Tânguirea iconarilor

Desigur, nu ne vom spânzura,

nu ne vom pricinui prea mari cucuie

în conștiință,

dar nici nu vom renunța la dorința

de a ne smulge din legi, din citate,

în mlaștina vremii

scufundându-ne tot mai adânc,

pe nesimțite.

 

Îngerii meschinăriei vom deveni

cu aripile frustrate de culoare și biruință,

vom cânta în cor după baghete false,

nu vom avea curajul sângerării noastre.

 

Desigur, nu ne vom tăia arterele,

ci ne vom sinucide dregându-ne gâtlejele

după sirene confecționate

din cauciucul cizmelor

și nu ne vom zbura creierii,

ci vom acționa după comenzile

de la butoanele unei tarabe cancerizate-n

plămânul istoriei.

 

Vom fi eroii crimei lente,

unelte pentru așezarea în vetre

a genunchilor țării,

vom fi iconarii cu mâinile scuipate.

13 ianuarie 1970 (poezie dintr-un volum cenzurat)

Despre Ion Jurca Rovina se poate spune, în adevăratul sens al cuvântului, că este prietenul de drum lung, că este ortacul pentru o viață. Aceasta fie că vorbești de familie, fie că este vorba despre prietenie ori ca simplul coleg pe care l-ai putut întâlni timp de aproape cinci decenii pe tărâmul culturii, de la cenaclurile literare, la teatru, de la operă, la filarmonică. Timișoara culturală, muzicală ori literară nu i-a fost străină în nici un fel, timp de o jumătate de veac. Nu are mulți prieteni, dar este prietenul adevărat. Poți să vii oricând să-ți plângi păsurile pe umerii acestui ardelean, fără riscul de a fi trădat la primul colț. Lui Ion Jurca Rovina nu i-a stat nicicând trădarea în preajmă. Și, dacă prietenii care sunt, majoritatea, din vremuri mai de demult i se împuținează pe zi ce trece, atunci, cu fiecare an, îi cresc în număr „copiii adoptivi” cărțile în care și-a prăvălit fără nici o reținere timpul, viața, cultura și talentul... Astăzi a ajuns la anii... majoratului. Cifra 18 se confundă cu numărul de volume tipărite de autor. Optsprezece cărți în care Ion Jurca Rovina s-a „dedublat”, după cum singur mărturisește. Poezie, critică, proză scurtă, roman și teatru. Și-a încercat condeiul în toate stilurile literare și a reușit. A reușit pentru că a iubit ceea ce a făcut. Pentru că în toate a pus patimă și încrâncenare. Pentru că a continuat să meargă înainte chiar atunci când i-a fost greu. Și, mai ales, pentru că a crezut în crucea pe care trebuie să o poarte, iar drumul nu se află la sfârșit, pentru că Ion Jurca Rovina mai are încă multe de spus.

 

Despre cenzură, în câteva cuvinte

- Să vorbin, despre volumul „Tânguirea iconarilor”...

- Prin 1970, trebuia să apară volumul de versuri „Tânguirea iconarilor”, la Editura Eminescu. Am fost la editură cu volumul și mi l-a citit doamna Elis Bușneag. M-a chemat la București și, când m-am dus la discuții, i-am mai dus un ciclu de versuri. Acestea aveau o revoltă în ele, care ieșea vădit la suprafață în text. Chiar doamna mi-a făcut o selecție foarte strictă, bineînțeles cu cenzura  politică de rigoare. Până la urmă, a hotărât conținutul volumului și, în fața mea, a scris pe el „1971”. La aceste discuții, am spus: „Doamnă, ciclul acesta de versuri vi l-am trimis dumneavoastră, l-am trimis editurii. Nu l-ați primit?”. Mi-a răspuns că nu. Ca să n-o lungesc, mi-am dat seama peste ani, mai bine zis după Revoluție, că a fost citit de cineva înainte sau după discuția cu redactorul de carte, pentru că aveam să primesc acasă volumul cuprinzând și acel ciclu trimis prin poștă. Mi s-a recomandat să refac volumul, dându-mi-se chiar ca exemplu unele poezii mai „cuminți”, de meditație, de dragoste. Acuzația principală a fost că volumul conține texte sau poezii „abisale”, la care am exclamat în sinea mea: „Dacă sunt abisale, înseamnă că sunt poet!”.

- Și nu ați refăcut volumul?

