Ștefan Călărășanu. În mod normal, la începutul lunii martie, i-am fi aniversat împlinirea a 67 de ani. Dar cum ne-a părăsit mult prea devreme, nu ne-a rămas decât să ni-l aducem aminte ca „om al cetății” printr-o expoziție. Ne rămân runele, ne rămân clopotele, ne rămân amintirile. „Călărășanu Ștefan, pentru prieteni” se intitulează expoziția dedicată regretatului artist timișorean, cu lucrări din colecțiile apropiaților săi, deschisă la Calpe Gallery, în Bastionul Cetății. La vernisajul expoziției au fost prezenţi atât prieteni apropiaţi ai artistului, cât şi o sumedenie de iubitori de artă. În deschidere au vobit prof. dr. Marcel Tolcea și artistul Cristian Sida – curatorul expoziției, precum şi mulţi prieteni ai sculptorului. S-a amintit despre prietenie, despre artă, şi despre ce a însemnat mult iubitul Ştefan Călărăşanu pentru fiecare dintre ei.
Cu acest prilej, a fost lansat şi catalogul Ştefan Călărăşanu – Jurnal din Sicilia, îngrijit de prietenul său, Gianluca Testa.

Scurtă biografie
Ștefan Călărășanu s-a născut în 9 martie 1947 la Turnu Severin și a absolvit Facultatea de Arte din Timișoara, în 1973.
În 1998 a câștigat Marele Premiu Național „George Apostu”, distincție care poartă numele artistului în al cărui atelier a ucenicit Călărășanu vreme de 2 ani, între 1973 și 1975.
A fost membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, iar prima s-a expoziție la galeria Helios s-a deschis în 1982, urmându-i un lung și constant șir de expoziții în țară și în străinatate. În 2004 i-a fost decernat Premiul pentru sculptură al UAP.
Este autorul mai multor lucrări de arta monumentală, între care „Clopotul libertății” și „Compoziție” (din Timișoara), „Martir” și „Iisus Cristos” ( Lugoj), „Monumentul deținuților politici” (Drobeta Turnu-Severin), „Clopotul de piatră” (Reșița), „Cruce” (Cehia).
Este creatorul trofeului Festivalului Dramaturgiei Românești de la Timișoara, iar unul dintre cele mai frumoase obiecte de artă pe care le-a creat Ștefan Călărășanu, „Pianul No.1270”, se află în foaierul Filarmonicii Banatul Ștefan Călărășanu s-a stins din viaţă la vârsta de 66 de ani, la Timișoara.

Marcel Tolcea: „Ochiul meu era mai degrabă fascinat de pesonalitatea lui”

„Mă gândeam la un lucru care nu are legătură cu arta plastică, ci cu arta prieteniei. Cred că e una dintre cele mai severe discipline. Atunci când ai un prieten artist eşti pus într-o postură neplăcută. Oricât de multă acuritate ai avea, oricâtă exigenţă ai avea faţă de tine şi faţă de artist, nu poţi trece de un obstacol puternic - apropierea excesivă - eşti prea aproape ca să-ţi dai seama cât e de bun. Aşa mi s-a întâmplat din fericire cu câţiva oameni pe care i-am cunoscut, şi mai cu seamă, cu Ştefan. Am conştientizat acest fapt în momentul în care, pus în faţa paginii albe, trebuia să scriu despre ei. Să scri despre un prieten apropiat e un act de indecenţă, e ca şi cum ai scrie despre mama ta, faţă de care eşti fără cuvinte. Valorizarea şi tot ceea ce înseamnă admiraţie e un sentiment puternic care, în clipa în care este exprimat, devine ca un sunet neplăcut pentru mine. Mi-am rememorat o serie de întâmplări în care am fost alături de Ştefan şi pot spune că, din nefericire pentru mine, ochiul meu era mai degraba fascinat de personalitatea lui, de acel amestec teribil de golan de dunăre şi conte francez.
Ştefan a fost un actor extraordinar. Avea o facondă, era ceva de cascon în el, de tembel bătrân şi de romantic incurabil. Era firesc, era un sculptor.
Ştefan sculpta de fapt în relaţiile lui cu prietenii. Nu avea gesturi de pensulă moale, nu avea ceea ce se cheamă un aer impresionist în care nuferii relaţiilor tale cu el pluteau agale pe bălţile lui Monet, de pildă. La el lucrurile erau sau aşa, sau aşa.
Ştefan a sculptat un grup statuar absolut inedit. Grupul acesta e format din 4 - 5 persoane, care s-au coagulat datorită lui Ştefan. Ceea ce a fost la început creaţia lui Ştefan s-a format într-un fel de aluat în care toţi dintre noi am crescut odată cu prietenii lui Ştefan şi cu lucrurile minunate pe care le-a făcut. De fiecare dată el a ştiut să aducă lumină. Nu voi vorbi despre arta lui pentru că ea este atât de evidentă, am venit aici pentru a-i aduce un omagiu, un zâmbet unui om care a fost atât de viu şi care a adus în arta sa această mare ştiinţă, de a şti să trăieşti”.

