaș. Eu la Diniaș am încheiat inclusiv clasa a VI-a, iar din clasa a VII-a am ajuns la școală în Timișoara. Aici am întâmpinat dificultăți cu limba română. La patru cuvinte sârbești știam un cuvânt românesc. Am luat lecții de pregătire la limba română pentru a putea să fac față testelor, să le trec.
Cât am fost la Diniaș, noi, copiii, veneam de la școală, mâncam, făceam lecțiile, după care mergeam să jucăm fotbal până pe înserat. Grădina mea dădea chiar în terenul de fotbal, chiar în izlaz. Învățam repede acasă pentru că avem totul proaspăt de la școală, iar în momentul când unii profesori veneau la noi la izlaz să ne întrebe dacă am învățat, îi surprindeam cu lecțiile învățate.
La Diniaș am fost legitimat pe la 10, 11 ani, jucând la juniori. Din clasa a șaptea m-am transferat la Timișoara, iar aici am avut colegi de clasă care știau fotbal. Trei dintre ei erau legitimați la Politehnica Timișoara. Eu mă distram cu ei la fel cum mă distram la țară. Lor nu le venea să creadă că am un joc așa de bun față de ei, care erau pregătiți mai de mult timp să joace fotbal. Astfel au ajuns să mă convingă să merg și să dau probe de joc la Politehnica Timișoara”.

Primele antrenamente la Politehnica Timişoara şi evoluţiile la naţionala de juniori a României
 
„La Poli Timișoara am nimerit la un antrenor care se numea Simionescu. Am aflat ulterior că el nu avea nici o tangență cu fotbalul, nu a fost nici un fel de sportiv și lucra voluntar la Politehnica Timișoara. Cu el m-am antrenat aproape un an. După această perioadă au urmat antrenori foști fotbaliști ai lui Poli Timișoara. O perioadă îndelungată l-am avut, la juniori, pe Coșereanu, vestitul mijlocaș, Tănase Coșereanu, și Carțiș (fostul rector al Politehnicii Timișoara, a fost conducător la grupa de juniori unde era antrenor Coșereanu). Tot la juniori l-am avut antrenor pe Andreescu, care a jucat la Știința. După Andreescu l-am prins la juniori, o perioadă, pe „Cichiri Baci” Roiter care a fost un adevărat mentor al meu, unul din oamenii care și ulterior, după ce am încheiat junioratul, mi-a deschis portițe ca să pot avansa în fotbal, pentru că atunci cu mare greutate se putea avansa.
După aceea am ajuns la juniorii republicani, iar la juniorii republican jucau două generaţii, între 16-18 ani era ultima generaţie, iar eu aveam 16 ani şi jucam la juniorii de 18 şi am fost al doilea golgheter în echipă.
La juniorii republicani am participat la două competiţii, un fel de Campionat Mondial, dar era doar al ţărilor socialiste. Am prins o competiţie din aceasta în R.D.G. la care au participat 16 echipe, fiind împărţite în 4 grupe. În Germania am luat locul 4. Pentru locurile 3, 4 am jucat cu echipa gazdă şi am pierdut meciul. Turneul urma să se joace şi în România, întreaga competiţie fiind organizată prin rotaţia ţărilor socialiste. În următorul an a fost o competiţie majoră, iar întrecerea nu s-a jucat atunci în România, ci s-a jucat după o lună de la organizarea în R.D.G.  Turneul s-a jucat la Bucureşti, unde am câştigat turneul. Am învins în finală România B, echipă care a fost cu Iugoslavia în grupă, iar echipa iugoslavă bătea cu diferenţe mari de scor mai toate adversarele. Cu România B a făcut egal şi a ajuns în finală prin tragere la sorţi. În grupe am jucat câte o repriză pe final de joc, iar în finală am intrat în repriza a doua şi am învins România B cu 5-0.
Dintre jucătorii din generaţia mea de juniori îmi amintesc de Bochianu, de la Galaţi, care evolua pe postul de portar, dar care nu a ajuns în elita fotbalului românesc. Printre fundaşi, Anghelinei, Nagy, care era stoper, Enache (de la Galaţi), la mijlocul terenului era Ion Ion cu Dumitriu IV, iar în atac, Şumulanschi, Luchescu (de la Lugoj, a jucat şi la Cluj, iar acolo a terminat facultatea de drept), Giuchici şi Szabadoş. În locul meu intra Blejuşcă, de undeva din Botoşani era, un atacant masiv care nu a ajuns în elita fotbalului românesc. La mijlocul terenului mai juca, câteodată în combinaţie, Bora care a jucat şi la Reşiţa și la Progresul Bucureşti. Lotul mare era format din 16 jucători.
