Tănase Tăvală s-a născut în comuna Dătășeni, județul Mureș, în 7 aprilie 1928. De profesie este inginer chimist, la fel cum ingineră este și soția sa, Elena. Împreună, cei doi au un băiat, avocat, pe Dinu Valeriu-Gelu. Tănase Tăvală a urmat studii secundare la Liceul „Sfântul Vasile”, din Blaj, și „Papiu Ilarian”, din Târgu-Mureș, absolvind în anul 1948. Zece ani mai târziu, în 1959, absolvea Facultatea de Chimie Industrială din Timișoara. A întrerupt studiile în anul IV, fiind arestat și condamnat, în 1951, la șase ani detenție, de către Tribunalul Militar Timișoara, pentru „uneltire împotriva ordinii de stat”.
Și-a susținut doctoratul în chimie în anul 1983. A lucrat în industria chimică și industria alimentară în Timișoara, între anii 1958-1970, îndeplinind funcții
precum șef de laborator, șef de secție și șef serviciu de producție. Între anii 1970-1992 a activat în cercetare științifică la Centrul de Chimie din Timișoara, ca și coordonator al colectivului de pigmenți și compuși oxidici, având funcția de cercetător științific principal.
Este autor sau coautor a 63 de lucrări științifice publicate în reviste de specialitate, a peste o sută de tehnologii chimice elaborate și aplicate în industrie, a 14 inovații și 21 de brevete de invenție aplicate în industria chimică și alimentară din țară. Unele dintre aceste lucrări au fost premiate la expoziții de profil.
Tănase Tăvală nu a fost membru al partidului comunist. Din aprilie 1990 a devenit membru al Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat (PNȚCD). A fost președinte al filialei Timiș între anii 1990-1993, membru al Comitetului PNȚCD Timiș (1990-2001), membru al Comitetului Național de Conducere al PNȚCD (1991-2001), membru fondator al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR) și președinte al AFDP Timiș (1990-1992), membru fondator al Forumului Democrat Antitotalitar Timiș, transformat în Convenția Democratică din România (CDR), președinte al FDAR Timiș (1990-1991) și CDR Timiș (1991-1992). Este, de asemenea, membru fondator al Alianței Civice și al Solidarității Universitare.
A fost membru al Consiliului Județean Timiș al Frontului Salvării Naționale, CFSN (ianuarie 1990), ulterior Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), vicepreședinte al acestui organism în Timiș, în intervalul ianuarie – iulie 1990.
La alegerile din 27 septembrie 1992 a fost ales senator, pe lista CDR, reprezentând PNȚCD, pentru legislatura 1992-1996. A fost președinte al Comisiei pentru drepturile omului din Senatul României, membru al Comisiei pentru integrarea europeană, membru al Grupului parlamentar de prietenie România-Argentina. La alegerile din 3 noiembrie 1996, a fost ales deputat de Timiș, pe listele CDR, din partea PNȚCD, pentru legislatura 1996-2000. A fost membru în Comisia pentru drepturile omului, culte și probleme ale minorităților naționale. În anul 1998 a fost vicepreședinte al Comisiei pentru Integrare Europeană a Parlamentului României.
A reprezentat Parlamentul țării în Comitetul Parlamentar Mixt România-Uniunea Europeană, în calitate de vicepreședinte al acestui comitet. În perioada în care a fost parlamentar, a participat, ca autor și coautor, la elaborarea de propuneri legislative, amendamente, a susținut declarații politice și interpelări. A acordat sprijin parlamentar reprezentanților autorității administrației locale din Timiș, conducerilor societăților comerciale timișene, concitadinilor și concetățenilor, pentru soluționarea problemelor la nivel parlamentar și guvernamental.
A fost un real sprijin pentru obținerea de fonduri guvernamentale destinate finanțării construcției Monumentului AFDP Timiș, a monumentului Memorialul Revoluției din decembrie 1989 și pentru organizarea Congresului „Astra” la Timișoara, în anii 1998 și 1999, cu participarea diasporei române.
Ca hobby-uri are lectura științifică, filosofică și politică. Îi mai place să asculte muzică populară românească și muzică cultă.


