A spus scriitorul Ion Arieșanu, la aniverarea a 85 de ani

Ion Arieșanu s-a născut pe 7 septembrie 1930, la Ocna Mureş, jud. Alba. După școala primară, urmată între anii 1938 și 1943, a fost elev la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş (1943-1950), Liceul „Regele Ferdinand” din Turda (1950-1951). A ales apoi Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj (1951-1955). 

După absolvire a fost asistent universitar, Politehnica Timişoara, Catedra de Istorie şi Filozofie (1955-1957), redactor la ziarul „Drapelul roşu” (1957), muncitor la Prodexport Timişoara (1957-1958), redactor la la revista „Scrisul bănăţean” (1958-1968), redactor-şef adjunct, ziarul „Drapelul roşu”, redactor-şef, revista „Orizont” (1972-1990). Colaborează la: „Familia”, „Steaua”, „România literară”, „Astra”, „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, Radio Timişoara, TVR etc. 

A publicat volumele: „Anii adolescenţei”, proză scurtă, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962; „Trenul albastru”, proză scurtă, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965; „Vară târzie”, proză scurtă, Bucureşti, Editura Tineretului, 1967; „O complicată stare de fericire”, roman, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967, ediţia a II-a Timişoara, Editura Facla, 1978; „Vrajă”, roman, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971; „Primiţi puţină duioşie”, reportaje, Timişoara, Editura Facla, 1972; „Amintiri de pe planeta pământ”, reportaje, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973; „Lumini peste Apuseni”, reportaje, Bucureşti, Editura Eminescu, 1974; „Prietenul pe care îl caut pretutindeni”, roman, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975; „Respiraţie liberă”, reportaje literare, interviuri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1979; „Lumină stranie”, nuvele, Timişoara, Editura Facla, 1981; „O pasăre în iarnă”, roman, Timişoara, Editura Facla, 1986; „Lumina de la capătul nopţii”, roman, Timişoara, Editura Facla, 1987; „Cei buni mor cei dintâi”, roman, Timişoara, Editura Amarcord, 1998; „Cruci de lemn”, Timişoara, Editura Eubeea, 2001; „Flacăra singuratică”, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2004. Traduceri ale cărţilor lui I. A.: „Zlozity pocit stastia”/ „O complicată stare de fericire”, Bratislava, Editura Nakladatelstvo, 1978. Volume colective: „Veac de lumină”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970; „Arhitectura bobului de grâu”, Bucureşti, „Cartea Românească”, 1982; „Ieşirea din ceaţă”, Bucureşti, Editura Militară, 1985; „Un drum cât cuprinderea mării”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1978; „Soare pentru fiecare”, Moscova, 1978; Antologii: Împreună cu Ion Velican, autorul întocmeşte antologia de epigrame: „Dansul săbiilor. O panoramă a epigramei româneşti contemporane”, Timişoara, Editura Facla, 1975.

A apărut în referinţe critice în volumele: Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, Bucureşti, Editura Albatros,1971; ediţia a II-a, 1977; Virgil Ardeleanu, Menţiuni, Cluj, Editura Dacia, 1978; Alexandru Ruja, Parte din întreg, Timişoara, Editura de Vest, 1994; Dicţionarul Scriitorilor Români, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995; Alexandru Ruja, Parte din întreg, II, Timişoara, Editura Excelsior, 1999; Aquilina Birăescu, Diana Zarie, Scriitori şi lingvişti timişoreni, Timişoara, Editura Marineasa, 2000; Dicţionarul General al Literaturii Române, Academia Română, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004; Dicţionar al Scriitorilor din Banat, coordonator Alexandru Ruja, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2004; Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române, Piteşti, Paralela 45, 2006.

A apărut, de asemenea, în referințe critice în periodice: Ov. S. Crohmălniceanu, „Gazeta literară”, nr. 435, 1962; Teodor Vârgolici, „Iaşul literar”, 13 oct. 1962; Nicolae Ţirioi, „Orizont”, 7 iul. 1965; Ion Maxim, „Orizont”, 7 iul. 1967; Gheorghe Grigurcu, „Familia”, nr. 21, 1967; Constantin Cubleşan, „Ateneu”, iun. 1968; Sorin Titel, „România literară”, nr. 7, 1972; Marcel Pop-Corniş, „Orizont”, nr. 6, 1973; Cornel Ungureanu, „Orizont”, nr. 21, 1975; Adrian Dinu Rachieru, „Astra”, nr. 10, 1988 ş.a.

