Nu pot să nu amintesc pentru început despre rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului, un fenomen specific României şi unic în zona sud-estului european. Într-o înțelegere anticomunistă, care a ființat dincolo de orgolii și a trecut de apartenența politică, s-au adunat împreună intelectuali și militari, preoți, studenți și țărani și au luptat în munți cu arma în mână, împotriva ocupaţiei sovietice şi a comuniştilor. Mișcarea studenților timi­șoreni din 1956 venea ca o completare a luptei anticomuniste care începuse încă din 1944 și nu avea să se sfârșească decât în preajma anilor ‘60.


Cu câteva zile în urmă, tocmai împlinise 80 de ani. M-a întâmpinat în holul casei, zâmbind jovial, pe chip cu bunătatea omului care te poate înțelege pentru că a trecut prin multe. Și nu întotdeauna bune. Caius Muțiu s-a născut în 18 ianuarie 1934, la Oradea, ca fiu al lui Vladimir Muțiu, avocat, și Eugenia, născută Cosma.
La doar șase ani, prin 1940, odată cu alipirea Transilvaniei la Ungaria, a început refugiul. În doar câteva zile, românii trebuiau să bejenească spre România cu ce brumă apucau să ia cu ei.
„Eram cu mama la o nepoată, la Praid, își începe omul povestea. De acolo ne-am refugiat. În șase zile trebuia să plecăm, pentru că eram în Ardealul de Nord. Tata era la Oradea. A căzut și Praidul, iar noi aveam doar o valiză cu noi. Așa am ajuns la Arad și, pentru că împlinisem șapte ani, școala primară am început-o aici. Dar am fost din nou nevoiți să plecăm. Tata era la Beiuș, locul său de naștere. Pentru că la Beiuș nu aveam locuință, am făcut clasa a II-a la Vașcău, iar clasele a III-a și a IV-a, la Beiuș, unde am început și Liceul Confesional. Apoi ne-am reîntors la Oradea, unde am terminat Liceul «Emanoil Gojdu», în anul 1952. Îmi amintesc că prima mea «întrevedere» cu poliția am avut-o încă din timpul școlii.
Deși tânăr, mă simțeam și eu țărănist. La Beiuș fiind, în 1946, la alegerile din toamnă, am lipit afișe pentru PNȚ și atunci am fost arestat și dus la poliție. Mi-au dat drumul după câteva ore. Începutul era făcut.
Apoi în 1948, tot la Beiuș, am participat, în toamnă, la o manifestație Pro Patria – Regele și Patria. Eu eram un simplu participant, însă colegii mei au fost arestați și au avut condamnări de 20-25 de ani de închisoare. Unul dintre conducătorii de atunci a fost preotul Negruțiu. Mulți dintre acești conducători făcuseră parte din frățiile legionare. Am scăpat doar doi inși care n-am fost închiși: eu și încă unul. Tata mai avea atunci relații și a reușit să mă scoată. Dar și de tata a fost greu. Pentru că a fost inspector administrativ și prefect, a fost dat afară din slujbă și i s-a naționalizat averea, iar până în 1951 n-a mai avut serviciu. Prin 1951 a reușit să se angajeze ca administrator de cantină.
Eu am devenit student la Facultatea de Mecanică din Timișoara și, încă de la început, mi-am dat seama că singura mea șansă era să devin bursier. Pe atunci tata avea un salariu de 470 de lei, căminul la facultate costa 50 de lei, iar masa la cantină, 240 de lei pe lună. M-am înțeles cu tata să-mi dea 100 de lei pe lună să achit cazarea, iar cu masa a rămas să mă descurc. După cum am spus, singura soluție era să obțin bursă de merit – aceasta însemna să am calificativele «bine» și «foarte» bine la toate materiile, pentru a nu plăti nimic. Bursa de merit consta în casă și masă gratuite, plus 50 de lei pentru cheltuieli, care se adăugau la cei 100 de lei pe care mi-i mai trimitea tata.