„Dragul tatii, să nu te faci de rușine”

Dacă vorbim de inginerul sau cercetătorul Tănase Tăvală, de doctorul în chimie, de inventatorul sau de autorul mai multor articole și studii de specialitate, dacă ne gândim la președintele de partid Tănase Tăvală, la senatorul ori deputatul care a fost, avem imaginea vie a unei personalități de o complexitate vastă, care a trăit la cea mai înaltă tensiune viața cu toate ale ei, atât bune, cât și rele, după cum a dat-o bunul Dumnezeu. Cert rămâne faptul că, indiferent de vicisitudinile vieții, omul Tănase Tăvală și-a păstrat crezurile și verticalitatea, neabdicând niciodată de la idealurile în care a crezut și de la condiția de om. Și nici nu ar putea să fie altfel, pentru că dacă ne gândim că se trage din stirpea unor oameni cum a fost unchiul din partea mamei, care și-a săpat singur groapa în fața securiștilor torționari și era mai pregătit să moară decât să se înscrie în CAP-ul comunist, am mai avea încă
o imagine a acestui om.
Vorbindu-ne despre cumpăna vieții lui, despre anii de detenție pe care i-a făcut pe nedrept, domnul Tănase Tăvală precizează: „Implicarea politică mi se trage din ultimii ani de liceu, și anume din toamna anului 1946, când în campania electorală pentru alegerile parlamentare am participat la inscripționarea pe ziduri și garduri a semnelor electorale ale PNȚ și PNL și la difuzarea de manifeste electorale ale acestor partide în orașul Târgu-Mureș și în satul natal. La acea dată, în Târgu-Mureș mai ales, erau mari riscuri să participi la aceste acțiuni. Eram sfătuiți din partea bunilor noștri profesori să aplicăm afișele electorale cu prudență, pentru a nu fi agresați de grupurile de huligani.
Apoi, în toamna anului 1949, student fiind în anul doi la Facultatea de Chimie Industrială, am consimțit să fac parte dintr-o organizație subversivă studențească, despre care mai târziu am aflat că făcea parte din Organizația Național Creștină din Banat. Ca activitate practică imediată, avea ca scop
ajutorarea familiilor deținuților politici și extinderea organizației la nivel studențesc, pentru formarea punctelor de polarizare în situația izbucnirii vreunei revolte pe plan local sau național. Am fost descoperiți și arestați, în anul 1951, doi membri din organizația noastră.
În ziua de 1 iulie a anului 1951, am fost dus la Securitatea Statului, în Timișoara. Am stat aici trei luni, până în septembrie, când, pentru alte trei luni, am fost mutat la securitatea din Arad. Am revenit în Penitenciarul Timișoara, pentru proces, care s-a finalizat în luna noiembrie. Am fost condamnat la șase ani de închisoare pentru uneltire împotriva statului. În luna ianuarie a anului 1952 am ajuns la Gherla, apoi, în 1 noiembrie 1954 am fost mutat la Aiud, de unde am fost eliberat în 29 iunie 1956.
Îmi amintesc și astăzi cum tatăl meu, Pavel Tăvală, invalid de război, la întâlnirea avută în miez de noapte neluminată, în clipa când am ajuns acasă după ce am fost eliberat din detenție, îmbrățișându-mă, după ce abia m-a recunoscut, mi-a zis, plângând: «Ești întreg, dragul tatii?». Strângându-l domol în brațe, i-am răspuns cu tristețe: «Da, tată. Sunt eu, Tănase, te rog iartă-mă și îți mărturisesc că recomandarea ce-mi făceai întotdeauna la despărțirea plecărilor de acasă, cea cu dragul tatii, să nu te faci de rușine, am îndeplinit-o și în pușcărie.
Tată drag, iartă-mă pentru durerea ce ți-am produs prin pierderea libertății mele. Îți mărturisesc cu deplină sinceritate: nu te-am făcut de rușine și am rămas întreg și, presupun, sănătos, eu, Tănase, fiul tău».


Oameni pe care i-am cunoscut
Senatorul Tănase Tăvală a fost de-a lungul vieții credincios Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat. În timp, domnia sa a cunoscut distinse personalități politice și culturale, aparținând acestui partid, alături de care a luptat și alături de care a luat atitudine împotriva instaurării comunismului în România.
Cu unii dintre ei a împărtășit nu doar credința și lupta pentru idealurile spre care au năzuit, ci și torturile și suferințele în temnițele comuniste. Cu toate  acestea, nimic nu i-a putut schimba și au rămas verticali în credința și convingerile lor.