- Nu. Nu am refăcut acest volum. Am fost chiar vizitat de cineva de la București și a venit la mine în garsonieră și mi-a pus întrebări în legătură cu volumul, dar mai cu seamă despre „Tânguirea iconarilor” și încă despre o poezie din volum, intitulată „Prezent”. Așadar, în acele condiții, nu am mai refăcut volumul, reușind să-l public, în forma inițială, abia după 1989. Am avut acest șoc, mi-am dat seama că nici în poezie nu ești liber, precum îmi dădusem seama la 18 ani, când am citit în cenaclul Uniunii Scriitorilor schița „Singur prin beznă”. Atunci mi s-a propus ca în final „femeia”, personajul care evadase dintr-o pivniță, noaptea, în beznă, să facă o cerere de înscriere în colectiv. Și, bineînțeles, femeia n-a mai făcut cererea respectivă... Cum era să facă personajul respectiv cerere de intrere în CAP, când chiar părinții mei au fugit din Liebling, refuzând să se înscrie în colectiv...

Deci, așa, pe la 18 ani descoperisem, în felul meu, un pui de cenzură.

Am revenit la proză și am scris romanul „Fericiți când renaștem”, care a apărut la Editura Facla în anul 1966 și pe care l-am refăcut, pentru a-l retipări. Are și el povestea lui de cenzură. Dar și un atac ulterior neașteptat, bănuiala mea la ora actuală fiind că la bază s-a aflat și o interpretare politică, deși era vorba de un roman de dragoste. Am fost nevoit să introduc personaje colaterale, în spiritul „realismului socialist”, numai că eu, mai direct sau în subtext, apelasem la ironie și satiră. Se va vedea acest lucru când romanul va fi retipărit, cu un final refăcut, așa cum era în prima variantă.

- Ce vă mai amintiți din copilărie?

- Am trăit o copilărie frumoasă, foarte frumoasă chiar, în câmpia timișeană. Dar grea... Am muncit uneori alături de părinți și m-am ținut și de învățătură, fără vise de un anume fel. Tata a insistat să merg la liceu. Eram călit fizic, dar nu și psihic pentru oraș. Și, pe fondul acesta de sensibilitate, s-a strecurat „fiara” scriitoricească în mine, cu bunele și relele ei. Mai întâi, cu dragoste, câteva versuri, apoi cu opțiunea pentru proză, după ce-l citisem pe Gogol cu seriile din „Cătunul de lângă Dikanka”, care mi-au înflăcărat imaginația.

Dar vreau să spun că, deși am copilărit în lunca Timișului, am mai ținut legătura cu Ardealul, prin vizitele pe care le făceam împreună cu familia la bunicii din partea mamei, la unchi și la verișori.

- De când ați „flirtat”cu litereatura?

- Din liceu, din clasa a X-a, am participat la ședințele de cenaclu ale Asociației Scriitorilor Timișoreni, unde cel mai des citea schițe Laurențiu Cerneț, cu care m-am cunoscut și am legat prietenie. La fel s-a întâmplat și în cazul altor participanți la ședințe: Ion Marin Almăjan, Jebeleanu, Arieșanu, Dumbrăveanu, Birăescu, Turcuș, Ungureanu, Levin, Valea. În general, personalități. Aoleu! Să nu uit de Radu Ciobanu, care m-a invitat la cenaclu după ce un tip de la gazda mea mi-a dus un text poematic în proză (pentru că eu n-am avut curajul) la redacția „Scrisul bănățean”.

Intrarea în lectură și cititul consecvent au condus la schița „Singur prin beznă”, care a fost foarte bine primită în cenaclu. Poetul Lucian Valea spunea că a părăsit lectura unei cărți importante pentru a veni să-și spună părerea despre schița respectivă. De unde a rezultat o prietenie care a durat, în mod sentimental, și după plecarea lui la Bacău.

- Debutul literar?

- Debutul scriitoricesc s-a consemnat la revista Familia, de la Oradea. M-au debutat Alexandru Andrițoiu și Vasilescu, cu două poezii. „Suflete, măi suflete / De ce te-ai întristat și te-ai închis în beznă, mac? / Privește, macul se închide-n beznă / Privește alte flori / Ascultă, ceasurile niciodată n-au tăcut / Nu tac”, e prima strofă pe care o rețin nostalgic din poemul „Ceasurile”, scris în 1966, în luna martie.

Dar revin un pic la „Singur în beznă”: mai târziu a venit Sorescu, cu „Singur printre poeți”...

Editorial, am debutat abia peste un deceniu, în 1976, la Editura Facla, cu romanul „Fericiți când renaștem”, scris, de fapt, prin anul 1973.

Citeam Gogol, Dostoievski, Cehov, dintre poeți pe Baudelaire, Coșbuc, Blaga, Arghezi. Vezi Arghezi, cu „Ce noapte groasă / Ce noapte grea / A bătut în fundul lumii cineva”! Arghezi, nu se poate mai mult... e înspăimântător!