Facultatea am urmat-o până în toamna anulului 1956. Eram atunci în anul V. În acea vară am fost trei săptămâni într-o vacanță de studii, care a cimentat relațiile de prietenie dintre noi, cei care locuiam la cămin, și cărora evenimentele din toamnă aveau să ne pecetluiască definitiv destinele. E vorba de Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Mircea Miloia, colegi de an și de grupă. Stăteam la cămin împreună.
În 23 octombrie eram la facultate, în anul V, cum spuneam, când am auzit de izbucnirea unor revolte în Ungaria, inițiate în mare parte de studenți, pentru drepturi și libertăți individuale și colective. Cu mine în cameră era un alt orădean, Nagy Ladislau, care asculta la radio emisiuni în maghiară. Avea vești despre ce se întâmplă dincolo. Situația era și la noi asemănătoare cu cea din Ungaria: nu agreeam conducerea muncitorească și comunistă.
Totul a început în 23 octombrie, au urmat apoi zilele de 24 și 25.
În 25 octombrie, organele statului s-au sesizat. În 26 am fost convocați la ședință pe grupe pentru a ni se explica ce se întâmplă în Ungaria. Aceste lămuriri nu ne-au mulțumit, am început să punem întrebări. La noi a venit prof. Ștefan Rossinger. Nu știam atunci, dar am aflat ulterior, că era colaborator al Securității. L-am auzit chiar eu, când eram la anchetă, în camera vecină, cum ne turna. L-am recunoscut după voce. Rossinger era decan de an. El a venit la fiecare grupă. Noi i-am cerut imperativ să adune tot anul. Dar nu a vrut să răspundă apelului nostru. Ziua de 26 octombrie 1956 era într-o vineri. În studențime era mare agitație, iar colegii erau revoltați că suntem mințiți în legătură cu ce se întâmplă în țara vecină.
A venit și o primă reacție de revoltă, dar care nu a fost organizată de noi. Sâmbătă, 27 octombrie, la prânz, studenții au aruncat pe pereți cu mămăliga care ne era servită pe post de pâine. Apoi, în seara zilei de duminică, 28 octombrie 1956, deoarece eram foarte revoltați în legătură cu se petrecea, am mers în camera colegilor mei Teodor Stanca, Aurel Baghiu și Friedrich Barth, cărora le-am spus că trebuie să facem și noi ceva, să acționăm în vreun fel. Am mers la ei în special pentru faptul că atât Baghiu, cât și Stanca au fost aleși în forurile de conducere ale facultății și puteau cumva convoca o adunare a Uniunii Tineretului Muncitor. În cadrul acestei întruniri urma să discutăm despre ce se întâmplă și ce am putea să facem noi. În urma discuțiilor purtate, s-au conturat o serie de aspecte. În primul rând, am stabilit că nu putea fi convocată nici un fel de adunare, la momentul respectiv. Soluția era să organizăm o întâlnire clandestină, dar și să anunțăm, în ultimul moment, oficialitățile, care astfel nu ne mai puteau opri, să nu ne încurce planurile. Organizarea urma să se facă în mare taină și în cel mai scurt timp, deoarece erau mulți informatori și în rândul studenților. În consecință, am stabilit data de 30 octombrie pentru convocarea adunării studenților pe întreg centrul universitar: Universitatea Politehnica, Universitatea de Vest de astăzi, Agronomia și Medicina. Am convocat adunarea pentru ora 14, în ziua de 30 octombrie, și urma ca la ora 12 să anunțăm conducerile facultăților noastre, pentru a fi prezenți la întrunire și reprezentanți ai autorităților. Am hotărât, de asemenea, să elaborăm un memoriu cu doleanțele noastre. Personal, am susținut trei puncte: pentru o justă politică economică, ceream încheierea de convenții economice cu toate statele, inclusiv statele capitaliste, în acestea neexistând avantaje speciale ale unui stat față de altul, ci totul să fie rezolvat pe picior de egalitate. Toate acestea să fie date în amănunt publicității pentru a fi cunoscute de oamenii muncii condițiile în care au fost încheiate; am mai cerut mărirea salariului minim și respectarea libertăților omului – dreptul la asociere, printre altele – toate consfințite de Constituție, însă fără a fi respectate la vremea respectivă.