După ce am venit acasă de la lotul naţional al României, Politehnica Timişiara era în liga a doua şi era antrenată de Jurcă. Eu, întâmplător, m-am dus la club, nu mai ştiu pe cine am căutat, cred că pe Chisi l-am căutat, care era conducător atunci. Antrenorul Jurcă nu auzise de mine pe atunci. Am fost surprins când am aflat că antrenorul Jurcă nu auzise de mine. Eu eram în lotul naţional al României, eram singurul din Timişoara, jucător la Politehnica Timişoara la aproape 17 ani, iar antrenorul echipei de seniori nu auzise de mine. Când privesc în urmă mi se pare ciudat.
Ultimul an de juniorat l-am pierdut datorită unui accident suferit pe când mă dădeam în maşinuţe. Cineva a intrat cu maşinuţa în maşinuţa mea, iar din şfungul ăla, ca să nu mă arunce din spate, am pus genunchiul să mă sprijin sub volan, iar acolo era un ciot care mi-a intrat în menisc. M-am operat de menisc la Bucureşti la 17 ani şi un pic şi am pierdut ultimul an de juniorat. M-am operat la doctorul Tomescu, la spitalul de urgenţă. Îmi aduc aminte că m-a operat într-o vineri, iar după amiază m-am ridicat din pat şi m-am plimbat fără cârje, fără nimic, iar sâmbătă am jucat ping-pong. Nu am avut probleme. Duminică, ţin minte că juca Dinamo Bucureşti, de la geamul spitalului de urgenţă am privit desfăşurarea meciului şi mă gândeam când voi putea să joc şi eu fotbal. După ce m-am operat de menisc, nu au trecut trei săptămâni şi am jucat în campionatul judeţean.
Noi făceam antrenamentele pe terenul de zgură care era în spatele terenului Ştiinţa. La stadionul „1 Mai” mergeam să văd echipa mare a Politehnicii, iar cum stăteam în tribune, tot timpul am avut dorinţa să joc şi eu fotbal pentru Politehnica Timişoara pe stadionul „1 Mai”. Această ambiţie mi s-a întipărit şi atunci am îndrăgit prea mult oraşul, iar în cariera mea de fotbalist am refuzat multe alte lucruri mult mai bănoase, în condiţii mult mai bune, dorind să evoluez pentru Politehnica Timişoara.
În perioada câte eram la lotul naţional al României, antrenor era Cornel Ziana, fiul său, cu doi ani mai mare ca mine, juca şi el fotbal. Acolo a jucat fratele lui Dima, Nichi Dima, a lui Puiu Dima, care era extremă dreapta la Poli, dar jucau şi alţi fotbalişti pe care îi am în memoriile mele scrise. Cornel Ziana ne-a pus să scriem un jurnal cu tot ce a însemnat antrenament, cu tot ce făceam zi de zi pe linie fotbalistică, astfel am adunat un jurnal din 1970 până în 1983”.

Cu Politehnica Timişoara în Divizia A

„În 1972-1973, Politehnica Timişoara promovează în prima ligă, iar ediţia de campionat 1973-1974 a fost prima mea ediţie în echipa de seniori a Politehnicii Timişoara. Am debutat la echipa mare la o vârstă enervant de tânără, la vârsta de 20, 21 ani. În perioada mea, dacă debutai la vârsta de 30 de ani, erai fericit.
În perioada respectivă, vreo câţiva ani la rând se defăşura, paralele cu prima ligă, campionatul de tineret speranţe. Era un campionat... şi nu ştiu de ce nu se practică și acum. După 1989 acest campionat s-a întrerupt, se zice că nu erau bani. Dar, dacă aveau bani să cheltuie pentru unii, de ce nu ar fi avut bani să cheltuie şi pentru campionatul de tineret speranţe. Cât i-ar fi costat pe cei de la federaţie? Mai degrabă aici a intervenit lenea, iar unii au început să-şi aroge aere de vedete fără a avea vreun merit în fotbal.
În campionatul de tineret speranţe, de obicei, Federaţia obliga să se joace în deschiderea jocurilor echipei de seniori. Ulterior, după unele vociferări legate de faptul că meciurile celor de la tineret rezerve ar duce la stricarea terenului pentru meciurile de seniori, avea să se joace pe un teren alăturat. La tineret speranţe jucau juniorii de la final de juniorat, 18 ani.
