Ați fost vreodată la un concert rock în Timișoara?
Atunci este imposibil să nu îl cunoașteți.
Pentru că, de aproape 50 de ani (sună incredibil, nu?)
Mimo Obradov e prezent aproape la tot ce este eveniment muzical în Timișoara.
În postură de fan sau de prezentator, cu pixul în mână sau cu microfonul, însoțit de prieteni sau de cameramani, Mimo este omniprezent.

S-a născut la Timișoara, în 21 mai 1958. A absolvit Facultatea de limbi și literaturi străine la București, a lucrat în învățământ, în radio iar în decembrie 1989 s-a numărat printre voluntarii care au înființat Televiziunea Timișoara Liberă. A fost redactor al programului în limba sârbă de la radio Timișoara, iar din 1996 colaborează și cu TVR Timișoara, unde este angajat în redacția programelor pentru minorități.
Ca profesionist al radioului și televiziunii s-a impus cu o serie de proiecte cum ar fi emisiunea „Orizonturi sârbești” (o emisiune tip magazin cultural), și mai multe emisiuni muzicale: „Musica Viva”, „Ritm Show”, „Coarda sensibilă”, „VIP-urile cântă”, „Cap de afiș” – la TVR Timișoara și TVR 3, emisiunea de rock alternativ „În spatele ușilor închise” la TEN, „Music is the Best” difuzată la Radio Timișoara și altele.
În presa scrisă s-a lansat încă din 1980, publicând articole despre curentele muzicale alternative, iar din 1990 este prezent cu recenzii, comentarii și critică muzicală în publicații precum Orizont, Paradox, Vox Pop Rock, Književni život (Viața literară), Naša reć (Cuvântul nostru), Renașterea bănățeană, Timișoara, Vestul și multe altele. Pe parcursul anilor a descoperit și promovat o serie de formații și de muzicieni precum Luna Amară (al cărei debut în televiziune s-a consemnat la Timișoara), Persona, Pragu de sus, Marcian Petrescu, Adrian Mărdan, Mădălin Luca.
A publicat, între 1995 și 2000, cele patru volume ale cărții „Istorii & Story Rock”, iar în 2011
cartea „Duh radija” (Spiritul radioului). Acum a venit rândul unui nou volum: „Peste rock și după roll”, apărut la Editura Brumar și care va fi lansat în 2 aprilie în Bunker. Prilej numai bun pentru o serie de povești cu Mimo. Pe care, de altfel, nici nu știi cum să îl prezinți. Critic muzical, publicist, realizator radio și TV, istoriograf de muzică pop/rock, corespondent de presă, traducător , colecționar de discuri, prezentator de concerte și festivaluri – până la urmă, Mimo Obradov este un om al cetății. Unul care iubește foarte mult rockul. Și care are cuvântul.

Despre televiziune

„În decembrie 1989 am fost printre voluntarii care au înființat Televiziunea Timișoara Liberă. Era o echipă frumoasă, cu Victor Popa, cu Ilie Stepan. Am improvizat un studio la Casa Tineretului, de unde emiteam. Una dintre premierele pe care le-a realizat acea televiziune a fost transmiterea filmului The Wall – nici nu vreau să îmi amintesc cât ne-am chinuit să îl subtitrăm, cu sculele pe care le aveam atunci la dispoziție. Și erau acolo doi care cică ne păzeau, dar după aia am aflat că erau, de fapt, securiști”.

Despre cărți

„Istorii & Story Rock a pornit de la niște caiete în care notam informații în urma unor emisiuni de prin anii ’70. Țin minte că notam numele trupelor și piesele fonetic, a venit cineva la mine și când a văzut ce am scris a început să râdă.  După aceea am învățat engleză.... Am sistematizat informaţiile pe nişte caiete studenţeşti, care au circulat prin liceu, ilustrate cu poze decupate din diferite reviste. După Revoluţie, Silviu Genescu mi-a zis să le transform în Istorii. Și au ieșit patru volume, patru volume despre formații care m-au modelat și m-au ajutat, până la urmă, să fiu ceea ce sunt”.