Tot în acea duminică am hotărât ca a doua zi, luni, să-i anunțăm numai pe cei în care aveam încredere maximă să ia legătura și să facă acea convocare generală a studenților, pentru marți dimineața. Eu urma să iau legătura cu studenții de la Facultatea de Mecanică și studenții de la Facultatea de Chimie Industrială. Marele nostru noroc a fost că nici unul dintre cei cu care am vorbit și am lucrat nu ne-a turnat la Securitate. Totul s-a desfășurat conform planului stabilit. Încă de la început am convenit să adoptăm o atitudine pașnică față de autorități.
Marți, la ora 12, au fost anunțate autoritățile, iar la ora 14 au venit studenții la Facultatea de Mecanică, în Amfiteatru. Am stabilit ca studenții Facultăților de Construcții și Electrotehnică să se întâlnească la ei și de acolo să vină, încolonați, prin Centru, la noi, la Facultatea de Mecanică. Fapt care s-a și întâmplat. Nu ne-am așteptat să vină atât de mulți studenți. La ora 14 am început ședința în Amfiteatrul Facultății de Mecanică, dar, pentru că eram prea mulți, am hotărât să mergem cu toții în sala Cantinei, unde capacitatea era de aproximativ 2.000 de persoane, dacă stăteam în picioare. S-a umplut și sala Cantinei, au mai rămas, chiar și în aceste condiții, studenți pe afară, ceea ce denotă numărul mare de studenți care veniseră la întrunire. Eram oarecum mulțumit sufletește. Până în acel moment am reușit și ne-am bucurat sincer. Creștea inima în noi de bucurie. Între timp au apărut rectorul Rogojan, ministrul muncii, Petre Lupu, după cum s-a prezentat, trimis de la București pentru a ne liniști, Ilie Verdeț și alții, inclusiv mulți de la Securitate. Ne-am continuat ședința, solicitând ministrului Lupu, care media desfășurarea adunării, să ne promită că studenții pot să-și exprime toate doleanțele, fără să sufere consecințe ulterioare. Promisiunea mincinoasă a venit din partea lui. A promis, dar nu s-a ținut de cuvânt, a mințit. De fapt cred că nici nu putea, nu era îndreptățit să poată dialoga cu noi. El a fost trimis să transmită doar niște ordine și atât.
Pe parcursul ședinței, noi, cei care organizaserăm această adunare, am intervenit de mai multe ori, pentru a avea un fir roșu numai cu problemele generale ale cetățenilor țării și mai puțin cu particularizarea unor aspecte. Ne-am ferit să ducem discuția spre individualizarea unor probleme, lucru care, desigur, le-ar fi convenit foarte mult. Voiam să arătăm că situația de la noi e cel puțin la fel de gravă, de dezastruoasă ca și în Ungaria și spuneam că, pentru a nu se ajunge și la noi la o Revoluție, trebuiau luate anumite măsuri. Menționez aici că în 30 octombrie 1956 Revoluția Maghiară era victorioasă, cu Imre Nagy în frunte. Rușii au intervenit abia în 4 noiembrie 1956, la cinci zile după adunarea noastră. Atunci știam despre izbânda Revoluției maghiare lucru care, după cum era și firesc, ne-a încurajat. Așa că, la adunarea respectivă, studenții s-au dezlănțuit și au spus tot ce li se părea că e greșit în societatea noastră și în conducerea țării.
Pe la ora 18, conducerea oficială a ședinței s-a retras, noi rămânând singuri, însă cu securitatea printre noi. Atunci, noi, colectivul organizatoric, l-am delegat pe Baghiu să prezinte memoriul pe care l-am întocmit.
El a spus că având un memoriu trebuie să formăm un Prezidiu cu delegații studenților de la mai multe facultăți și așa a ajuns Aurelian Păuna, de la Facultatea de Construcții, să conducă ședința, să primească Memoriul de la Baghiu și să-l supună aprobării și completării cu alte doleanțe ale studenților, ceea ce s-a și întâmplat.