La echipa mare a Poltehnicii l-am avut antrenor şi pe Jackie Ionescu care m-a chinuit ca pe Hristos. Făceam antrenamente cu echipa mare. Tot ce făceau fotbaliştii conscaraţi, făceam şi noi cei mai tineri, iar la sfârşit se juca miuţa. În jocul de miuţă am jucam în poartă. Se făceau multe glume, iar după un gol primit, antrenorul Jackie Ionescu m-a pedepsit cu opt ture de teren. După ce s-a terminat antrenamentul toţi colegii au plecat, eu, sub privirile antrenorului, am rămas să execut cele opt ture de teren. După ce am încheiat, am vrut să plec, dar antrenorul Ionescu mi-a mai dat o tură.
La tineret rezerve l-am avut antrenor pe „Cichiri Bacsi”. El a fost antrenor mult timp la tineret rezerve. Avea un câine mare şi venea şi se punea în genunchi şi striga la mine: „Giuchici, ieşi afară!”, asta penttu că greşeam pase sau alte mişcări în teren, fiind pus să urc scările de la stadion până mi se umflau muşchii picioarelor.
După ce am debutat în prima ligă, la câteva jocuri de la debut, a venit acel celebru meci cu Dinamo Bucureşti, de la Timişoara. Atunci am bătut pe Dinamo Bucureşti cu 2-1. Am dat pasa de gol şi am dat golul. Golul l-am dat din 11 metri în minutul 89. La scorul de 0-0, pe final de repriză întâi, am luat mingea, am driblat, am făcut un-doi cu Voinea, mi-a ajuns mingea înapoi, m-am făcut că driblez, i-a pasat ui Voinea, Voinea a marcat: 1-0 pentru noi. Dinamo a egalat cu mâna. A fost un corner executat chiar de pe partea pe care era arbitrul Rainea, mingea a venit centrată, jucători sar la cap, mingea respinsă până la Sătmăreanu II, care juca la Dinamo,acesta  a făcut o preluare pe pulpă, mingea a sărit lateral, a pus mâna pe minge şi din vole a înscris, 1-1. S-a creat mare scandal, dar Rainea a arătat gol valabil. A fost un stadion plin cu vreo 50.000 de oameni, ziceai că-i revoluţie. Cu spectatorii nu se putea glumi. Noi îl aveam pe Daşcu. El a preluat mingea, iar când a ajuns lângă adversar şi-a pus singur piedică, chiar în careu. A reuşit să fenteze arbitrul şi a obţinut 11 metri în minutul 89. Executarea loviturii de la 11 metri nu a vrut să și-o asume nimeni. Păltinişanu mi-a aşezat mingea în mână, cerându-mi, pe un ton dur, să execut penalty-ul. Eu scap mâna jos. Din nou Păltinişanu îmi aşează mingea în mână. Eu o arunc şi plec. Antreorul Ionescu strigă să bat penalty-ul. Până la urmă mă învoiesc, desemnându-mă toţi colegii, şi execut penalty-ul. Constantinescu era în poarta lui Dinamo, la poarta dinspre Spitalul Judeţean. Am executat tare, în colţ, iar portarul, deşi a intuit colţul, nu a mai reuşit să prindă mingea. Meciul a fost în returul ediţiei de campionat 1973-1974.
Foarte intersant e că până la vârsta de 26 de ani nu am semnat nimic, nu am semnat vreun contract.
Un an şi ceva am jucat pentru U.M.T. (Divizia B). Am jucat la matineu. Lereter era antrenor pe atunci la U.M.T. Am jucat, apoi, din nou la Politehnica Timişoara. La Poli era antrenor principal Angelo Niculescu, iar antrenor secund era Constică Rădulescu. După ce a plecat Angelo Niculescu a rămas Costică Rădulescu, iar după el a urmat antrenor principal Petrică Rădulescu care lucra pe la Federaţie.
A trecut un an, iar în ediția de campionat 1977-1978 Politehnica Timişoara era la un pas de a lua titlul. Cu patru etape înainte de a se termina campionatul, am jucat cu Steaua la Timişoara. Steaua era pe primul loc, la egalitate de puncte cu noi. Am câştigat cu Steaua 4-1, la Timişoara. Se spune că acel meci ar fi cartea mea de vizită. Eu cred că am făcut mult mai multe meciuri bune în afară de cel cu Steaua. În acel meci am jucat 9 minute. Am ieşit în evidenţă că am dat un gol, am creat un gol, am ratat o ocazie foarte mare şi am salvat un gol. Şi totul în 9 minute.


