Zâmbește stins și frumos, cu o notă de distincție inconfundabilă, semn că în viață destinul a însemnat-o cu răbojul bunelor și relelor deopotrivă. De o modestie caracteristică marilor artiști, Rodica Murgu este o legendă a baletului românesc, care a încântat generații de iubitori ai baletului, unind grația cu diafanul și apropiindu-se de vis cu naturalețea cu care Dumnezeu seamănă stelele pe cer. A dansat în spectacole remarcabile ca „Romeo și Julieta”, „Carmen”, „Giselle”, „Lacul lebedelor”, „Spărgătorul de nuci”, „Aida” și lista poate continua.  Timp de o viaţă întreagă, prim-balerină a Operei timişorene şi – încă neegalată – a dansului clasic românesc, Rodica Murgu a ținut cu fruntea spre cer, capul de afiș al baletului românesc. Unii spun că, în timpul celor treizeci de ani, în miile de ore de dans, ar fi putut străbate pe poante o dată şi jumătate Ecuatorul. Ca prim-balerină a fost lumină și grație, stea și fulg, lebădă și vis, magie care a izbucnit odată cu ridicarea cortinei și ropote de aplauze la căderea acesteia.
Astăzi nu mai dansează, dar conduce o școală de balet care a devenit o veritabilă pepinieră de tinere talente. Încearcă, prin ele, să ducă mai departe autenticitatea și frumusețea baletului românesc.

- Unde ați văzut lumina zilei?

- M-am născut la Caransebeș, în anul 1941, în casa unei străbunici care vorbea numai nemţeşte. Familia mea era din neam de preoţi de la Zăgujeni. Tatăl a fost un excepţional medic, la Teregova, locul său natal. Loga Radu Negru, tatăl meu, a cunoscut-o pe Florica Albu, mama, şi dintr-o iubire fulgerătoare s-au căsătorit la vârsta de 20 de ani. Apoi m-am născut eu. Tata a terminat medicina la Cluj, a fost asistentul profesorului Haţegan, şi a lăsat totul ca să se întoarcă la Teregova.
Când tata și-a finalizat studiile, a cerut să meargă medic la Teregova, de unde era. S-a întors să aibă grijă de ai lui, așa cum i-a promis tatălui său.
Tata a mai avut șapte frați, din care doar el a supraviețuit. Bunicul, din partea tatei, a lucrat la cadastru, a muncit mult, pentru a le asigura un viitor copiilor. Dar bunicul a murit și el, lăsându-i tatălui meu întreaga avere, pe când termina liceul și avea abia 20 de ani. De tânăr, a devenit propietarul unei averi frumușele.
Pe lângă toate, de pe urma bunicului i-au rămas un sălaș cu cinci hectare de pământ și o stupină. Acolo, la casa albinelor, cum numeam eu stupina, visam să-mi construiesc casa păpușilor. Dar n-a fost să fie...
Pe când aveam un an, tata m-a ridicat de un picior și m-a ținut sus. Mi-a spus: „Stai dreaptă!”. Am stat. Apoi, a spus din nou: „Asta se face balerină!”. Și m-am făcut.
Mama a urmat Conservatorul, a fost eleva lui Petre Ştefănescu Goangă. Solistă a Operei Române Timişoara, Florica Albu a fost prima interpretă a „Anei Lugojana“, spectacol în regia Acăi de Barbu, la care a lucrat chiar Filaret Barbu.
Am deschis ochii și am crescut prin sălile Conservatorului timişorean. Mai apoi mi-am petrecut toată copilăria în Operă şi până astăzi, ştiu pe de rost numeroase arii de operă.
Pe la șase ani, ca mulţi copii de familie bună, luam lecţii particulare de balet de la celebra Mercedes Pavelici, iar la 10 ani, am intrat la Liceul de coregrafie din Timişoara, în clasa a patra.
Francisc Valkay era şi el elev acolo, cu un an mai mare.
Eram tot timpul la operă. Când mă întrebau dacă mă voi face cântăreață, le răspundeam că mă voi face balerină, pentru că destul „țipă” unul în casă...
Tata a vrut să mă facă farmacistă, să merg cu el la Teregova. Dar niciodată nu m-am gândit la altceva decât la a mă face balerină.

- Copilăria?

- După primii ani de studii, din clasa a IV-a am urmat Liceul de coregrafie care era înființat la Timișoara. S-a desființat însă după trei ani. Cei de la liceu au vrut să mă ducă la București, însă părinții nu m-au lăsat, fiind singurul lor copil. Am urmat apoi Liceul de fete „Carmen Sylva”, pe care l-am absolvit în anul 1957.

- Când v-ați întâlnit cu Opera?

