Ioan Covăsînțan s-a născut la Timișoara, în 19 iulie 1949.
A făcut școala primară în Fratelia, cartierul în care locuiește și acum, iar apoi a urmat cursurile Liceului nr. 4 cu Program Special de Educație Fizică (astăzi, Liceul cu Program Sportiv „Banatul”).
Este absolvent al Institutului Politehnic Timișoara (astăzi, Universitatea „Politehnica”), secția TCM.
A jucat handbal la Politehnica Timișoara, între anii 1967-1978, cu o pauză de șase luni, între ianuarie 1969-iunie 1969, când a evoluat pentru Știința
Lovrin, echipa din comuna timișeană aflându-se atunci pe prima scenă a handbalului românesc.
După ce și-a încheiat cariera sportivă, din cauza unei accidentări, s-a dedicat meseriei de inginer, lucrând la mai multe întreprinderi de construcții industriale.
A fost mecanic-șef și șef de secție coordonator la secția de prefabricate a Extraceram.
A deținut, între anii 1990 și 1992, funcția de consilier local, în cadrul Consiliului Local Timișoara.
În ianuarie 1990 a fost director tehnic la Întreprinderea de Canal, Apă și Salubritate (ICAS).
Între 1993 și 1994 a fost director la Regia de Salubritate.
În 1994 a intrat în afaceri, devenind distribuitor pe Timiș pentru produsele Pepsi.
A pus bazele unei întreprinderi de premixuri și furaje combinate pentru animale și distribuire a medicamentelor de uz veterinar.
În anul 2010 s-a pensionat la cerere, iar de doi ani este pensionar definitiv.
Deține, de peste zece ani, funcția de vicepreședinte al Clubului de Handbal Politehnica Timișoara.
Este căsătorit cu Rodica (și-au unit destinele în anul 1975) și au o fiică, Nicoleta, care le-a dăruit o nepoțică, Ana.

De peste cinci decenii, Ioan Covăsînțan și-a legat numele de handbalul timișorean. O viață de om pusă în slujba sportului pe care l-a îndrăgit, care i-a dat cele mai mari satisfacții, dar care l-a și mâhnit, atunci când a fost nevoit să se retragă de pe teren... A ales, însă, să ierte acest moment și să continue să vibreze pentru sportul cu mingea mică...
Acum, la deplina maturitate, privește în urmă – nu fără regret, însă cu zâmbetul pe buze, rememorând momente care l-au marcat, nume de foști colegi sau foști adversari, meciuri memorabile ori mai puțin reușite... Și-a legat numele de orașul în care s-a născut, de clubul la care a jucat, dar și de Universitatea Politehnica. „M-au ajutat în viață și orașul, și clubul, și Universitatea. Consider că trebuie să dau ceva înapoi, în semn de prețuire pentru tot ce au făcut pentru mine”, pare a fi motto-ul care îl ghidează pe Ioan Covăsînțan.


Începutul...

Când avea 11 ani și era în clasa a V-a la Liceul Sportiv, Ioan Covăsînțan a început să practice sportul în mod organizat. Își aduce aminte ce dure erau examenele de admitere, dar și cât de mulți tineri doreau să ajungă sportivi. „Am dat examen și în clasa a V-a, și în clasa a VIII-a. Erau câte zece candidați pe un loc. Mai întâi, se dădeau probele sportive, iar apoi, cei care reușeau, mergeau mai departe pentru examenele de limba română și matematică. În clasa a V-a, în 1960, am fost pentru prima dată legitimat. Atunci s-a creat această legătură a mea cu handbalul, care durează, iată, și astăzi. Era altfel când eram eu la școală. Erau alte concepții și moduri de selecție a viitorilor sportivi. Începând din clasa a V-a, aveam, să spun așa, ca materii obligatorii handbalul, atletismul și gimnastica. Erau sporturi trecute în programa școlară. În trimestrul al doilea, în funcție de aptitudinile fiecăruia, eram selecționați. Dimineața făceam handbal, gimnastică și atletism, iar după-amiaza, în cazul meu, făceam handbal. Am avut noroc că l-am avut profesor, diriginte, antrenor și director adjunct pe Constantin Lache”. Ioan „Coco” (cum l-au alintat mereu colegii și prietenii) Covăsînțan își aduce aminte și de generația de colege de excepție pe care le-a avut, ca Simona Arghir, Hilda Hrivniac sau Geta Brat, care, deși erau încă eleve la liceu, evoluau în prima ligă de handbal feminin. Au trecut apoi la Universitatea Timișoara și, alături de colege din alte generații, au adus în orașul de pe Bega șapte titluri de campioane. „Îmi aduc aminte că meciurile de primă ligă se jucau în curtea școlii. Cu două generații înaintea mea, la Liceul Sportiv s-a format și singurul handbalist din România despre care eu știu că a jucat și în câmp, dar și portar. Este vorba de Ioan Gerhard, care a jucat la Poli, apoi la Minaur Baia Mare. După plecarea lui s-a instalat un fel de vid de portari la Timișoara”, continuă Ioan Covăsînțan.

