Interviu acordat prin bunăvoința managerului Institutului de Boli Cardiovasculare Timișoara, medic primar cardiolog și șef de lucrări la Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” Timișoara, dr. Constantin Tudor Luca

 

Constantin Tudor Luca s-a născut într-o familie de intelectuali - mama, profesor de limba română, tatăl medic - și a știut dintotdeauna că va fi și el doctor. Nu și-a imaginat niciodată o altă profesie. A simțit încă de mic că trebuie să fie alături de oameni, să-i iubească și să-i ajute după puterile lui, iar primele exemple și modele în acest sens i-au fost părinții. A avut parte de o copilărie fericită și de o educație aleasă, dar încă din primii ani de școală a înțeles că în viață trebuie să muncești cu seriozitate pentru a putea să realizezi ceva. A trecut cu brio prin toate etapele pe care trebuie să le parcurgă un medic și a ajuns „la vârf” urcând treaptă cu treaptă. „Nu a fost ușor, ne spune, dar a fost frumos și interesant, provocator aș putea zice...”. Cea mai mare bucurie a vieții cele două fete: Bianca, studentă la drept, și Silvia, studentă la medicină. Prin Silvia, familia Luca este la cea de-a treia generație de medici. A treia generație pusă în slujba sănătății oamenilor. Doctorul Luca este un om cu o fire blândă, afabil și cu multă dragoste pentru cei din jurul său. Este un om cu inima-n mână, sau cu mâna pe inimă, am putea spune atât la propriu, cât și la figurat. La 50 de ani, doctorul Constantin Tudor Luca este un om tânăr, cu o energie debordantă, veșnic dornic să își ajute semenii. Dar, mai presus de toate, medicul Luca este un luptător: un luptător pentru bine și, mai ales, un luptător împotriva răului.

 

- Cine este Constantin Tudor Luca?

 

- Un om între oameni, care s-a născut în urmă cu 50 de ani, în Timișoara. M-am născut, aș putea spune, de mai multe sărbători ale românilor, la 9 mai, adică, în anul 1967. Sunt timișorean get-beget. Cei 50 de ani pe care i-am împlinit i-aș cataloga drept foarte frumoși, dar, totodată, și foarte plini de provocări. Am avut o viață tumultoasă, agitată, pot spune. Am avut nenumărate provocări, atât profesionale, cât și pe plan familial. Dar toate aceste provocări n-au reușit să mă obosească, ci au reușit să mă facă să devin mai entuziast și mai plin de energie și de dorința de a lăsa ceva în urmă. Bineînțeles, sunt un luptător, pentru că așa am fost încă din copilărie.

 

- Ce vă mai amintiți din perioada copilăriei?

 

- Încep să-mi aduc aminte foarte multe lucruri, începând, cred, de la vârsta de 3 ani. În primul rând îmi aduc aminte de acele vremuri liniștite și frumoase. Probabil aceasta este imaginea pe care o are orice copil sau orice persoană despre perioada copilăriei. Am avut o copilărie plină de siguranță. Întotdeauna când ești copil simți acea siguranță pe care ți-o oferă mediul familial. 

Cu siguranță, aceste lucruri dispar cu timpul și, pe măsură ce avansăm în vârstă, ne trezim într-un mediu tot mai ostil și tot mai plin de dificultăți. Iar această așa-zisă „economie de piață” din ultimii 20 de ani este menită să ne transforme și nu întotdeauna în ceva pozitiv. Ce percep? Percep o schimbare a întregii societăți românești, percep o schimbare a laturii umane, a oamenilor. Îmi aduc aminte cu mare plăcere de perioada copilăriei, dar mai ales de perioada adolescenței și chiar a tinereții, când pot să spun că oamenii erau mult mai buni decât sunt în prezent. Cred, de asemenea, că am început să fim preocupați, cu toții, de latura materială a vieții și nu întotdeauna acest lucru aduce fericire.

 

- Ce credeți că ne-a transformat, sărăcia sau lăcomia, ori ambele?