- În primăvara anului 1957, Opera Română scotea la concurs câteva posturi. La 16 ani am devenit balerină în corp ansamblu. M-am angajat la Operă și am luat lecții de balet în particular, la maestrul Trixy Checais, coleg cu mama. Ea a vorbit cu el pentru mine. Mi-a zis că dacă maestrul spune că voi ieși prim-balerină, voi continua, altfel, pentru ansamblul de balet, nu. Maestrul a spus că va face din mine prim-balerină. Din păcate, după trei ani, a fost mutat din Timișoara. Era un scenograf și coregraf excepțional, dar și pictor. Un artist complet, cum rar se poate întâlni. Pot spune că am fost pregătită pentru acest pas, pentru a mă întâlni cu baletul. Această meserie mi-a fost dată de la Bunul Dumnezeu. Trebuie să ai și calități fizice pentru aceasta. Dar mie mi le-a dat Dumnezeu, nu a trebuit să mă chinui pentru a le obține: construcție fizică, deschidere etc. Eu am lucrat pentru tehnică și pentru a avea forță în picioare. Am lucrat pentru întărirea gleznelor și a picioarelor.

- Soarta v-a surâs...

- Am avut norocul că, din 1957, am avut mereu maeștri foarte buni, care au terminat studiile de specialitate la Moscova. Am lucrat cu cinci dintre cei care au studiat în Rusia. Am avut șansa, în regimul trecut, de a lucra cu baletul rus. Eram atât de buni, încât se spunea că suntem, ca valoare, imediat după aceștia.
În 1960 am avut primul meu rol ca prim-balerină. După patru ani acumulasem valoarea de care era nevoie pentru a ajunge în acest punct. Am făcut, timp de patru ani, o sută de ridicări pe zi, pe poante, pentru a ajunge unde mi-am dorit.

- Care a fost spectacolul de care v-ați atașat mai mult?

- Toți artiștii spun că s-au atașat de toate rolurile. Eu nu m-am rezumat doar la rolul meu. Cunoșteam coregrafia celorlalte roluri și chiar și cea a băieților. Studiam rolurile și personajele. Am avut în jurul meu oameni de foarte bună calitate și extraordinari – scenariști, coregrafi, muzicologi, dirijori, balerini, actori, regizori – și de la fiecare am învățat câte ceva.
Fiecare rol l-am studiat după sfatul primului maestru, care mi-a spus: „Niciodată să nu ridici un picior, să nu faci o mișcare fără să știi de ce”. Asta a fost an de an, tot timpul. Mi-a plăcut foarte mult rolul Julietei, pe care l-am făcut cu o mare coregrafă, Gabriela Taub, fostă elevă a lui Leonid Lavrovschi. A montat la Timișoara și Giselle. În 1977, a venit încununarea... Lacul lebedelor cu Oleg Danovschi. După spectacol acesta mi-a spus că am făcut magistral rolul și mi-am dat doctoratul în balet. Experiența mea cu Oleg Danovschi a fost una deosebită. Am învățat foarte multe de la el. În 1969 când am venit dintr-un turneu din Italia, toți au crezut că am rămas acolo... De fapt, au și rămas acolo cinci colegi... Ne-au spus că nu ne vor face nimic, dar am rămas șapte ani în țară și nu am mai putut merge niciunde... Probabil am irosit atunci cei mai frumoși ani, cel puțin așa am impresia...

- Erați o personalitate cunoscută?

- Pe noi, care formam baletul din Timișoara, ne apreciau foarte mult la Televiziunea din București. Ne chemau foarte des și în cele două ore cât dura spectacolul era o oază de lumină. Acum nici măcar nu se mai amintește de noi. E păcat că Televiziunea Română nu-și aduce aminte de valorile care au fost odată. Țin minte că, la București, copiii strigau pe stradă: „Uite-o pe Rodica Murgu!”. Ne cunoștea lumea, eram prețuiți. Acum simt o amărăciune că nu se mai amintește de noi. 

- Care a fost relația Rodica Murgu – public?

- Am fost iubită, adulată, apreciată. M-am înțeles bine și cu colegii. Nu am fost niciodată cu nasul pe sus, nici în relația cu colegii mei, nici în relația cu maeștrii cu care am lucrat. Când m-am supărat, am plecat. Am plecat în Italia, în anul 1987, dar mi-am făcut norma la Timișoara, având rolurile neacoperite. Veneam și jucam de Crăciun, de Paști și în iunie, până se închidea stagiunea, plus spectacolele festive de 23 august sau când mai erau.
Prin pensionarea noastră în 1990, cei care aveam 50 de ani, dar și din generația următoare, cei de 40 de ani, deși aveau cu zece ani mai puțin decât noi, efectivul Operei Române din Timișoara a fost înjumătățit. Mare păcat.
După 1990 am rămas continuu în Italia. Am predat balet la două școli, în Vivo Valentine și Mezia Terme. Am iubit întotdeauna copiii, am lucrat cu ei și după program. Am lucrat și cu copiii cu probleme, unul dintre ei era chiar adoptat din România. În timpul cât am lucrat în Italia veneam de Crăciun și de Paști acasă, precum și în vacanțe... Din 1990 a venit lângă mine, în Italia, și balerinul Ilie Filip. Întâi, mi-a fost partener de scenă. El a terminat Academia de dans de la Moscova și a venit la Opera din Timişoara. Maestrul coregraf Ştefan Gheorghe avea nevoie de un prinţ pentru rolurile principale: Filip avea şi talentul, şi alura, şi graţia trebuincioase. Timp de zece ani el a fost prim-balerin şi partenerul meu de dans. În timp, partener de viaţă, pentru că e frumos şi are un suflet tare bun.

