De vorbă cu Luca Novac

 

 

- S-o luăm cu începutul...

- M-am născut în 15 septembrie 1941, în satul Var, comuna Obreja, din județul Caraș Severin. În timpul războiului, tatăl meu a fost plecat pe front. Mama, fiind din Varu, s-a dus la părinții ei. Tatăl meu a fost din Dalci, localitate care a dat cei mai renumiți instrumentiști ai Banatului și pot să spun și ai țării. Luță Ioviță a fost din Dalci. El a adus primul taragotul la noi în țară. Și tata a fost instrumentist, a cântat la saxofon, a avut o formație. Bunicul meu a fost un foarte mare clarinetist pe vremea lui, a cântat cu Luță Ioviță. Eu sunt a treia generație de instrumentiști. Despre urmași, ce pot să spun? Nepotul meu a intrat acum la Colegiul Național „Ion Vidu”, la taragot. Ar fi a patra generație de suflători în familie...

Noi am fost cinci frați la părinți, o fată și cinci băieți, iar mama, Ana, a fost casnică. Pe tata l-a chemat tot Luca, pe bătrânul meu tot Luca. Când m-am născut eu, fiind război, mama, care s-a temut că tata s-ar putea să nu se întoarcă acasă, mi-a pus numele lui. Deci am fost și suntem trei generații de Luca Novac. Dar a dat Dumnezeu și nu s-a sfârșit totul aici deoarece pe nepotul meu îl cheamă tot Luca Novac și cântă și el... Este Luca Novac al patrulea continuator al numelui și al tradiției de a cânta în familie.

Pe sora mea a chemat-o Măria, pe frați Silviu - care a cântat la saxofon, Cornel - care a cântat la acordeon și cel mai mic, Gheza - care a cântat la trompetă. Am avut o adevărată formație chiar în familie. Iar cei care ne chemau să cântăm la evenimente sau la nunți ne spuneau: formația Novăceștilor.

 

- Copilăria?

- Până la 4-5 ani, până s-a întors tata din război, am petrecut-o la Var. Apoi ne-am mutat la Dalci. Acolo am mers la școală. Aici am și început să cânt. Aveam vreo 9-10 ani. Am început cu fluierul. Moșul meu după mamă a fost cioban și mă lua cu el, să nu mă lase acasă singur, că mergeau toți la lucru. Ziua era lungă și-mi arăta să cânt la fluier. De la fluier am trecut pe clarinetul lui bunicul dinspre tată. Bunicul cânta la clarinet că nu erau, pe vremea lui, saxofoane. Mai furam clarinetul și mergeam să cânt. Apoi, mai târziu, am cântat pe saxofonul lui tata. Așa mi-am început activitatea.

Erau difuzoare pe vremea aceea și-l auzeam pe Petrică Vasile, de la orchestra „Doina Banatului” din Caransebeș, la radio. Mi-a plăcut și am luat timbrul lui. Prima denumire a orchestrei a fost „Lazăr Cernescu”, apoi s-a schimbat în „Doina Banatului”.

 

- V-ați mutat la Caransebeș...

- Aici am colaborat cu Casa de Cultură. În anul 1957 am luat locul I la secțiunea formațiilor artistice de amatori pe țară. Dar primul premiu l-am luat la Festivalul „Luță Ioviță”, de la Caransebeș. Am participat și eu și am luat premiul I. Am cântat la torogoată. 

Apoi, am plecat în armată, la Slatina Olt. Am cântat și aici. Am făcut doi ani și cinci luni. Nu m-a scutit nimeni, mi-a fost greu la început. Era situația încordată cu Cuba. Erau camioanele pregătite, numai să plecăm. Stăteam lângă difuzoare, să auzim dacă plecăm în Cuba sau nu... Ne era frică. Dar am cântat și în armată și am luat locul I la formațiile artistice de amatori. În armată am cântat la saxofon. Dar stăpâneam destul de bine interpretarea la fluier, clarinet și apoi torogoată. În armată am cântat chiar la nunta locțiitorului politic pe regiment. Dar am cântat de anul nou, la diferite ocazii, festivități și după cum am mai spus la diferite concursuri între unități. 