S-a hotărât ca Memoriul să fie înaintat organelor de stat, la care le-am dat termen până vineri, 2 noiembrie, să ne răspundă la solicitări. Urma să luăm legătura și cu celelalte centre universitare, ca și ei să procedeze la fel. Astfel, asistentul Gheorghe Pop, tânăr absolvent de la Cluj-Napoca, trebuia să se deplaseze acolo, să ia legătura cu studenții din orașul transilvănean. Tot acolo am hotărât ca în caz că vom fi arestați, ceilalți studenți să manifesteze pentru eliberarea celor arestați.
În jurul orei 20, am încheiat ședința.
În momentul acela ne-am dat seama că pe străzile din jur era plin de trupe ale Armatei, cu tancuri și blindate, iar noi eram înconjurați de aceste trupe. La început, unei părți a studenților i s-a dat voie să plece, să nu fim prea mulți. Spre final, cercul s-a închis și nu a mai fost lăsat nimeni să iasă afară. În sală a intrat colonelul Negrea, comandantul de atunci al Securității, împreună cu mai mulți securiști. Aveau o listă pe care au început să o
citească, iar cei citați trebuia să iasă în față.
Dintre cei de pe listă au fost selectați șapte studenți, printre care și noi, cei trei organizatori, Teodor Stanca, Baghiu și cu mine. Alți 800 de studenți au fost îmbarcați în camioane și duși la cazărmile din Becicherecu Mic.
În noaptea aceea s-a trecut la arestări masive din rândul studenților, aceștia fiind duși la cazărmile din Becicherecu Mic și la Garnizoana de Grăniceri de pe Calea Lipovei.
A doua zi, în 31 octombrie, colegul Gheorghe Păcuraru, de la Agronomie, a convocat, în Piața Maria, o adunare a studenților, în dreptul Facultății de Agronomie de atunci. S-au adunat peste 800 de studenți, care au manifestat pentru eliberarea noastră și s-au îndreptat apoi spre centru. În dreptul Catedralei, au fost înconjurați de trupe de securitate, urcați în camioane și duși și ei la Becicherecu Mic. O parte au încercat să scape din încercuire, au fugit, iar trupele au tras asupra lor.
Tot în 31 octombrie, studenții de la Facultatea de Medicină au refuzat masa și s-au blocat în cămin, cerând eliberarea studenților arestați. Acolo, ca să poată să-i aresteze, au fost trase focuri de armă în ferestrele căminului. Au fost, până la urmă, și aceștia arestați și duși tot la cazărmile la Becicherecu Mic.
Cei arestați și duși la Becicherecu Mic au fost cu toții anchetați, iar cei considerați că fac parte din grupul nostru au fost duși la Securitate. Pe ceilalți i-au pus să dea declarații că se desolidarizează de noi și treptat, timp de o săptămână, i-au eliberat pe toți.
Între timp, facultățile au fost închise. Au mai fost făcute arestări și pe străzile din oraș. Printre noi s-au regăsit și peste 30 de elevi care au fost și ei arestați, duși la Securitate și anchetați, dar s-a constatat că nu aveau legătură cu noi.
Îmi aduc aminte cum, din mașina în care am fost duși la Securitate, m-a pus păcatul și m-am dat eu primul jos. M-au dus într-o cameră și vreo trei securiști, fără să mă întrebe nimic, m-au bătut cu pumnii și picioarele. După aceea, am fost dus într-o celulă de un metru și jumătate pe doi metri și jumătate, în care era doar un pat de beton și o tinetă, un hârdău. Nu cred că am stat mai mult de câteva minute și am fost scos la anchetă. În acel moment am fost anchetat, cu mici întreruperi, trei zile și trei nopți încontinuu. Am ajuns ca și după ce aruncau cu apă pe mine să adorm pe scaun. Eram atât de buimac, încât îmi era indiferent ce se întâmplă cu mine și ce semnez. Dar ciudat, aveam un fel de stare euforică, un fel de plutire încât, după primele lovituri, nici nu mai simțeam durerea. În ciuda faptului că eram închis la Securitate și bătut crunt, eram bucuros că am reușit cu adunarea noastră. Le dovediserăm că reprezentăm ceva, că va trebui să țină cont și de noi. Repet: poate și din acest motiv, aproape că n-am simțit durerea bătăii. Am simțit doar primele lovituri, după care am devenit imun la loviturile lor, la ce s-a întâmplat după.