Despre începuturi

„Nu știu neapărat cum a început povestea cu rockul. Am simțit ceva din aer, nu pot să mă raportez la ceva concret, pentru că nimeni nu venea să îți spună pe atunci să îți placă rockul și nu muzica populară. Practic, am început să merg la concerte pe la 11-12 ani, să zicem prin 1970. I-am prins pe Phoenix încă de la începuturi, de când se numeau Sfinții, și apoi, cu serile de dans de la Club T. Eram înnebunit după concertele de la Clubul CFR cu Clasic 20. Mergeam la clubul de jazz de la Sala Lira și la concertele Pro Musica de la Casa Tineretului, la cântările de la Electromotor cu Autostop... Am ajuns un fan, eram tot timpul lângă scenă, în gașca celor care cântau, la concerte și la repetiții. Aveam noroc că eram din Timișoara, noi eram avantajați aici pentru că aveam acces la posturile de radio ungurești și sârbești, mai existau rude plecate prin Germania, mai ajungeau pe-aici un disc sau o revistă. Eu ascultam frecvent radiourile și am ajuns să fiu un fel de cunoscător, părerea mea conta în cercurile avizate. Am vrut să fac Politehnica, dar norocul (sau ghinionul) a fost că am dat de rock și de atunci capul nu a mai putut să-mi stea la altceva. Și de atunci merg la concerte. În România, în
Ungaria, în Serbia... Până și când am fost trimis ca și corespondent din partea TVR la înmormântarea lui Slobodan Miloșevici, m-am dus și la un concert cu Lou Reed. M-am implicat chiar și în organizare de concerte, la TimRock de exemplu”.

Despre discuri

„Am acum o colecție de vreo 4.000 de viniluri, nu sunt chiar așa de multe, colecționarii adevărați stau mai bine ca mine. Mi-au plăcut întotdeauna, țin minte că erau vremuri în care mergeam săptămânal în audiție la un vecin care avea mai multe viniluri. Se făceau programări să mergi la el! Iar discurile erau mai importante ca niște bijuterii, circulau cu greu și cei care le aveau nu ți le împrumutau nici dacă îi plăteai, ca nu cumva să le distrugi. Am reușit să îmi fac și eu o colecție mică, de vreo 50 de discuri. Era foarte bine pentru vremea aceea, mai ales că aveam multe discuri, discuri originale - Jeff Beck, Cactus, Egg, Chicago, Tangerine Dream, Miron, Presa, Sandy... Când se înmulțeau, mai vindeam din ele ca să cumpăr o stație, o boxă, sau alte discuri. Am avut la un moment dat toate discurile AC/DC originale, primite din America. Cu greu am reușit să mă despart de unul, dar l-am vândut cu 1000 de lei, care erau bani foarte serioși, și pe care i-am folosit tot pentru scule”.

Despre o copertă de disc

„Când a apărut primul album Phoenix, Cei ce ne-au dat nume, coperta trebuia să fie tipărită la poligrafia din Timișoara. Cei de la Electrecord de la București nu au avut răbdare să aștepte coperta, și au scos discul pe piață cu o urâțenie de copertă, o variantă penală aș putea spune. Nici eu nu am avut răbdare să aștept și l-am cumpărat așa, după care am început să-i înfrumusețez coperta – cu desene, cu flori, am mai colorat-o cu creioane, am lipit pe ea și o poză cu Phoenix decupată din revista Femeia... M-am dus la cei de la Phoenix să-mi semneze discul și țin minte că lui Baniciu chiar i-a plăcut coperta upgradată de mine”.