- Care era pulsul cultural al orașului?

- Citeam și recitam când ne întâlneam la o bere. Era o stare a poeziei în generația noastră, un ideal și o reacție firească la ideologia impusă. Nu ne avea nimeni grija, sau poate eram discret urmăriți, dar eram lăsați să citim și să spunem versuri. Cenzura s-a instituit ceva mai târziu.

În comparație, vreau să povestesc ceva ce mi s-a întâmplat zilele astea. O tânără absolventă de filologie, văzându-mi vasta bibliotecă, având cărți chiar și pe hol, m-a întrebat de ce ținem atâtea cărți? Că ar fi mai bine să le păstrăm doar pe cele absolut necesare... POFTIM?! Până și cunoscutul dictator, până în perioada de cenzură extremă, a lăsat editurile din țară să traducă marile opere ale lumii, romanele politice din America Latină... Lumea cumpăra biblioteci întregi. Acum să nu-i vorbești unuia de vreo carte, dar de o bibliotecă. Trăim o realitate incontestabilă. Lectura, cartea, nu mai ocupă prim-planul culturii.

- Câteva cuvinte despre afinitățile cu teatrul...

- Din liceu am îndrăgit teatrul. Mergeam sus, la „cucurigu”, cu trei lei ne lăsa portarul să stăm acolo. Teatrul, însă, a ocupat mereu un loc special. Am jucat teatru în liceu, îl întruchipam pe Ipingescu, din „O noapte furtunoasă”.

Oricum, am renunțat. Jucând în „O noapte furtunoasă”, am dat două reprezentații într-o zi: în fața liceenilor, ziua, și în fața părinților, seara. Seara, la a doua reprezentație, când am citit ziarul, am încurcat hârtiile și, până la urmă, s-a sărit peste momentul respectiv, pentru că „jupân Dumitrache” a avut prezența de spirit și am trecut mai departe. Acel moment m-a lecuit de actorie, dacă mă bătea într-adevăr gândul către această meserie.

La facultate, student fiind, am avut o perioadă în care toți îl citeam pe Esenin, dar și pe al nostru Labiș. Cunoscând drama poetului rus în timpul revoluției, am vrut să scriu o piesă de teatru. Eram convins atunci că Esenin s-a sinucis. Întrucât nu aveam date suficiente, am renunțat să mai scriu această piesă.

- Dar după toate întâmplările teatrul a rămas...

- Și încă cum! Nu m-am lecuit de teatru. Destinul a vrut să ajung să scriu despre teatru. Am avut porniri în acest sens înainte de Revoluție. Nu am încheiat, însă, nici un text. După Revoluție, dintr-o altă perspectivă, susținută de cronicar, dar și din obsesia mea pentru teatru, am început să scriu și piese de teatru. Așa a apărut primul volum, „Piscina”, cu cinci piese, cea care a dat titlul fiind pusă în lectură la un festival de dramaturgie contemporană, la Naționalul din Timișoara. Regretatul poet Anavi Adam era fascinat, pur și simplu, de această piesă. În total, s-au adunat vreo 12 piese, în cinci volume.

- Care a fost prima piesă jucată?

- Prima piesă jucată a fost „Râzi, nebunule, și pentru mine”, la Teatrul Merlin din Timișoara, pe vremea când director era Horia Ionescu. Tot la Merlin am avut și dramatizarea „Năzdrăvăniile lui Nică”, după Ion Creangă.

 O surpriză plăcută a fost opțiunea Teatrului Național și a regizorului Sabin Popescu pentru piesa cu Esenin, purtând titlul „Nopți cu Isadora”, care cred că încă se mai află în repertoriu. O revenire în scris, cu nostalgie, și cu un nou adevăr, descoperit după multe semne de întrebare puse de cercetători: Esenin a fost ucis! La început eram urmărit de faptul că nici istoria nu lămurește anumite mistere în destinele oamenilor. Dar, acum, eu cred în această variantă.

- Piese mai noi aveți?

- De curând am scos o nouă piesă, avânt titlul „Dragoste cu Europa”, o altă obsesie care m-a urmărit de-a lungul anilor, destinul marilor personalități din istorie. Am descoperit o primă notiță din 1973. După mai multe variante, am ajuns la ultima motivație să scriu piesa cu Napoleon, actuala Europă. Este o piesă scrisă din această perspectivă. Pot să spun că m-am eliberat. Cel puțin deocamdată. Aici e pe Sfânta Elena. Dar aș scrie și o continuare despre Josephine. Am ajuns să scriu după ce, în felul meu, știam ce înseamnă să scriu o piesă de teatru, am mijloacele  necesare, dar mai am în spate și cronicarul de teatru...