 

- Este greu de spus care este succesiunea lucrurilor. Eu cred că sărăcia nu trebuie să aducă neapărat lăcomie și cred că lăcomia nu este o soluție la sărăcie. Cred că sărăcia este o etapă absolut normală într-o societate care se transformă dintr-o societate de timp comunist într-una de tip capitalist. Cred că nu se poate ajunge la capitalism și la economie de piață fără a trece prin etapa sărăciei. 

Dar sărăcia trebuie combătută cu totul alte mijloace decât cu lăcomie. Sărăcia trebuie combătută cu muncă, în primul rând, cu seriozitate, implicare și profesionalism. Consider că aceasta este singura soluție prin care o societate săracă se poate transforma într-una bogată. Lăcomia, furtul, înavuțirea nebazată pe principii corecte nu duc cu siguranță la o societate bogată. Poate să ducă, eventual, la o societate a unora bogați, în dauna celor săraci.

 

- Care ar fi motivul principal care ar face să nu avem elementele care să combată sărăcia: lipsa de educație, lipsa de cultură?

 

- Lipsa de educație. Cred că lipsa de educație merge mână în mână cu lăcomia. Lipsa educației este o mare problemă a societății. Educația în sine provine, în primul rând, din mediul familial, pentru că educația acolo se formează. Cei șapte ani de acasă. 

Un rol elementar îl au, de asemenea, cei care ne formează de-a lungul vieții, adică mentorii noștri, profesorii noștri, educatorii noștri. Și n-aș merge doar pe ideea primilor dascăli, pentru că avem o succesiune de dascăli în viață și o succesiune de modele adaptate fiecărei etape din evoluția noastră.

 

- Ai dumneavoastră care au fost primii?

 

- Primii mei dascăli au fost părinții. Pot să spun că am avut parte de o educație foarte exigentă, un tată extrem de exigent. Acea exigență a lui mergea, în primul rând, cu o exigență vizavi de propria persoană, ceea ce întotdeauna o face credibilă. Am avut un părinte extrem de exigent, în primul rând, cu el însuși. Întotdeauna și-a impus niște ținte înalte, toată viața lui a avut așa-zisele targeturi, cum le denumim astăzi. Azi le zicem targeturi – o altă problemă a societății românești care în prezent are doar neologisme, iar vechile cuvinte nu mai sunt folosite. 

Uitați, chiar așa-zisa funcție de manager este, de fapt, vechea funcție de director și nu înțeleg de ce nu se folosește acest termen în continuare. Revin și spun că am avut, așadar, părinți exigenți – tată medic, care a muncit extrem de mult și am întregul meu respect pentru tot ce a făcut din punct de vedere profesional, mamă profesoară de limba română, cu o structură de tip umanist, care mi-a cerut, de asemenea, și m-a îndrumat în a citi și în a mă dezvolta. Pot să zic că am trăit de mic într-un mediu exigent și foarte propice în dezvoltare, pentru că am citit foarte mult în copilărie, pentru că am avut exemplul muncii părinților, pentru că am crescut pe principiul „te întinzi cât ți-e pătura” și așa am învățat să încep să-mi fac „pătura” singur. Adică, să mi-o fac prin propria mea muncă, adică să știu ce vreau și să încerc să fac tot ce pot ca lucrurile să evolueze în sensul dorit.

 

- Primele modele din afara familiei...

 

- În primul rând școala și colegii mei. La momentul respectiv, colegii mei erau cei mai buni. Pot să vă spun că am făcut școală germană. Am început școala germană, eu fiind de naționalitate română 100%. Vă reamintesc că erau vremuri cu o mare comunitate germană în Timișoara. Dintr-o clasă de 36 de copii, m-am trezit, practic, unul dintre cei doi-trei români. În plus, eram și neștiutor de limbă germană. 