După trei zile și trei nopți, m-au dus în celulă. Nu știu cât am dormit. M-au trezit din somn, tot ei, și m-au dus la anchetă. Nu erau mulțumiți de declarațiile mele, în care n-am recunoscut că aș fi unul dintre organizatori. Un căpitan mă bătea și-mi spunea: «Nu vrei să recunoști, banditule, ce ați făcut!». După aceea m-au confruntat cu Baghiu care recunoscuse... care deja declarase ce s-a întâmplat și, până la urmă, am recunoscut și eu. Dar s-au întâmplat și alte lucruri. Cei de la Securitate, pentru că acționau pe toate planurile, l-au prins pe Aurelian Păuna la Arad, în gară, cu memoriul asupra sa și au crezut că el este principalul organizator. L-au anchetat, l-au întors pe toate fețele, dar totuși nu s-au lăsat păcăliți. Ne-au luat probe grafologice la toți și apoi, după ele, și-au dat seama că, de fapt, Teodor Stanca redactase memoriul. De la Stanca s-a ajuns la colegii lui de cameră, Aurel Baghiu și Friedrich Barth, și, în cele din urmă, la mine și la alți colegi. Astfel au reușit să ne prindă pe toți. Ca să putem fi dați exemplu, ancheta s-a derulat în mod foarte rapid, pentru că după două săptămâni am intrat deja în proces, care a avut loc în 14-15 noiembrie 1956. Teodor Stanca, Aurel Baghiu și eu, ca organizatori, am fost condamnați la 8 ani de închisoare. Ceilalți colegi ai noștri au primit pedepse mai mici, unele ajungând la doar trei luni de închisoare. Dar a fost ciudată și judecarea noastră. S-au format două loturi: primul lot, de opt persoane, a fost judecat în 14-15 noiembrie 1956, iar al doilea lot, de 21 de studenți, în 12-13 decembrie 1956. Mai amintesc că a fost condamnat la 7 ani de închisoare și profesorul Ilie Haiduc, pentru că a trimis doi studenți să se solidarizeze cu noi, iar aceștia l-au turnat până la urmă.
Teodor Stanca și Aurel Baghiu s-au eliberat în anul 1963, iar pe mine, pentru că m-au considerat șef de lot, m-au eliberat de la Gherla doar în anul 1964, deodată cu ultimii 50 de deținuți politici de acolo”.
Privesc la omul din fața mea, la Caius Muțiu, care tocmai a împlinit 80 de ani. Optezeci de ani din care opt, cei din floarea tinereții, i-au fost furați, fiind purtat prin temnițele comuniste, dar Securitatea, comunismul și temnițele nu au reușit să îl doboare, să îl înfrângă. L-au înverșunat și mai mult. A reușit, după anii de temniță, să fie absolventul a două facultăți și să-și ia doctoratul. Toate acestea după ce a fost nevoit să-și întrerupă studiile timp de unsprezece ani.
Omul mă privește zâmbitor și senin. Nu are ce să-și reproșeze. A fost un luptător și a plătit tribut pentru semenii săi, pentru această țară, pe care a dorit-o altfel. Despre viața din închisoare vom vorbi altădată. Acum, cu blândețe în glas, îmi mai spune: „Am reușit să supraviețuiesc pentru că toată viața am fost un optimist și chiar am reușit să trec peste închisoare pentru că am considerat-o ca pe o nouă experiență în viață”.
Petru Vasile TOMOIAGĂ