 

- După armată?

- M-am întors la Caransebeș, la orchestra „Doina Banatului”. Am stat aici până în 1970. În acel an s-au desființat ansamblurile în țară. În schimb, s-a înființat un ansamblu - „Banatul” - la Timișoara. A fost un ansamblu sârbesc, care s-a desființat, a mai rămas o secție, din care s-a făcut Ansamblul „Banatul”. Angajările se făceau prin concurs. Au venit mai mulți de la Caransebeș. Am venit cu Marian Rădulescu, la clarinet, Radu Vincu, la vioară, Ana Pacatiuș, Florentin Iosif, Dumitru Fărcașu, dansatorii Stănescu, Nicolae și Brândușa. Am început cu spectacolele, cu... viața. Am stat șase-șapte ani, apoi m-am dus la Hotelul „Continental”. Aici, la fel, am stat vreo cinci ani. A venit apoi Maier, a făcut un ansamblu, undeva pe Calea Buziașului. A fost bine și acolo, am stat trei-patru ani. După aceea, m-am mutat la Casa de Cultură. Am primit un post de metodist. De acolo iarăși am venit la Ansamblul „Banatul”, de unde am ieșit la pensie.

 

- Când v-ați căsătorit?

- Cu prima soție, cu care am o fată - Maria - care locuiește în Timișoara, m-am căsătorit la 19 ani, înainte de armată. Ne-am despărțit când eram în armată. Fetița a rămas la mine. M-am recăsătorit cu Maria Tudor. Ea a venit prin concurs la Caransebeș. Ne-am îndrăgostit și ne-am luat. Avem împreună o fată, Carmen.

Soția a cântat și ea, a fost la orchestra din Caransebeș, apoi la „Hațegana”, la Hunedoara. În Banat, cântând doar muzică moțească, ardelenească, nu a fost angajată. Iată, avem o grămadă de ani împreună...

 

- Cine v-a spus prima dată „Taragotul de aur al Banatului”?

- Am avut un foarte mare spectacol la Parcul Rozelor. Veneam de pe niște trepte, Parcul Rozelor era plin, erau foarte mulți muzicanți de jur împrejur. Adrian Păunescu, cel care prezenta spectacolul, mi-a spus așa. Eu coboram pe acele trepte, cântam o baladă, o doină, și el tot arăta: „Acesta este taragotul de aur al Banatului”. Și așa am rămas.

 

- Dintre instrumetele de suflat care vă este mai drag?

- Taragotul. Pe el l-am îndrăgit, dar mi-a plăcut și saxofonul. Taragotul are în plus digitația, este mai pretențios. Plus diferența de sunet. Fiecare instrument de suflat are alt sunet. Clarinetul e cel mai greu, are trei octave, pe când taragotul are două. Dar, vorbind la general despre instrumente vioara e cea mai grea.

 

- Ce instrumentiști v-au influiențat cariera?

- Eu m-am trezit, v-am spus, cu Petrică Vasile. Mi-a plăcut și cum a cântat. Mai era unul vechi, Horea Vasile, de la Dalci, apoi Luță Ioviță... El a fost primul, dar a rămas în urmă cu tehnica, față de cum au început să evolueze taragotiștii. Dacă ar auzi cum se cântă azi la taragot, nu i-ar veni să creadă.