Astfel, impactul cu școala a fost extrem de dificil. Am avut o învățătoare, doamna Marina, de un devotament nemaipomenit, dar și extraordinar de exigentă, care dincolo de pedepsele pe care ni le dădea ne mai trăgea și câte o corecție fizică, așa cum astăzi nu se mai întâmplă, dar care ne era extrem de utilă uneori. Cu mare drag îmi aduc aminte de acele vremuri. Astfel am început să evoluez. Doamna Marina a murit în urmă cu o lună, la 94 sau 95 de ani.

Ulterior am urmat cursurile gimnaziului și, în final, cursurile Liceului „Nikolaus Lenau”, clasă de chimie-biologie. Pot să vă spun că în nici o clipă din viața mea nu m-am gândit să fac altă meserie decât cea de medic. Motiv pentru care am făcut și acea secție de chimie-biologie în liceu. 

Am simțit acest lucru de când eram copil. N-am pus niciodată părinților vreo întrebare de genul: Ce să fac când voi fi mare? Am știut de mic ceea ce vreau să fac, pentru că mă impresiona și mi se părea extraordinar ca meseria aceasta de medic să-ți dea posibilitatea să-ți ajuți semenii și să fii cel care le alină suferința și bolile.

 

- Ați înțeles meseria de medic din punct de vedere uman, nu din punct de vedere material...

 

- Nici nu se puneau probleme materiale la momentul respectiv. Vorbim de mijlocul anilor ’80, o perioadă în care meseria de medic era oricum numai bănoasă nu. Medicii trăiau pe un salariu și, eventual, pe câte o găină sau o legătură de ceapă. Dar, în primul rând, în ochii oamenilor, ai semenilor, era o meserie extrem de respectată. Cred că, de fapt, aceasta a fost motivația care m-a făcut să înaintez pe acest drum, pentru că am observat respectul de care se bucurau medicii și, în speță, tatăl meu în ochii celorlalți semeni. Lucru care, din păcate, acum nu mai este nicidecum valabil. Ba dimpotrivă, dintr-o meserie respectată și din niște oameni respectabili, am ajuns să fim disprețuiți și să ni se pună în spate foarte multe lucruri, majoritatea dintre ele neadevărate. Toate prin defăimare și o campanie de calomnie permanente și nemeritate.

Nu spun, există și medici care poate nu-și fac meseria la standardele cerute, cu umanitatea și compasiunea cu care ar trebui să o facă, dar eu am ferma convingere că marea majoritate a medicilor sunt la înălțime în ceea ce privesc profesionalismul și umanitatea.

Calomnierea medicilor rămâne un subiect foarte bun pentru mass media, însă aceasta uită, de foarte multe ori, să scoată în evidență și realizările acestor medici. Nu vreau să acuz mass media, dar este un produs care se vinde bine. De multe ori ar trebui, poate, arătate și prezentate la televiziuni și rezultatele deosebite și minunile pe care le pot face anumiți medici, în beneficiul societății întregi.

 

- Facultatea?

 

- Facultatea am făcut-o tot în Timișoara, am urmat Facultatea de medicină generală. A fost o perioadă grea, aș putea spune, din viața mea. Am intrat la facultate în condițiile în care eram 13 candidați pe un loc. Am intrat, cum spuneam, la secția de medicină generală. Începutul facultății mi s-a părut foarte dificil, pentru că este, de fapt, trecerea de la adolescență la maturitate, adică este un nou concept de viață. Am realizat de la început că lucrurile sunt mult mai dificile și că trebuie abordate cu multă seriozitate. Era un volum imens de muncă, era foarte mult de învățat. Țin minte că intram în sesiune cu vreo o lună și jumătate înainte de a intra efectiv în sesiune. Ne pregăteam într-un regim de cantonament. Asta presupunea învățat de dimineața până noaptea. Nu o făceam doar eu, ci o făceau, practic, toți colegii mei. Era o emulație și, totodată, o concurență extraordinare între studenți. Despre dascălii pe care îi aveam la momentul respectiv, îmi aduc aminte cu mare admirație de ei și cred că actuala generație de dascăli mai are mult de făcut să ajungă la nivelul celor pe care îi aveam atunci. După mine, ștachetele în învățământul superior s-au degradat, din cauza unor promovări artificiale, partinice – bazate fie pe sacoșă, fie pe interese personale - și cred că acest lucru s-a realizat creând un mare haos în sistem, o retragere a oamenilor competenți, care au realizat că nu au loc. Toate acestea au creat un mare dezavantaj întregului proces de învățământ din România.