„Cu Seniorul Coposu nu m-a unit partidul, ci ura împotriva comunismului  și dragostea de țară și popor”

„Coposu a fost, pentru mine și nu numai, în afară de un coleg apropiat în principii și soluții la probleme, ca un părinte cu care reușeam, de multe ori, să comunic fără cuvinte. Știa să se se facă înțeles într-un mod blând, fără să impună acest lucru. Apelativul lui, «dragule», te apropia, dar te ținea și la
distanță. Era ardelean, eram ardelean, am fost la Școala de la Blaj și eu, și el. A fost prima școală cu predare în limba română, deși era situată în Imperiul Austro-Ungar. S-a reușit, după o mare luptă, să convingem Vaticanul că românii din Transilvania trec la Biserica Romano-Catolică cu condiția ca serviciile bisericești creștine să fie făcute în limba română. În Transilvania erau 6.000.000 de români și nu aveau nici un reprezentant în conducerea locală.
Seniorul Coposu s-a dezvoltat alături de reperul Iuliu Maniu, i-a fost apropiat în cultură și caracter. Avea, prin fizicul lui, o putere mai consistentă. A făcut 17 ani de închisoare, din care șapte în izolare, la Râmnicu Sărat, într-o înfometare alimentară și chiar spirituală nemaiîntâlnită.
L-am întrebat odată, să nu-i fie cu supărare, pentru că îl cunoșteam, pentru că ne știam... L-am întrebat dacă i-a fost frică în decursul detenției diabolice. S-a foit pe scaun și mi-a spus: «Dragă Tănase, am să-ți spun și poate n-o să mă crezi, dar în timpul detenției cel mai mult mi-a fost frică că nu voi mai ști să vorbesc românește. Am învățat morse și am făcut morse și prin tuse în timpul detenției, să putem comunica, să vorbim cu ai noștri».
Nu s-a gândit niciodată să adbice de la gândirea socio-politică și de principiu a Partidului Țărănesc, adică politica neamului românesc. A vrut să dea viață principiilor creștin-democrației în politica românească, ca toți să-și formeze o conștiință de neam și țară pentru totdeauna. Pentru că noi am reușit
să ne menținem peste 2.000 de ani doar prin credință.
Seniorul Coposu a fost un reper de comportament și intelectualism, om de aleasă omenie, cum rar poți să găsești. Nu l-a copiat pe Iuliu Maniu, pentru că nu avea nevoie să copieze pe nimeni. Fiind copil de preot, a fost un om instruit și educat. Personal, ne-am cunoscut după reînregistrarea PNȚCD, în februarie 1990.
Eu eram fondator al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România - Filiala Timiș, care s-a extins apoi la nivel național. Această acțiune a făcut să ne unească pe toți cei care ne-am opus comunismului. Am făcut statutul asociației, iar într-unul dintre articole am prevăzut să nu se facă politică de partid, ci doar politica neamului românesc. Pentru că ne-a unit nu partidul, ci ura împotriva comunismului și dragostea de popor și de țară. Oricare dintre acești oameni trebuie să aibă statut de «Luptător împotriva comunismului».
În 1992, în Senat, aveam comisie pentru drepturile omului. Eu l-au propus pe Ion Alexandru, din partea PNȚCD, ca președinte al acestei comisii, iar la rândul său, el m-a propus pe mine. Coposu a aprobat și el propunerea și a spus: «Foarte bine. El are și pregătirea necesară». Am spus că eu am doctoratul, dar în chimie! Dar încrederea pe care mi-a arătat-o Coposu mi-a dat o forță deosebită. De la Coposu am învățat că nu trebuie să răspundem în nici un fel la răutățile care erau spuse împotriva noastră”.

„Știa să-i înfrunte pe cei cu atitudine comunistă”

„Gabriel Țepelea a fost un om de o cultură deosebită. Se distingea prin gesturi, dar și prin tăcere. Te dezarma prin cultură și ținută. De asemenea, știa foarte bine să curme o dispută cu cei care nici nu meritau să treacă prin fața lui. Era poliglot. Vorbea franceza la perfecție și preda această limbă. Poezia lui era una de esență tare. Știa să-i înfrunte pe cei cu atitudine comunistă, ca nimeni altul. Era printre primii membri care se distingeau prin activitatea politică, de luptă și de implicare pentru ca visul românilor, acela de a scăpa de comunism, să prindă viață. Dorea din tot sufletul să întroneze năzuințele neamului românesc. Gabriel Țepelea știa să-și găsească frazele, care, uneori, erau dezarmante”.