După acest moment mi s-a spus că nu mai era nevoie de mine în echipa Politehnicii şi am fost trimis la U.M.T. Aici era Manolache antrenor principal. Am început bine campionatul, iar după şapte etape aveam un singur meci nul, pe primul loc, la şase puncte avans faţă de U.T.A., care era pe locul doi, iar după aceea Manolache ne părăseşte şi pleacă antrenor la Reşiţa. În vara lui 1979 am început să joc la U.M.T. Am jucat aici până în vara lui 1980.
În vara lui 1980 am plecat la Petroşani. De ce am plecat la Petroşani? În vara lui 1979 m-am căsătorit. Eu eram împrumutat la U.M.T. şi m-am întors la Politehnica Timişoara. Jackie Ionescu era antrenor la Poli. În perioada de formare a lotului, Jackie a adus la Timişoara, să numesc aşa, „gaşca de la Vâlcea”, mai mulţi fotbalişti care au jucat pentru Chimia Râmnicu Vâlcea. Conducerea lui Poli ne-a întrebat ce pretenţii avem. Eu, având o situaţie materială bună, aveam casa părintească, am solicitat o mobilă de dormitor. O mobilă de dormitor era pe atunci vreo 11.000 de lei. Una frumoasă.
La finalul antrenamentului Jackie m-a luat la o parte şi mi-a spus că sunt un jucător prea scump. După antrenament am plecat acasă şi i-am spus lui tata. El m-a sfătuit să-mi găsesc o altă echipă. Cei de la Petroşani au venit la Timişoara să caute jucători. Pe Mulţescu, Jiul Petroşani l-a dat lui Dinamo şi aveau nevoie de un jucător asemănător cu el.
Am negociat cu ei şi am încheiat un contract pe doi ani pentru o sumă de 50.000 lei. Eu la Politehnica câştigam foarte puţin şi nu puteam să trăiesc doar din acel salariu. Pe lângă fotbal, eu eram şi profesor de educaţie fizică şi sport şi aveam catedra la Giarmata Vii, unde făceam naveta cu trenul, dimineaţa la ora 8. Eram integrat şi în sistemul de educaţie din acea vreme. Mergeam cu şcoala inclusiv la practica agricolă. 
Întregul contract cu Jiul Petroşani l-am negociat la Palace, iar până la urmă am primit să joc în lotul echipei Jiul Petroşani doi ani. Plecam de la un salariu de 1.100 (un salar mediu pe atunci) de lei la un salariu de 3.500 de lei pe lună, iar pentru victorie acasă, 3.500 lei, 7.000 lei la victorie afară şi 5.000 de lei la meci nul afară.
La Jiul, Donca şi cu Libardi s-au lăsat de fotbal, anul precedent, şi au preluat echipa. La Jiul Petroşani am avut echipă tare. Doi ani a jucat şi a fost echipa: Cavai – Petre Grigore, Luţu, Neagu, Niculescu, Varga, Stoica, Giuchici, Şumulanschi, Sălăjan, Stoichiţă. Jucam în formula 4-3-3. Rezervele noastre ne înlocuiau doar dacă eram bolnavi sau accidentaţi, iar asta nu pentru că nu aveau valoare . Erau şi jucători talentaţi, unul din ei era în lotul naţional al României de juniori, Lasconi, fotbalist ce a jucat doar pentru Jiul în întreaga sa carieră.
Când am ajuns eu la Petroşani, Lucescu era antrenor la Hunedoara. Era jucător, antrenor şi din iarna lui 1980/1981 este numit antrenor al naţionalei de seniori a României şi urma să o preia din iarna lui 1981, după ce în octombrie 1980 a fost numit antrenorul echipei naţionale.
Jucătorii de la Petroşani m-au primit foarte bine. Publicul era foate mulţumit de cum jucam. Marea rivală a Jiului era pe atunci Corvinul Hunedoara, echipă ce avea jucători foarte buni. La Petroşani terenul era 80% zgură şi 20%  iarbă. Înainte de fiecare meci se uda terenul şi era numai noroi.