O viaţă în slujba condeiului

Deschiderea Stagiunii de toamnă a Întâlnirilor literare de vineri, de la Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Timişoara, a fost marcată prin aniversarea scriitorului Ion Arieşanu. Întâlnirea a avut loc în sala de cenaclu a Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România și a revistei Orizont. În sală au fost prezenţi criticul Cornel Ungureanu, cel care a moderat întâlnirea, Mircea Mihăieş, Ioan Jurca Rovina, Ioan Gheorghe Ardelean, Adriana Babeţi, Marian Odangiu, Lucian Bureriu şi alţii. O parte dintre cei prezenţi au evocat opera scriitorului şi au depănat amintiri, mai mult sau mai puţin cunoscute, din vremuri de demult. O bună parte a evenimentului s-a axat pe evocarea perioadei  cât scriitorul Ion Arieşanu a fost redactor-şef al revistei Orizont (1972-1989).

Reprezentant al literaturii anilor ’60, Ion Arieşanu are un bogat portofoliu creator. A debutat cu un volum de schiţe – „Anii adolescenţei”, în 1962, şi a continuat să publice, pe lângă reportaje, proze scurte şi romane – „O complicată stare de fericire”, 1967; „Vară târzie”, 1967; „Vrajă”, 1971; „Prietenul pe care îl caut pretutindeni”, 1979; „Lumină stranie”, 1981; „O pasăre în iarnă”, 1986; „Lumina de la capătul nopţii”, 1987; „Cei buni mor cei dintâi”, 1998; „Cruci de lemn”, 2001; „Flacăra singuratică”, 2004, „Sentimentele”, 2010, volume care au impus o adevărată lume cu personaje aparte.

Modest ca întodeauna, scriitorul a vorbit puţin, iar în finalul întâlnirii a precizat: „Toţi avem o inimă. Aveţi grijă! O inimă. Dar inima asta nu poate fi cumpărată de nimeni. Ea este în noi. Nu o fabricăm. Cum ştim. Ea singură nu se fabrică. Tot ce am făcut aici este şi va fi întodeauna trecut prin această inimă”.

Amintiri cu și despre Ion Arieșanu 

Cornel Ungureanu

Ne întâlnim cu domnul Ion Arieşanu la 85 de ani. Într-adevăr o vârstă ce numeşte o operă de romancier, de cărţi fundamentale ce definesc un Banat al culturii. Aceste cărţi, o lungă perioadă, au vorbit despre „O complicată stare de fericire”. A şti să trăieşti frumos în literatură, prin cărţile tale, este un lucru extraordinar, după cum ştii să vii într-o continuitate a marilor bănăţeni. A doua istorie ce împlineşte momentul aniversar este cea a revistei „Orizont”, pe care a condus-o şi a definit-o mulţi ani, cu aceeaşi hărnicie rarisimă. A scris cronici plastice, muzicale, dramatice, literare. A împins înainte autori şi un anumit tip al culturii. Între primii oameni împinşi înainte de domnul Ioan Arieşanu este domnul Ion Jurca Rovina.

Ion Jurca Rovina

Faptul că sunt lângă Ion Arieşanu îmi aminteşte de „cei trei Ioni”, cum ne numeam noi când eram în presă, în prietenia noastră de atunci. Al treilea este Ion Almăjan. Când Ion Arieşanu a venit atunci la ziar, imediat s-a simţit şi, în calitate de adjunct, a ridicat calitatea ziarului, în sensul că a dat drumul scrisului, ne-a încurajat pe cei care am venit dinspre filologie, a încurajat stilul scriitoricesc. De atunci începe prietenia noastră în trei. Momentul în care domnul Ion Arieşanu, scriitor fiind, şi-a dimensionat cele trei principale direcţii. Pe lângă scriitor, conducător de revistă a intrat şi în viaţa culturală. A scris şi cronici de teatru, aşa se scria atunci la revista „Orizont”. Se promova şi cronica muzicală, dar, în acelaşi timp, şi oameni de valoare, profesionişti. Îmi amintesc că ni l-a luat pe regretatul Doru Murgu, scria la noi la cultură, despre muzică, şi atunci l-a atras la revista „Orizont”. Arieşanu iubeşte şi arta plastică, a avut mulţi prieteni, a dăruit foarte mult suflet. O complicată stare de fericire vine dinspre sufletul său. „Primiţi puţină duioşie”,  „Prietenul pe care-l caut pretuntindeni” – iată vocaţia acestuia. Aş mai spune nişte titluri: „Cei buni mor cei dintâi”, dar romanele lui cele mai bune au fost „Cruci de lemn”  şi „Flacăra singuratică”. Acest bogat dăruitor de prietenie, de suflet, are printre ultimele cărţi apărute „Flacără singuratică”. Ştiu că a scris despre noi, în cărţile de memorialistică, cu foarte multă dăruire. Iar această „Flacără singuratică” o simte azi. Poate că, până la urmă, fiecare dintre noi devine o flacără singuratică. 