- E ușor sau e greu să scrii o piesă de teatru?

- Dacă ai simțul scenei, ca imagine, în mare, e greu până când introduci în starea de a scrie „lumea ca teatru”, deci textul trebuie adus în scenă, în spectacol, în joc, în motivația celorlalți importanți din echipă: regizor, scenograf, compozitor. Totul e doar teoretic. Practic, scrierea unor piese este învăluită în propriul ei mister. Romanul este o construcție, simplu spus. Poezia este o stare. Teatrul este un joc. Tragic, absurd, comic, real sau ireal. E cu totul altceva.

- Sunteți prezent în cultura cetății?

- Am servit și servesc și astăzi viața culturală timișoreană: sunt cronicar de teatru de peste patru decenii. La revista „Teatrul azi”, condusă de doamna Florica Ichim, sunt colaborator de peste 11 ani. Am scris cinci volume de teatru și am ținut permanent legătura cu viața teatrală. În cele cinci volume de teatru scrise sunt vreo douăsprezece piese. Cu Lucian Valea mergeam la Filarmonică. Am citit cărțile biografice despre mari muzicieni. M-am ocupat, în general, de cultura mare, de filarmonică, de operă, de teatru.

- Considerați că s-a terminat cu mitul scriitorului?

- Mitul scriitorului continuă ori nu. Dar scriitorul nu trebuie să abandoneze, însă, mitul scrisului, al cărții. E vremea că și scriitorul trebuie să se lepede de meteahna comercială a lucrării sale. Cartea, cu experimente sau fără experimente, va exista, cred eu, în spiritul unei dimensiuni creatoare la nivel selectiv și de performanță valorică.

A consemnat, Pentru Vasile TOMOIAGĂ

 

Studii:

Şcoala Generală Liebling,

Liceul „C. D. Loga” din Timişoara,

Facultatea de Filologie, Universitatea din Timişoara (1960–1965).

 

Profesii şi locuri de muncă:

Profesor în comuna Almaş, jud. Arad,

Bibliotecar la Biblioteca Judeţeană Timiş,

Redactor la ziarul „Drapelul roşu”,

Redactor la Editura Facla,

Redactor la ziarul „Renaşterea Bănăţeană”.

 

Colaborează la: „Scrisul bănăţean”, „Orizont”, „Familia”, „Viaţa Românească”, „Orient Latin”, „Renaşterea Bănăţeană. Paralela 45”, „Drama”, Teatrul azi” etc.

 

Volume publicate:

Fericiţi când renaştem, roman Timişoara, Editura Facla, 1976;

Noua promisiune, roman, Timişoara, Editura Facla, 1980;

Scoica de aur, roman, Editura Facla, 1984, Timişoara, 

Călătorie spre dragoste, roman, Timişoara, Editura Facla, 1988;

Cine rămâne treaz, Editura Excelsior, 1994; (reeditare, Scoica de Aur)

Purgatoriu, proză scurtă, Timişoara, Editura Renaşterea bănăţeană, 1995;

Tânguirea iconarilor, poezie, Timişoara, Editura Helicon, 1996;

Ospăţul solemn, poem, Timişoara, Editura Eubeea, 1998;

Iubire fără domiciliu, roman, 2011, Editura Palimpsest; (reeditare Călătorie spre dragoste)

Piscina, teatru, Timişoara. Editura Eubeea, 2000;

Fiul vameşului, teatru, Timişoara, editura Eubeea, 2003;

Moştenitorii iadului sau Cartea bolnavă, roman, Bucureşti, Editura Palimpsest, 2005; În umbra scenei, cronici de teatru, Timişoara, Zamolsara, 2006;

Atacul bacantelor, teatru, Bucureşti, Editura Palimpsest, 2006. 

Nopți fără heruvim, teatru. Vedere spre teatru, Teatrul Merlin, cronici de teatru. Oul natal, teatru, Palimpsest, 2013. 

Dragoste cu Europa, teatru, 2015, Editura Palimpsest;

Piese de teatru jucate: Râzi, nebunule şi pentru mine, 2001.

Năzdrăvăniile lui Nică, dramatizare după Amintiri din copilărie de Ion Creangă, 2004, la Teatrul pentru copii şi tineret „Merlin” din Timişoara. 

Nopți cu Isadora, Teatrul Național Timișoara, 2012.

 

Premii literare:

Diploma de excelenţă pentru întreaga activitate acordată de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Timişoara (2001);

Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara, teatru, pentru cartea Fiul vameșului (2003).

Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara, teatru, pentru cartea Nopți fără heruvim (2012).