La jocurie dintre Jiul și Corvinul am suferit multe faulturi. Eram mai mult căzut în unele jocuri. Ăia mă doborau. Cum mă doborau pe mine, ai noştri cum îl prindeau pe Lucescu, direct pe el, numai capace, pe burtă, pe genunchi. Atunci el a venit la mine din celălalt capăt, eu jucam atacant pe o parte, iar el pe altă parte, şi când a venit la mine a ţipat spunându-mi că din cauza mea se întâmplă totul cu jocul dur din teren şi mi-a spus că indiferent cât va scrie de bine presa din toată ţara despre evoluţiile mele, chiar dacă va interveni şi Ceauşescu, el, Lucescu, cât va fi antrenor la naţionala României, în lotul naţionalei nu mă va convoca.
Mai târziu când mă întâlneam cu el stătea doar cu capul în jos, neavând curajul să mă privească în ochi. Figura mai sus relataă mi-a făcut-o de două ori. Odată la Petroşani şi odată la Timişoara pe când jucam la Politehnica Timişoara, în 1985.
În ianuarie 1987 am fost transferat la Obilici Sânmartinu Sârbesc, în Divizia C, găsind echipa pe locul 10-11, cu Octavian Foale antrenor. La Obilici Sânmartinu Sârbsc am jucat şase luni. Am treminat campionatul pe locul trei, la un punct de locul doi şi la două puncte de locul unu. Eu veneam de la Politehnica Timişoara care în acea ediţie de campionat juca în Divizia B (1986-1987). Din vara anului 1987 am jucat la echipa Progresul Timişoara, unde era antrenor principal Ghiţă Chimiuc. Aici mi-am încheiat cariera de fotbalist. În meciul de retragere din activitatea competiţională am jucat o repriză pentru Poli, o repriză pentru Progresul şi, pentru că eram şi arbitru, am arbitrat meciul U.M.T. – Bihor. Au fost peste 20.000 de spectatori pe stadionul „1 Mai” când a avut loc retragera mea din activitatea competiţională.
După retragere, am luat centrul de copii, generaţia fiului meu, generaţia anului 1980. În ianuarie 1990, Anghel m-a chemat (era preşedinte la Politehnica Timişoara) la el şi mi-a spus că am primit o invitaţie de la Marsillia, urmând să participăm la turneul care avea loc la începutul lunii mai. A fost un turneu cu 16 echipe din toată Europa. Am adunat 10-12 juniori de la Progresul, am mai adunat şi în urma publicităţii din ziare, am mai selectat şi de la şcoli. Astfel am făcut o echipă cu care am participat la acel turneu de la Marsillia, turneu în care am făcut jocuri spectaculoase, iar la final am luat locul 3. Am avut cel mai bun portar al turneului.
După un an de la acest moment i-am zis lui Anghel să-mi dea să coordonez centrul de copii şi juniori, iar 10% din bugetul clubului am solicitat să-mi ofere un salariu, asta mai mult pentru nevoile clubului nu pentru mine. Solicitarea nu mi-a fost onorată, iar după aceasta am creat clubul Srbianka, primul club de fotbal privat şi afiliat la Federaţia Română de Fotbal. Acum Srbianka nu mai este. Nu am vrut să pierd baza sportivă şi am făcut un alt club, Clubul Sportiv de Fotbal „Miroslav Giuchici” şi am preluat creanţele de la Srbianka.
La Srbianka am reuşit să scot jucători cât au fost scoşi în toată Timişoara în ultimii 40 de ani. Aici amintesc de jucătorii Stoianov, Lupu, Chihaia, Mereu, utimii doi au fost selecţionaţi în lotul naţional al României. Pe ultimii doi eu i-am dus în Ungaria pentru meciul amical cu România, iar antrenorul i-a introdus direct în primii 11. A urmat generaţia mai mică, cu Străuţ care a fost căpitan de echipă în loturile naţionale ale României până la 19 ani. După aia am prins generaţia aia din ’89, cu Torje, Daminuţă, Mezar. Eu am avut succes datorită unui lucru care mie mi se pare foarte esenţial, dar pentru alţii ar fi precum ţânţarul faţă de elefent. Când am început să adun copiii eu le-am zis părinţilor să nu aducă vreun leu la mine. Nici să sponzorizeze clubul. Primeam să găsească vreun mijloc de transport pentru vreo deplasare, dar nimic mai mult. Trebuia să muncesc cu fiecare mult mai mult ca să pot să am mai mari şanse să culeg roadele. Asta s-a întâmplat după ce mi-am vândut toate proprietăţile, 57 hectare de pământ, 30.000 euro credite bancare, luam câte 10, 15, 20 de mii de euro cu câte 15%  dobândă pe lună, iar recunoştinţă din partea celor care s-au format la clubul meu nu prea am avut.