„Avea calități pilduitoare de om, de bun român și creștin”

„După decesul Seniorului Corneliu Coposu, în 5 noiembrie 1995, președintele Partidului Național Țărănesc Creștin-Democrat – PNȚCD a fost domnul  inginer Ion Diaconescu. A fost președinte până la decesul său, în 11 octombrie 2011, îndeplinind misiunea încredințată, cu integrala implicare a pregătirii sale profesionale și de aleasă cultură socio-politică dobândită în familie, ca fiu de preot. Mai amintesc și educația politică din tinerețe, mai ales că unchiul său, învățătorul Ion Mihalache, fratele mamei sale, era întemeietorul Partidului Țărănesc din România. Natura ființei sale prin sănătate, dotare psihică destinsă, prin inteligență, blândețe și înțelepciune l-au evidențiat în timp și l-au impus ca lider politic. Avea, de asemenea, un discurs politic fără asperități și un comportament personal impecabil, vorbind de condițiile perioadei de după 1990.
Omenia ce l-a caracterizat poate i-a scăzut din autoritatea de lider politic combativ, în condițiile tranziției politice din perioada 1990-2010.
Cunoscându-l direct, în condițiile de temniță comunistă, din Penitenciarul Aiud, pot și știu să-l caracterizez ca Om superior, îndurând cu stoicism pedepsele date de către servanții adminsitrației, de cele mai multe ori fără motivație, dar severe, incluzându-l fără motiv și pe deținutul Ion Diaconescu, „nepotul șefului țărănist Mihalache”. Întors în celulă, la expirarea torturii aplicate, nu l-am auzit niciodată să recomande disciplină celor care nu reușeau să se abțină abuziv și limitat, care apoi deveneau răzbunători, răi și cruzi.
Din astfel de cazuri, situații și atitudini, dar nu numai, domnul Ioan Diaconescu a dovedit calități pilduitoare de om, de bun român și creștin.
Prin repetarea unor astfel de situații, am rămas convins că asemenea oameni, în condițiile excepționale ale terorii comuniste, în timp îndelungat și în  temnițe severe, cum erau închisorile Pitești, Gherla, Aiud, Jilava, Râmnicul Sărat, Sighetul Marmației, minele de plumb din Maramureș, canalul Dunăre-Marea Neagră și altele, sunt pilde de comportament și cunoaștere, de urmat, apreciat și sprijinit oricând și oriunde”.

„Ne uneau suferințele și lupta împotriva dictaturii comuniste”

„Ticu Dumitrescu nu a avut parte de condițiile de instruire și de educație ale lui Ion Diaconescu ori Gabriel Țepelea. Poate și din aceste motive suferea  câteodată de complexe de inferioritate, pentru că nu-și terminase studiile. A fost arestat prin anul I sau II de studii universitare. Avea un temperament mai aprins, de forță și, de multe ori, nu-și atrăgea prin atitudine simpatia celor din jur. Dar a fost un luptător care a învins greutățile, de multe ori, prin excesul de energie pe care a dăruit-o neprecupețit pentru a obține rezultatele dorite. A avut un caracter imperativ, mai soldățesc – voia să se impună – dar nu a reușit întotdeauna.
Îmi amintesc că în 23 decembrie 1989, la ora 8, m-am prezentat cu doi colegi, doctorul Teodor Vintilescu și economistul Marcel Cazacu, la sediul postului de Radio Timișoara, care a fost reînființat în 23 decembrie 1989, la ora opt. Ne-am înscris să facem apel la toți foștii deținuți politici să se adune în asociații de luptă împotriva comunismului. Ne uneau suferințele și lupta împotriva dictaturii comuniste. Am făcut acest apel. Acolo a fost ales comitetul de conducere pe țară. Am fost ales să conduc ședința de alegeri. Am fost propus să fiu președintele național al Asociației Foștilor Deținuți Politici, dar am refuzat această funcție, pentru că nu voiam să părăsesc Timișoara. În aceste condiții, a fost ales Ticu Dumitrescu. Astăzi, pot spune că a avut un sistem organizatoric bun. A cunoscut juriști buni, dintre membrii asociației, și a închegat un colectiv care a avut succes și în organizare, și în rezultate.

„Avea o putere deosebită de a influența prin atitudine”

„Poetul Ioan Alexandru a fost un om cu o putere deosebită de a influența prin atitudine, prin modul de ascultare și înțelegere. Se substituia ca nimeni altul «larmei» și zgomotului din jur, trăind în lumea lui, prin poezia cu care a câștigat putere și energie. Și-a cultivat destinul de poet. Condițiile de viață din Maramureș i-au permis să se desprindă și a scris poezie bună și în timpul comunismului, și după. Ca om, a fost deosebit. Puteai să ai încredere în el.
Prin temperament și cultură îți dădeai seama că este un om deosebit”.
Petru Vasile TOMOIAGĂ