Eu, nu că mă laud, am început să tai un drum nou în felul în care se cântă la taragot. La ora actuală aproape toți instrumentiștii bat calea asta. E felul în care am făcut și am redat melodiile. Nu mai sunt așa cum erau. Am început să umblu puțin la melodii. Tonul e drăguț și frumos, cizelat, să placă omului, să simtă că îi place. Am făcut un disc la Novi Sad. Doamne, ce frumos sună! Cât de curat! Au și aparatură bună. Asta mi-a plăcut mie, să fie tonul curat, frumos, să se înțeleagă ce cânți, să intre la sufletul omului. Apoi, cântecul l-am învelit într-o tehnică deosebită, care nu este la-ndemâna oricui.

 

- Dintre taragotiștii din Ardeal?

- Am fost prieten cu Dumitru Fărcaș. Am fost cu el în America. Când am venit acasă nu ne-am mai cunoscut... Mai e și Dumitru Dobrican... 

 

- Pe ei îi ajută și repertoriul din zona Ardealului...

- Eu fac oricând ce fac ei, dar ei nu fac niciodată ce fac eu. Asta zic eu că e diferența. Poate că și de asta e și Dumitru Fărcaș așa, mai rece. Dacă nu stăpânești tehnica, nu ai cum să poți face anumite lucruri. Aceste lucruri vin din har, talent... Pentru că ceea ce îți dă Dumnezeu e cel mai important. Am absolvit și liceul de muzică, mă ajută și asta, dar adevărata măiestrie am deprins-o de la înaintașii mei... 

 

- Cam prin câte țări ați fost în turnee?

- Am colaborat cu formația naistului Radu Simion, de la București, și cu el am fost în multe țări: Germania, Olanda, Elveția, Luxemburg, aproape toată Europa. Am fost de vreo cinci-șase ori în America. Am fost la festivalul „Ciobănașul” de la Chicago. Am fost și cu fata mea, cu soția... Am fost și în Canada. Am mai fost în China, Mongolia, Coreea, Rusia, într-un turneu de o lună și jumătate, cu ansamblul. Am văzut Marele Zid Chinezesc. Am umblat mult, ce-i drept... Trebuia să plec și în Australia, dar a plecat altcineva în locul meu. Numai ce venisem din China, eram și obosit și s-a dus alt taragotist.

 

- Întâmplări mai interesante din turnee aveți?

- Vreau să vă zic că în Olanda am stat vreo lună și jumătate - două într-un turneu. Dimineața, când eram liberi, mergeam prin oraș. Am găsit o vinărie, cu vin din România, scria la intrare... Ne-am zis că aici e de noi. Ne-am luat câte o sticlă de vin negru, puternic, și ne-am cam amețit. Am mers să mâncăm, nu mâncam la restaurant că era prea scump, într-un parc, am tot ciocnit și fiecare și-a bătut sticla. Ne-am amețit. Peste o oră a trebuit să ne ducem la spectacol. Toți împungeam... A venit lumea, am început spectacolul. Trebuia să stai în picioare, drept, dar capul era cam greu. La pauză a venit cel de la Casa de Cultură și a întrebat ce s-a întâmplat. A fost unul mai isteț, Lăceanu, și a zis că e ziua țambalistului și băieții au dat de un vin românesc. A făcut pauza mai mare de o jumătate de ceas și a adus bere la sticlă. Am dat-o pe bere, ca să ne dregem... Toată lumea era fericită, i-au cântat „La mulți ani!”, s-au sculat în picioare... Am încheiat spectacolul cu bine. De cântat nu se punea problema, că știam, dar poate că nu a mai fost acea calitate care trebuia să fie.

Când eram în China, am dat mâna cu președintele de atunci al țării, Ciu En Lai. Aveam spectacol într-o sală polivalentă, era foarte frig. Nu am văzut niciodată atâta lume într-o sală și nici nu am să mai văd vreodată. A venit și președintele, care mai apoi ne-a strâns mâinile. Interesant este faptul că, în turneul din China am făcut două revelioane.

Apoi am fost la Ulan Bator, în Mongolia, o țară pe atunci tare săracă. Încă trăiau în corturi. Le-au făcut rușii niște blocuri, dar majoritatea stăteau afată, în iurte.