Toţi cei care au trecut pe la Srbianka nu au ajuns hoţi, bandiţi, pungaşi. Cu toţi copiii care au fost la clubul meu m-am străduit măcar liceul să-l facă.
Referindu-mă la fotbalul de astăzi, pot spune că  un lucru bun că s-au redus echipele. La ora actuală, faţă de perioada mea şi înaintea perioadei mele, fiecare club din prima ligă avea cinci, şase fotbalişti, iar dacă era o echipă mai modestă avea patru. Acum, în tot campionatul României, anul trecut, am avut unul, pe Sânmărtean. În campionatul care s-a încheiat nu am avut niciun fotbalist”.

Despre fotbalul timișorean de astăzi

„Despre Politehnica Timişoara mare lucru nu pot să spun, pentru că ceea că spun e din auzite. L-au adus pe Zicu. El a făcut un sezon bun la Târgu Mureş. Este un jucător bun, chiar dacă a mai pus câteva kilograme în plus, dar nu prea are cu cine să joace. Ceilalţi fotbalişti nu-i cunosc. Din echipa asta care a promovat din divizia B, din cât am văzut, nu prea am de cine să vorbesc.
Eu sunt încurcat aici cu A.S.U., cu A.C.S., cu nu ştiu ce. Eu am avut o emisiune la Televiziunea Europa Nova, titlul emisiunii era „Cum să scăpăm de Iancu şi să avem o echipă de Divizia B cu drept de promovare” şi într-un an şi ceva am reuşit să facă ceea ce Timişoara se chinuia să facă de şapte ani, să scape de Iancu. Iancu a bancrutat toate echipele. Poli A.E.K. care a preluat palmaresul şi tot restul, de la vechea Ştiinţa, a dus-o la insolvență. A făcut F.C. Timişoara, a dus-o la insolvență. A făcut F.C. Universitatea Politehnica Timişoara, a dus-o la insolvență, deci, a dispărut. Atunci, cu acea emisiune de la televizor, am făcut echipa asta. Echipa de acum este nouă. Are vechime de trei ani. A.C.S. Politehnica Timişoara este o echipă nou făcută printr-o hotărâre judecătorească şi s-a numit A.C.S. Poli Recaş. De ce Recaş? Asta deoarece, pentru a avea o echipă de divizia B cu drept de promovare, să nu fii nevoit să cobori la nivelul diviziei D, să aştepţi patru ani ca să promovezi, să poţi să joci direct în divizia B. Federaţia Română de Fotbal a făcut în regulament o chichiţă prin care a spus că, începând de astăzi, un club poate să aibă două sedii sociale în loc de un sediu social. Şi astfel a dat sediul social de la Recaş, care era în divizia B atunci  şi un sediu social în Timişoara, ca să aibă Recaşul şi la Timişoara un sediu, iar atunci noua echipă a luat practic sediul social a lui Recaş din divizia B şi şi-a văzut de treabă, iar Recaşul a dispărut. Lumea nu înţelege asta. Lumea a fost montată de cineva şi se spune că nu e Poli, asta-i Recaş. Nu-i adevărat! Asta este adevărata Politehnica Timişoara. Iancu zice că s-a înţeles şi i-a plătit lui Zambon nu ştiu câţi bani pentru a cumpăra palmaresul echipei Politehnica. Primarul Robu spune că a rezolvat cu Iancu şi a primit palmaresul echipei, dar e posibil să nu-l fi primit nici acum cu adevărat.
Pentu a se înţelege de către cititorii acestui articol, la începutul fiecărui campionat, prin luna iunie, orice club din România afiliat la F.R.F. poate să aleagă culorile şi numele. Eu pot acum să schimb numele. Anunţ la Federaţie, vezi că eu sunt A.C.S. Poli, nu mă mai numesc A.C.S. Poli, ci mă numesc F.C. Politehnica sau alt nume, iar de acum încolo joc în echipament alb-violet. Pe alb-violet nu e proprietar Iancu. În alb-violet joacă şi Fiorentina, iar asta nu opreşte şi alte echipe să joace în aceste două culori”.
A consemnat, Cornel SERACIN