Născut în 15 ianuarie 1944, Lugoj
Studii - Liceul de Muzică și Arte Plastice, clasa prof. Iulius Podlipny, promoția 1963
Institutul de Arte Plastice „Ioan Andreescu”, Cluj, promoția 1969
1973 - prima expoziție de grafică
Membru al Uniunii Artiștilor Plastici România, din anul 1975
1984 – prima expoziție de pictură
1995 - Marele premiu la expoziția de Artă Creștină - Budapesta - Ungaria
2000 - doctor în Arte Vizuale
2005 - prof. univ. dr. Facultatea de Arte Plastice, Universitatea de Vest Timișoara
2005 - Premiul U.A.P, secțiunea pictură
2005 - Decorat cu Meritul Cultural în grad de cavaler
Are la activ 18 expoziții personale, 12 expoziții naționale și 16 expoziții internaționale.
Are doi băieți, Dan și Claudiu, ambii membri ai UAP.
În 15 ianuarie, de Ziua Culturii Române, la Muzeul Țăranului Român, de la București, familia artiștilor Toma a participat la lansarea albumului „Lumina”,
semnat de Stepan Project, adică Ilie Stepan, Dixie Krauser și Horia Crișovan

În atelierul pictorului Viorel Toma soarele iernatic pătrunde cu generozitate prin fereastră. Lumina lui cade pe tablourile și artistul care ne vorbește cu o liniște ancestrală. Blând și sigur, ne povestește despre o viață de pictor așa cum a fost:
„Părinții mei au plecat în anul 1939, de la Vermeș, și și-au făcut o casă la Lugoj. Am mai avut două surori și un frate, însă au murit. Apoi, curios, ne-am născut într-o nouă tripletă de două fete și un băiat. Eu sunt cel mai mic din cei trei.
Celelalte două surori ale mele erau bune la învățătură, erau primele în clasă. Eu, în schimb, nu prea excelam la carte. Sora mea mai mare m-a văzut că îmi plăcea să fac din lut rațe, gâște, găini – orătănii ce aveam prin ogradă. La școală, drept e, mă cam uitam pe fereastră. Atunci, părinții s-au gândit să mă dea la Școala Populară de Artă. Am urmat trei luni cursuri aici, cu Elisabeta Popescu, un dascăl foarte bun. Mă lua duminica la ea acasă, ascultam muzică simfonică și citeam. Așa l-am întâlnit pe Gustav Dorel, o carte de care nu m-am mai despărțit. Doamna Popescu mi-a dezvoltat gustul pentru citit, pentru studiu, mai ales că venea vremea să dau la liceu. În 1958 s-a înființat Liceul de Muzică și Arte Plastice, cu clase pline. Am devenit elev la această școală. Orele de atelier le țineam la Liceul Lenau, în Piața Unirii, și stăteam la internat. De Lugoj nu mă mai leagă astăzi nimic sau aproape nimic. Părinții mei sunt înmormântați aici, iar surorile male mai mari trăiesc una aici, în Timișoara, iar cealaltă la Reșița. Am urmat Institutul «Ion Andreescu», la Cluj”.

- Ce s-a întâmplat după absolvire?
- Am fost repartizat la Liceul Pedagogic, pe atunci, „Carmen Silva” de astăzi, unde am profesat ca dascăl de desen. După doi ani, am fost transferat ca profesor de desen la Liceul de Artă. Când am venit de la Cluj-Napoca, era aici o promoție întreagă: Brăileanu, Gaga, Vreme, Maxim... Nu ne-am prea agreat. Ei aveau expoziții. Era un fel de conflict între generații. Dar ne-am văzut de treabă. Mulți dintre ei s-au dus, iar acum suntem noi în locul lor. Poate nici noi nu-i înțelegem pe cei mai tineri... Din 1994 am plecat să predau la facultate, iar când am împlinit 65 de ani m-au scos la pensie.

- Ați găsit un mediu cultural propice la Timișoara?
- Fără doar și poate, am întâlnit aici un mediu excelent, propice pentru dezvoltarea ca artist plastic, de la concepție, la toate cele. Apoi, prin anii ’70, era o deschidere spre cultură, spre arte, iar la noi aici erau cei trei recunoscuți: Cotoșman, Birtalan și Flondor. Se pregăteau pentru o bienală la Nurenberg. Cotoșman nu s-a mai întors de la bienală.
Ca profesor, la  Liceul de Artă m-am reîntâlnit cu colegii mei, și de la facultate, și de la liceu. Era un nucleu de artiști tineri, sub conducerea lui Birtalan. Eram, în acele timpuri, pe același palier cu ce se întâmpla în arta din întreaga lume. Atunci s-a înființat grupul SIGMA, la care, însă, nu am aderat. Am preferat să rămân singur. Acea perioadă, cam zece ani, am lucrat tuș pe hârtie grafică, de orientare opArt, artă opticală.

- Când v-ați reîntors la pictură?
- Prin 1980-1982 m-am reîntors la pictură. Am luat alfabetul de la A, cum se spune. Cu muncă și cu sacrificii se pare să am realizat ceva. Sufletește, sunt mulțumit de ceea ce am făcut. Aceasta pentru că am făcut cam ce am vrut. Omul este călăuzit în viață. Nu alegi tu ceea ce vrei. Îți alegi cărarea, dar, în ansamblu, am impresia că ne conduce cineva, ne călăuzește și ne are în pază.
Sunt de religie greco-catolic, însă nu practicant. Ne-au desființat bisericile, apoi am mers la cele ortodoxe. Soția și copiii sunt ortodocși.
Am fost cu toții îndoctrinați cu materialism științific și dialectic. Eu am fost de-a dreptul derutat. Mă duc și acum la biserică. Am la Cluj-Napoca un prieten, pe  Cornel Ailincăi, profesor la Institutul „Ion Andreescu”. Cu el mai discut despre aceste lucruri. Dar e foarte greu să emiți păreri sigure. Am citit filosofie indiană. Am ajuns la îndoieli. Dar mă trezesc că tot îmi fac cruce. Repet, nu sunt practicant în religie. Și, apoi, nu trebuie să faci ce face popa, ci ce spune popa. Pentru că și preoții sunt oameni, deci, supuși greșelii. Citesc și Biblia. Am caligrafiat chiar niște părți din Biblie, iar Apocalipsa, în întregime. E într-unul din tablouri.