Despre cariera muzicală

„Se spune că 90% dintre critici sunt, de fapt, muzicieni ratați. Am avut și eu un impuls, la un moment dat, să cânt la chitară acustică, am vrut și să mă înscriu la Școala Populară de Artă. Nu știu de ce nu m-am înscris. Dar am ajuns să cânt la bass, la un moment dat, și într-o companie selectă: cu Erland Krauser la chitară și cu Tudor Vodă la o pianină dezacordată. Eu îi țineam locul lui Dixie Krauser, care a preferat să plece la pescuit”.

Despre Peste rock și după roll

„Așteptam să scrie Petea Umanschi o carte despre rockul timișorean. Dar Petea s-a dus, iar acea carte nu s-a mai întâmplat. Așa că am rămas eu. Am simțit nevoia să scriu această carte ca pe un fel de datorie față de orașul Timișoara și de spiritul lui, un spirit pe care îl trăiesc din anii 60. Până acum, cărți dedicate rockului timișorean erau doar trei – a lui Nicolae Covaci, a lui Nae Tarnoczi și a lui Bela Kamocsa. Toate acestea sunt, însă, un fel de autobiografii. A mea este una scrisă din postura (subiectivă, oricum) a observatorului, criticului și eseistului. Două treimi din carte sunt dedicate rockului timișorean, iar o treime sunt eseuri din muzica universală. Titlul vine de la «to be a rock and not to roll», un vers din Stairway to heaven a celor de  la Led Zeppelin.
Mi-a plăcut ideea de rock și roll, despărţite de alte cuvinte. Rockul a ajuns de nișă, este o cultură care a fost într-un fel depășită de vremuri, ţine cumva de trecut. Iar noi, acum, trăim într-o epocă post rock. Post orice. Şi după roll. Am adunat eseuri, note, referinţe despre scena locală, despre numele care au făcut istorie dar și cele din zilele noastre. Sunt în carte Freidorf Blues – Erland & Dixie Krauser, Boiţa, Nae Tarnoczi, Kamo, Cargo, Locatarii, Implant pentru Refuz.
E și un poem pe care l-am scris în urmă cu 15 ani. Îl credeam pierdut, dar l-am regăsit într-un caiet și mi s-a părut interesant pentru că ține de trăirile legate de muzică şi de cultura asta alternativă care ne face să fim, totuși, altfel decât turma”.

Despre planuri de viitor

„Vreau să mai scriu o carte, una cu întâmplări haioase din rockul timișorean. Sau nu neapărat timișorean, cât întâmplate în Timișoara și trăite de mine. Sunt incredibil de multe. Uite, pot să povestesc, de exemplu, cum am ajuns cu Al di Meola la un grătar în Giroc, și ce a spus acesta despre cum mânca percuționistul lui, Gumbi Ortiz. Dar nu le spun pe toate acum, va veni vremea lor”.

Despre lansare

„Cartea va fi lansată în 2 aprilie, în clubul Bunker. Va fi o lansare fără fițe, una rock. Vor vorbi Silviu Rogobete și Emil Biebel, și va fi și un minicocert Implant pentru Refuz. Un concert mai soft, ca un fel de repetiție cu public. Iar ca o legătură către generația care vine, vor cânta și cei de la All Friends Band – niște puști incredibil de talentați”.
Flavius BONCEA


I-am cerut lui Mimo să îmi facă un fel de top, chiar dacă într-o ordine aleatoare, a ceea ce l-a marcat pozitiv în rockul timișorean și, mai ales, a dezamăgirilor. „Nu o să scriu un top al preferințelor, până la urmă reiese și din carte ceea ce consider eu că este important. Dar, dacă m-ai provocat, o să scriu un text pe care, altfel, nu l-aș fi scris. Despre dezamăgiri”. Asta a ieșit:

Dezamăgiri?