 

- Cum primesc românii de peste hotare muzica de acasă?

- În America ne-au primit cu drag. N-am putut să zic că sunt în America. Se făceau spectacole la biserici și veneau românii acolo. Am pomenit de acel festival, parcă eram acasă, așa ne-am simțit. Se vorbea numai românește...

La sârbi eram primiți foarte bine. Au venit cu călăreții înaintea noastră, au tăiat o grămadă de purcei, au pregătit mâncăruri extraordinare, la ei am văzut pentru prima dată ceaune cu focurile făcute sub ele...

 

- Cum vedeți muzica instrumentală din Banat, la ora actuală?

- Sunt alte generații. Unii dintre instrumentiști merg foarte bine. Mulți se pierd, dar sunt și destui buni. Nu se mai cântă muzica noastră... Totul s-a schimbat, cântă ba turcești, ba grecești, ba sârbește. Nu se mai cântă brâurile și ardelenele noastre. Dar parcă și publicul s-a schimbat, dar publicul nu știe ce se cântă. Publicul aude și joacă. Înainte, te duceai la o nuntă, îți comanda, știai ce cânți. Acum nu mai e așa... Ce aud eu, că mai dau drumul la radio, parcă nici nu aș putea să mă descurc cu muzica de azi. Generația mea a rămas cu muzica ei. S-a pierdut și muzica lăutărească autentică, a fost înlocuită cu maneaua. Iar maneliștii fac o grămadă de bani. Pe timpul nostru nu se făceau atâția bani câți fac ei astăzi. Noi câștigam cât să trăim...

 

- Cum v-ați caracteriza munca?

- A fost frumos și la Casa de Cultură, și la Ansamblul „Banatul”. Am cântat cu toți dirijorii mari - Ionel Budișteanu, Paraschiv Oprea, cu Nicolae Botgros (de două ori, la „Cerbul de Aur”), Victor Predescu, Nicolae Perescu, Gelu Stan.

Despre premii am mai vorbit, dar mai vreau să adaug că Președintele Ion Iliescu mi-a conferit Ordinul Național „Pentru Merit” în Grad de Cavaler, pentru contribuțiile deosebite în activitatea artistică și culturală. 

Am participat și la numeroase festivaluri - „Strugurele de aur”, „Maria Tănase”, foarte multe...  Am primit și peste 30 de diplome, de la evenimente la care am fost.

 

- Câte albume ați scos?

- Am vreo nouă discuri pe vinil, scoase la „Electrecord” și am vreo șapte-opt CD-uri. Mai am și casete, vreo zece...

 

- Când v-a fost cel mai greu în viață?

- Acum mi-e greu, cu boala asta ce-o am. Dar mi-a fost greu și când nu am avut nimic, când am fost sărac, și a trebuit să pornesc de la zero. Când am venit de la Caransebeș, în 1970, nu aveam nimic. Nu aveam nici lingură, nici cuțit, ce să pomenesc de casă? Dar tot ce am realizat am făcut prin munca mea. Nu mi-a dat nimeni nimic pe gratis. Muzica mi-a fost ca un dar de la Dumnezeu.

 

- Dar cel mai fericit când ați fost?

- Când s-au născut fetele mele și nepotul meu. Eu mi-am dorit un băiat, dar nu a fost să fie. Dar a venit nepotul, Luca Novac. E al patrulea Luca Novac... Are și numele tatălui său, Ștefan, dar și pe al meu.

 

- Ce vă place să interpretați cel mai mult?

- Mă mai întrebați? Eu am început cu doinele. Sunt mai grele, foarte puțini cântă doine adevărate. Mie mi-au plăcut că trec prin suflet, prin inimă. Trebuie să o simți pentru a o reda în așa fel încât cine o ascultă să-i placă. Și dacă am început cu doina, tot cu doina vreau să termin, cu doina din Banat, atât de expresivă și așa de unică...

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