- Ați optat pentru natura moartă!
- Până în ’89, și subliniez asta, mi-am do­rit de la început și cu bună știință să pictez acest gen de artă, căruia, pe nedrept, i-au spus natură moartă. Acest gen de pictură era privit ca o oaie neagră, considerat drept o artă minoră. Termenul l-au inventat ticăloșii de academicieni francezi, în secolul XVIII. Ei au inclus termenul de natură moartă, adică fără viață. Li se părea că e mai ușor să pictezi așa decât lucruri în viață. Poate implică mai mult portretul, figura umană, puterea de a pătrunde în sufletul omului. Pe undeva, aveau dreptate. Dar nu aveau dreptul să coboare atât de jos acest gen.
Prin secolul XVI au fost dați afară din Spania mulți evrei, care s-au așezat apoi în toată Europa. Evreii nu aveau voie să aibă în sinagogi chipuri omenești și atunci a luat amploare acest gen de pictură, natura moartă. Tot francezii le-au spus celor care pictau în acest stil „micii olandezi”.

- Ați încercat să găsiți un nou drum în acest gen de pictură?
- Pentru mine a fost o dilemă și am încercat să răstorn aceste prejudecăți. În perioada de până în 1989, puteam să fiu subtil prin obiecte și simboluri care puteau să treacă mai ușor de ideologia partidului: creanga de spin îl reprezenta pe Iisus, mese sărăcăcioase – pauperitatea, vasul de lut, trupul omului, etc. Cineva mi-a reproșat că tot ce pictez eu nu e de mâncare. Și avea dreptate: tot ce am pictat nu era de mâncare.
La una dintre expoziții chiar am avut probleme. Unul dintre tablouri era intitulat „Cina cea de taină”. Comisia de avizare, alcătuită din colegi de-ai mei, i-au dat drumul, doar o singură doamnă a avut temeri că vom fi apostrofați de partid. Le-am spus că avem două variante: să acoperim tabloul cu o pânză sau să nu aibă loc expoziția. Dar comisia, până la urmă, a găsit o a treia variantă de compromis pe care am acceptat-o: tabloul „Cina cea de taină” să nu poarte titlu. Și le-am spus că accept, dar atunci toate tablourile vor fi fără titlu. Și așa a fost, o expoziție cu tablouri fără titlu. Dar, chiar în aceste condiții, oamenii au înțeles foarte bine despre ce era vorba. Am lucrat pe simboluri, se vedea clar spicul de grâu, spinul, vasele...
Diferența dintre mine și „micii olandezi” e că ei pictau flori și mic dejun, bucata de jambon, un pahar cu vin – erau consumabile, eu mergeam pe simboluri, totul în tablourile mele era simbol. Țin minte că mi-a făcut o deosebită plăcere să fac icoana „Cina cea de taină” într-o manieră subtilă, figurativă, până la sânge. Astfel, am dat tuturor posibilitatea să vadă ceva în picturile mele. Măturătorul de pe stradă vedea doar obiectele. Urcând pe scara socială, fiecare vedea mai mult, altceva, iar unii au văzut chiar mai mult decât am vrut să spun eu și aici intervine momentul de sublim, de bucurie.

- Preferați anumite culori?
- Nu m-am gândit la asta. În cromatică, acum apreciez verdele. Nu îl suportam înainte, acum îmi plac verdele, roșul și albul. Toți se gândesc la steagul maghiar, niciunul la steagul italian, de exemplu. Dar nu mă interesează aceste aspecte. Sunt culori, iar eu trăiesc prin culori.

- Ați pictat și alte genuri?
- Personal, am mai făcut și portrete, dar, în principal, nu fac compoziție. M-am ferit de compoziții stahanoviste, nu mi-a plăcut să mă implic într-o ideologie. Nu am fost nici membru de partid. Îmi amintesc că a venit secretarul de partid de la școală, m-a întrebat dacă vreau să intru în partid, dar
i-am răspuns că o să mă mai gândesc. Și așa a rămas.

- Și fiii dumneavoastră au ales drumul artei...
- Copiii sunt membri UAP, cadre didactice și fiecare are drumul său. Nu semănăm deloc: Claudiu e mai abstract, nu figurativ, Dan este mai figurativ, înclinat spre icoane, compoziție fantezie, în care surprinde fantasticul, stăpânește arta fantasticului.

- Cum ați fost ispitit de muze în ultimul timp?
- Cam de patru ani am intrat într-un con de umbră, cu boala soției și cu decesul ei. Abia acum parcă încep să se schimbe lucrurile, renaște dorința de lucru, de muncă în atelier, dorința de a face ceva.
Sunt pe picioarele mele și pot să mai fac ceva. Înainte, pe stradă parcă alergam, acum sunt ceva mai lent. Sper să se întâmple ceva, pentru că, așa cum spuneam, dorul de muncă revine, iar idei am. Cum am făcut de multe ori, chiar dacă nu aveam un scop, eram în atelier și lucram.
A consemnat, Petru Vasile TOMOIAGĂ