Gianluca Testa: „Toată lumea îi căuta compania”

„Mulţumesc tuturor celor care au venit şi celor care nu au putut dar care au transmis un mesaj frumos. Mulţumesc în primul rând celor care m-au făcut prietenul lui Ştefan Călărăşanu - Vali Mihăiescu şi Edi Herţeg. De aici a venit un lanţ întreg de prietenii. Capacitatea lui Ştefan de a fi prieten tuturor, de a vorbi în limba lui, pentru că Ştefan vorbea româneşte, dar înţelegeau atât englezii, chinezii, sicilienii, toată lumea. A lăsat atâţi prieteni oriunde a fost, este incredibil.
Acum câţiva ani am făcut împreună o călătorie cu Ştefan, Endi, Delia, plecasem în sudul Italiei la un eveniment. Cu această ocazie, Ştefan s-a îndrăgostit de acest loc şi a vrut să facă ceva special. De aici s-a născut o operă minunată. Sper ca în călătoriile voastre să ajungeţi să vizitaţi acestă operă plasată în Sicilia, care a fost foarte apreciată de lumea de acolo. A fost plasată într-o piaţetă foarte importantă.
Ştefan, în momentul când a ajuns în Sicilia, a transformat totul într-o aventură. Blocul de armură, la care el a lucrat, a fost creat într-o clădire din propietatea primăriei. În curte lucrau şi cei de la Retimul local, iar oamenii mergeau la el şi îi aduceau apă, mâncare, toţi voiau să vorbească cu el. La fiecare dintre aceste persoane el le-a făcut un cadou. A produs un desen în fiecare zi, cu dedicaţii pentru fiecare în parte. Călărăşanu a fost foarte iubit, cunoscut, toată lumea îi căuta compania, toţi voiau să vorbească cu el, deşi nu ştiu cum se înţelegeau. Eu voi fi mereu prietenul lui Ştefan”.

Cristian Sida, curator: „Ştefan nu a încetat să deseneze”

„Apropo de apropiaţii săi, Ştefan ne prezenta drept cei din Scottland Yard. Câţiva suntem aici în sală, mi-e greu să vorbesc despre el, mai cu seamă că Timişoara a pierdut într-un an doi artişti extraordinari. Soarta a vrut ca ei să-mi fie foarte apropiaţi, e vorba despre Romul Ladea şi Ştefan Călărăşanu.
Am reuşit să facem această galerie cu ajutorul lui Dan Luca, Endi Herţeg, Marcel Robert, Oli Breha, Vali Mihăiescu, Victor Vulpe, Brânduşa Armanca, Vivi Gaga, îmi cer scuze dacă am omis pe cineva. Întotdeauna am avut o senzaţie despre desenele lui, anumite desene făcute din ianuarie 2013. Ştefan nu şi-a părăsit niciodată atelierul, dar urmele lăsate din desenele făcute din ianuarie 2013 au, parcă, o senzaţie de căinţă, de acceptare, desene atipice pentru el, întrucât el era mai decorativ, mai preţios în accepţiunea estetică. Sper să apreciaţi lucrările sale, desene pe care cu multă eleganţă şi bucurie mi le arăta la fiecare două săptămâni când îl vizitam. Începând cu ianuarie 2013 şi până la sfârşitul vieţi, Ştefan nu a încetat să deseneze până la 7 ore pe zi. Sculptor fiind, sculpta de la 6 dimineaţa până la 6 seara. Mulţumesc tuturor celor care au adus lucrări şi au făcut posibilă această expoziție”.
Ștefan Călărășanu a plecat. Dar, chiar dacă a plecat, rămâne alături de noi. Cu operele și în spirit.
Andreea VASILESCU