- Aveți o amintire mai deosebită din Italia?

- M-a sunat cineva din Italia, una dintre fostele mele eleve, cu care am lucrat patru-cinci ani. Ea a plecat de la școala mea, a fost la alte școli, a făcut specializări. Apoi și-a făcut o școală proprie de balet, o academie, pe care a intitulat-o „Rodik Ballet”. M-au chemat, fără ca fata să știe, m-au invitat să merg la ei. Au întrebat-o de ce a numit astfel școala ei de balet. A spus că a făcut-o în amintirea unei foste profesoare de la care a învățat foarte multe și căreia-i datorează mult din ce știe ea. Apoi au întrebat-o dacă și-a mai întâlnit profesoara vreodată. A spus că nu. Când m-a văzut pe mine apărând pe scenă a început să plângă...

- Ați colindat prin lume?

- În Italia am fost peste tot, în Sicilia, Bari, Modena, Catania, peste tot în marile orașe. Dar am avut turnee și în Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg. Apoi în Statele Unite ale Americii și Canada, unde am stat trei luni. Am colindat de la New York, Miami, Seatlle, Detroit, Chicago, Vancouver, multe orașe... Deși am avut propuneri ademenitoare, nu m-a tentat să rămân la Los Angeles. M-au chemat, dar n-am putut să rămân. Nu mi-au plăcut deloc America și Canada. Am suferit mult acolo. Am iubit întotdeauna Italia! Cine nu a văzut Sicilia și Calabria nu a văzut nimic.

- Când ați revenit în țară din Italia?

- M-am întors în țară în 1997, deși mai aveam contract în Italia până în anul 2002. Mi se născuse nepoțelul. Cum spuneam, veneam de sărbători acasă, în rest, stăteam acolo. Dar mi-a fost foarte greu departe de casă. Eu sunt bănățeancă în țoalele mele și legată de glie ca tatăl meu, de Teregova.

- Ce s-a întâmplat la reîntoarcerea în țară?

- Am avut norocul să o cunosc pe doamna Doina Popa, de la Fundația Artmedia. Ei îi datorez foarte multe, de când am venit la Timișoara. Ea, împreună cu Lucia Nicoară, au înființat școala de balet. Apoi Lucia Nicoară a trecut la direcția Teatrului Național... Am preluat școala de balet, iar Școala de balet „Rodica Murgu” și-a început activitatea în 15 septembrie 1998, la Clubul CFR, iar din 15 septembrie 2004 își desfășoară activitatea la Casa Tineretului. Pot să spun că am mari satisfacții cu școala de balet, cu soțul meu, partenerul meu de 30 de ani, Ilie Filip. Facem o echipă bună și la școală, și în viață.

- Când ați urcat ultima dată pe scenă?

- Ultima dată pe o scenă ca să dansez am urcat în anul 2000, la vârsta de aproape 60 de ani, pentru un memorabil spectacol consacrat lui Eminescu, iar în anul 2002, preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu, m-a ridicat la rang de Cavaler.

- Secretul longevității?

- Munca și calitățile native m-au ținut nesperat de mult pe scenă. M-am autoeducat de la 35 de ani, când am văzut că în jurul meu balerinele la aceste vârste părăsesc scena. De la 35 de ani am început să mă obișnuiesc cu gândul că, odată și odată, totul se va termina... De aceea am fost și mamă, și bunică și mi-am găsit refugiul în toți copiii și în cotidianul de acasă. Să fiu acolo pentru a-i ajuta când au nevoie, și au nevoie tot timpul, dar și de a-i iubi necondiționat. Sunt satisfacții foarte mari, sunt și multe dureri. În viață plătești satisfacțiile, dai tribut pentru ele. Te izbești de lucruri care nu mai depind de tine.

- Sunteți un profesor tolerant?

- În meserie sunt un om sever. Cer disciplină, cu care copiii de obicei, încet-încet, se obișnuiesc. Părinții care stau afară și aud cum urlu și țip se miră. Chiar dacă ești mai sever, copiii știu că o faci pentru că le vrei binele.
Când am fost pusă în situația să predau copiilor balet, am studiat medicina, în slujba dansului. Pentru că de acel firicel de copil răspunzi. De creșterea lui, de dezvoltarea lui, de sănătatea lui. Trebuie să știi cum și unde să-l conduci. Astăzi, un lucru de care mă izbesc este faptul că se calcă închis și strâmb, și asta și din cauza părinților, iar acest lucru se corectează greu.

- Proiecte?

- Am vrea să facem multe, dar suntem puțin obosiți. Aș vrea, totuși, să fac Trandafirii roșii, de Zaharia Bârsan.
Petru Vasile TOMOIAGĂ