Mi-e greu să vorbesc despre dezamăgiri fiind atât de imersat în acest microunivers al culturii muzicale alternative din Timişoara în care bune şi rele au rezultat în CEVA.
Spiritul oraşului datorează o bună parte din blazon muzicii. Cultura muzicală cosmopolită, cultivată şi, într-o mai mică dar importantă măsură, creată aici, a însemnat specificul locului şi a contribuit ca oraşul să devină capitală culturală naţională. Iar jazzul, bluesul, beatul, rockul au radiat cu forţă de aici înspre românitate. Pot doar să constat, cu o oarecare doză de amărăciune, că în ultimii ani radiază dinspre alte zone încoace un suflu trivial al dezbinărilor induse de interese mărunte dar vocale şi pare-se eficiente pentru că a prins şi la unii lideri de opinie locali. Un exemplu elocvent este cel al zvârcolirilor din jurul celui mai important brand cultural al timişorenilor din ultimii 50 de ani: Phoenix. Opiniile au fost împărţite încă din 1971, când prima formulă, cea de orientare beat, care a copiat şi apoi a adaptat suflul muzicii tinerilor din anii ’60, pe care l-a tradus atât de bine (Vremuri, Canarul, Nebunul cu ochi închişi…), a fost înlocuită în urma plecării din ţară a charismaticului solist vocal şi (să nu uităm!) compozitor Mony Bordeianu, cu cea mai originală expresie pop rock românească, cea a etnosului arhaic filtrat prin cablurile şi mufele lui Schwartz în amplificatoarele şi boxele care tunau şi fulgerau semnalele transmise din sufletele lui Nicu Covaci, Iosif Kappl, Mircea Baniciu şi Costin Petrescu. „Cei ce ne-au dat nume”.  „Asta nu e Phoenix!”, a zis Kamo şi l-au susţinut câţiva adepţi. Însă „Nunta” şi „Negru Vodă” au cucerit o nouă generaţie, aşa cum au făcut-o şi cântecele de pe albumele Mugur de fluier şi Cantafabule, intrate în conştiinţa timişorenilor şi a românilor de pretutindeni. Grupul Phoenix a devenit atât de popular şi de influent încât nu a mai fost tolerat de regimul dictatorial (chiar dacă odraslele acestuia au fost fani). Plecarea din ţară nici nu a fost o alegere aşa cum am crezut atunci. Au fost obligaţi s-o facă într-un fel sau altul. Au ales alternativa şi le-au dat cu tifla celor care au încercat să astupe gura celor care cântau în numele unei generaţii care aspira la libertate. Au plecat. Baniciu a rămas. După decembrie 1989 a urmat o nouă etapă, cu bune şi rele dar care a rezultat în CEVA. Vă puteţi imagina un cântec mai sincer prin mesaj şi mai generos prin muzică decât „Timişoara”, apărut pe albumul care exprimă aproape fizic îmbrăţişarea reîntâlnirii după anii de exil, „Symphoenix”?
Totuşi, la început timid apoi mai agresiv, a început să se rostogolească şi să sufle un curent denigrator la adresa grupului, ţinta principală fiind liderul acestuia. Anii trec, rezistenţa slăbeşte, lumea uită, adevărul e acoperit de refluxul complexelor, iar noi ne trezim astăzi că una din cele mai frumoase, mai pure (cândva) şi mai populare
respiraţii artistice originale ale oraşului este bălăcărită în baia de nămol a românităţii contemporane. Nu pot să nu-l citez, la final, pe cel care a făcut parte din primul val de deşteptare prin muzica rock a timişorenilor, Gheorghe Gigi Strâmbeanu, martor al începuturilor legendei Sfinţii-Phoenix, entuziast al vremurilor, director al zborurilor în şi din ţară (a fost director al Aeroportului Internaţional Timişoara): „ De ce vă miraţi? Eu sunt prieten şi cu Nicu şi cu Mircea! Mă bucur de fiecare dată când îi văd!” Să ne bucurăm şi noi de fiecare dată când îi auzim! Oare mai e posibil? Cred că nu şi asta e dezamăgirea mea în ce priveşte scena rock din Timişoara (de altădată, căci cei despre care vorbesc nu mai sunt demult timişoreni cu toate că încă poartă, simbolic, acel spirit al locului în muzica lor).
Mimo OBRADOV