Mircea Mihăieş

La mulți ani și mulți înainte! Nu v-am spus niciodată domnul şef, vă rog să mă scuzaţi. Întotdeauna aţi fost pentru mine domnul Arieşanu, în acele vremi în care lumea se saluta cu tovarăşe. Au trecut aproape 40 de ani de atunci. Vreau să vă spun câteva cuvinte despre ceva la care am avut acces doar o parte dintre noi. La cărţile domnului Arieşanu aţi avut acces cu toţii, l-aţi citit şi aplaudat. Unii le-aţi lăudat, alţii aţi strâmbat din dinţi, pentru că erau prea naive, etice, ardeleneşti, sentimentale, duioase. Noi vă spuneam Jean duiosul, porecla v-a dat-o regretatul Bebe Costinaş, cu harul lui de a ne boteza. Duioşia a fost şi este o caracteristică esenţială a omului, dar era şi acel ciudat Jean, care nu prea mergea pe ideea asta de ardelean, de promotor al valorilor naţionale, apăsat, ca să se audă unde trebuie. Dar cred că Bebe Costinaş sesizase ceva, acea deschidere, acel discret cosmopolitism ce a existat întotdeauna în toţi cei care provin dintr-o zonă a României deschisă mereu la dialog, dincolo de limbă, de identitatea etnică şi aşa mai departe. Stilul lui Ion Arieşanu era al unei perioade în care cultura se făcea sub enorme presiuni. Eram printre primii care ajungeam la redacţie. Domnul Arieşanu venea în jurul orei 9 şi avea o atitudine diferită. Uneori, el arunca o privire ce nu spunea nimic. 

Alteori, era fioros. Spre prânz, lucrurile se linişteau. Nu ştiu ce se întâmpla cu domnul Arieşanu în acea perioadă de decantare, a sentimelor mai degrabă, m-a făcut să cred că este o personalitate nocturnă. Mare parte a lucrurilor pe care le exprimă sunt rezultatul unei activităţi psihice şi sentimentale, în timpul nopţii. Acest stil, ce avea o anumită ciclicitate, modela viaţa redacţiei, nu una uşoară. De la domnul Arieşanu am înţeles ce înseamnă să fii şef. Este cel care rămâne ultimul să vadă unde mai trebuie pusă o cărămidă, unde mai trebuie completat ceva, în aşa fel încât obiectul final să fie rotund. Cine se uită în colecţia revistei „Orizont”, în perioada 1972-1989, va vedea diversitatea preocupărilor domnului Arieşanu. Nu ştiu despre sport dacă a scris, în rest: de la balet, la muzică, operă, concerte simfonice, cronici literare, interviuri, reportaje. A făcut absolut de toate. Nu se întâmpla cum se face la unele redacţii privind sumarul numărului ce începe cu binevoirile redactorului-şef. De regulă, el era absent de la asta, dar apărea ulterior, acolo unde trebuia consolidate lucrurile. Aşa este şi creaţia sa, una de consolidare, ce vine pe anumite tradiţii şi aşează o tencuială în linia unor scriitori ce înșişi nu alcătuiesc primul raft al literaturii. Să nu te revendici neapărat de la marile nume este un instict bun de scriitor, un lucru foarte inteligent. Domnul Arieşanu mereu şi-a luat ipostaza unei umilităţi autentice, niciodată jucată, deoarece îi aparţine din naştere. Există apoi o anumită retractivitate, un anumit refuz şi un anumit fel de a spune NU atunci când lucrurile au mers prea departe. Am încercat în multe lucruri să fiu ca dumneavoastră, am încercat în câteva rânduri să nu fiu ca dumneavoastră. Legat de aşezarea în pagină şi de cantitatea materialelor, domnul Arieşanu, filosofic, în tipografie, îşi dădea ochelarii deoparte şi spunea „Ştiam eu că nu intră totul”. Asta devine chiar o metaforă în lumea presei. La mulți ani! Să ne vedem sănătoși!! Să vă văd alergând pe aici şi să ne întâlnim cu acelaşi drag!

Lucian Bureriu

Noi am avut un sentiment reciproc, de o mare, unică, profunzime. Noi am rezonat, la un moment dat, şi ca oameni unul faţă de altul. Cândva, redacţia noastră a fost un tot unitar pe care domnul Arieşanu a reuşit să îl strângă la un loc. Astfel, a dat un sens al existenţei noastre. 

Sentimentele noastre au rămas la fel de fierbinţi faţă de domnul şef al nostru şi tatăl literar al câtorva dintre noi, aşa cum dânsul spunea o dată.

Alexandru Virgil STOICA