De pe teren, în poartă

Cel care avea să devină portarul Politehnicii Timișoara vreme de mai bine de un deceniu a ajuns în poartă dintr-o întâmplare. „Mai cochetasem eu cu portăria, însă niciodată nu m-am gândit serios la asta. Când ne-au testat aptitudinile, am fost trecut pe două posturi – jucam inter stânga și centru. Prin clasa a VII-a, am participat la turneul final al liceelor sportive. Aveam doi portari: unul a venit direct accidentat la turneu, al doilea s-a accidentat acolo. Antrenor era Constantin Lache, iar eu i-am spus că trec în poartă. M-am oferit eu voluntar, însă era, de fapt, o situație de volens-nolens. Din întâmplare, mi-a ieșit bine și așa am ales să rămân portar”, povestește Ioan Covăsînțan. După terminarea liceului a venit la Poli Timișoara, echipă cu care a obținut, în 1968, locul trei în campionatul intern.
Pe la mijlocul anilor ’70, însă, Poli a trecut printr-o perioadă mai puțin fastă. „Coco” Covăsînțan își amintește că soarta echipei atârna de un singur meci: cel de la Galați, cu Știința. Dacă pierdea, Poli retrograda. A fost unul dintre momentele de care fostul portar își aduce aminte cu plăcere: „În ultimul minut, am apărat o aruncare de la 7 metri, pe care dacă nu o apăram, picam. Așa, am reușit să ne menținem în prima divizie”. O altă amintire plăcută este participarea cu Poli la Festivalul Mondial al Tineretului și Sportului, din anul 1968, în Bulgaria. Din păcate, la finalul sezonului 1977-1978, a fost nevoit să se retragă din activitatea sportivă. A suferit o accidentare la mâna stângă, pe care a avut-o imobilizată în ghips timp de un an, iar de atunci nu și-a mai revenit.

A salvat-o pe Poli de la exil...

Ioan Covăsînțan a părăsit cu tristețe terenul de handbal, însă cu sentimentul că nu și-a spus ultimul cuvânt în acest sport. Iar confirmarea avea să vină, peste ani, când din dragoste pentru Poli, pentru Universitatea Politehnica și pentru oraș, a reușit, după Revoluție, alături de alți oameni de handbal, un lucru extraordinar. În anul 1992, prin ordin ministerial, Clubul de Handbal Politehnica Timișoara s-a desființat. Sportivii au plecat la Lugoj, unde au evoluat, între 1992-1994, pentru formația locală Timișul. „Alături de regretatul Constantin Jude, singurul antrenor pe care l-am avut la Poli, un pedagog și un manager extraordinar, precum și ajutați de alți doi-trei oameni, am reușit să aducem din nou echipa de handbal acasă, în liga a II-a, în sezonul 1995. Am făcut eforturi supraomenești pentru acest lucru, doar noi știm ce a fost atunci, însă satisfacția că Poli a revenit la Timișoara răsplătește toate aceste zbateri ale noastre”.
În urmă cu un deceniu, la rugămintea profesorului Viorel Șerban (actualul rector al Universității Politehnica, pe atunci prodecan al Facultății de Mecanică), a revenit în alb-violet, preluând funcția de vicepreședinte al CH Poli Timișoara. E o muncă, nu ușoară, pe care o face gratuit. „Nu am fost remunerat niciodată pentru munca aceasta și nici nu-mi doresc să fiu. E aportul pe care mi-l pot aduce după toate satisfacțiile pe care mi le-a dat acest sport și mi le-au dat oamenii din jurul lui”, spune Ioan Covăsînțan.

Nu s-a ferit niciodată  de muncă

În perioada cât a jucat handbal de performanță, Ioan Covăsînțan a urmat și cursurile Facultății de mecanică, secția TCM. „Nu aveam nici o scuză că eram handbalist, atunci când venea vorba despre învățat. Aveam, totuși, înțelegere atunci când mergeam la proiecte sau laboratoare cu alte grupe, ca să pot participa la antrenamente. Însă, în afară de educația fizică, unde aveam zece, pentru celelalte materii a trebuit să învăț. Tot timpul am făcut așa. Îmi aduc aminte că la liceu, revenind puțin la perioada aceea, când mergeam în deplasare, îmi luam cu mine tot timpul cartea de matematică. Mai mult, în tabere, două ore făceam antrenamente, o oră – matematică, pentru că profesorul de specialitate venea cu noi. În facultate, aveam și bursă de sportiv, dar și bursă pentru rezultatele de la învățătură”, rememorează fostul portar al Politehnicii.
După absolvirea facultății, a urmat stagiatura de inginer, la Caransebeș și la Timișoara. „Nu mi-a fost niciodată frică de muncă. Întotdeauna mi-am dorit să muncesc unde se câștiga mai bine. Astfel, am ajuns să lucrez în domeniul construcțiilor industriale. Am deținut și funcții, am fost și șef de secție. Ca și obiective la care am muncit îmi vin acum în minte cele mari: Fabrica de Zahăr de la Timișoara, complexele Comtim de la Pădureni și Birda, Combinatul Chimic de la Arad, Fabrica de Zahăr din Arad, Unio Satu Mare sau Fabrica de Ciment de la Aleșd”.
A continuat să muncească și după Revoluție, dar și-a dat seama că din salariul de bugetar nu poate ajunge „departe”, cum îi place să spună. Ioan Covăsînțan s-a lansat în afaceri și a reușit să aibă succes. E împăcat că, după o viață de muncă, are încă puterea și motivația să se implice. Are planuri mari pentru Politehnica, de destinele căreia se ocupă și el, ca vicepreședinte al clubului, și se bucură de fiecare clipă pe care o petrece cu nepoțica sa. „Ana a devenit cea mai bună prietenă a mea. E în clasa pregătitoare și îmi cere să-i fac în fiecare zi o surpriză”, ne spune Ioan „Coco” Covăsînțan, înainte de a ne lua rămas bun, pentru că datoria de bunic nu suportă amânare...
Anton BORBELY