O altă problemă majoră este că la momentul dascălilor noștri, sau al generației mele, cu siguranță nici unul dintre ei nu se gândea la avantaje materiale și la starea financiară. Salariile erau mici, dar decente, nu existau foarte multe lucruri pe care puteai să-ți cheltui banii la momentul respectiv. Eu cred că după Revoluție lucurile s-au schimbat. La oameni, e adevărat, târâți în această epocă a societății de consum, a început să primeze gândirea materială, ceea ce a dăunat întregii societăți, în toate segmentele ei.

 

- După facultate?

 

- Am dat concurs pe postul de preparator universitar. Am rămas în învățământ. Prima mea perioadă de activitate, niște ani extrem de frumoși și de care îmi aduc aminte cu mare plăcere, a fost la Spitalul Municipal, fostele „Clinicile Noi”, unde am făcut primii ani de meserie. Aici am început să cresc, aici am început să fac primele gărzi de urgență și am avut în jurul meu niște oameni deosebiți, cărora le mulțumesc, cum ar fi profesorul Vâlculescu, doamna doctor Vermeșan, doctorul Sinitean, doamna profesor Ioniță și alți colegi, care mi-au fost, în același timp, dascăli. Meseria de medic se învață de la dascăli. În același timp, mi-au fost alături și ca prieteni și m-au susținut chiar și atunci când pașii mei prin viață erau mai șovăielnici. Am avut perioade mai grele, au fost perioade chiar foarte grele. A fost primul contact cu responsabilitatea meseriei. De fapt, caracteristica meseriei noastre este responsabilitatea față de om, iar această responsabilitate creează o mare presiune pentru fiecare dintre noi. Diferența este că e foarte grav și foarte trist atunci când poți greși cu viața unui om. Sigur că asemenea lucruri se întâmplă, pentru că medicina nu este matematică.

 

- Ați trecut greu peste un astfel de impas?

 

- Am trecut greu. Uneori lipseau și mijloacele. Bineînțeles, în ceea ce privește sistemul sanitar lucrurile s-au îmbunătățit extraordinar în ultimii ani, deși chiar și în prezent suntem departe de societatea europeană, de ceea ce ne trebuie.

Îmi aduc aminte, erau vremuri de pionierat ale medicinei. Într-o clinică de medicină internă, cu aproximativ o sută de paturi, aveam un singur aparat care făcea electrocardiogramă. Aveam două-trei tensiometre, iar în farmacia spitalului aveam la dispoziție patru-cinci-șase tipuri de medicamente. Era îngrozitor de greu să-ți faci meseria, dar existau bunăvoință și acea experiență clinică a medicilor, care de multe ori salvau situația. Nu existau mijloacele de diagnostic pe care le avem în prezent. Era mult mai greu să-ți faci meseria din acest punct de vedere. În prezent avem toate tehnicile moderne, de la computer tomograf, rezonanță magnetică, cateterism cardiac, neurochirurgie de toate felurile. Toate aceste mijloace de investigație te ajută foarte mult în punerea unui diagnostic. Nu este greu să tratezi un pacient, este greu să-i pui diagnosticul. De acolo pleacă procesul de îmbunătățire a stării de sănătate a pacientului, de la un diagnostic corect. În prezent, imagistica a crescut și s-a dezvoltat extraordinar față de acum 20-25 de ani. Eu cred că acesta este marele beneficiu al tehnicii vizavi de tratarea oamenilor. Și cu rezultate foarte bune, dovadă creșterea duratei medii de viață la nivel mondial. Vârsta medie de viață a crescut semnificativ în ultimii ani, iar aceasta se datorează, cred eu, diagnosticului precoce și exact pus pacienților. Deci, și precoce, pentru că trebuie să pui din timp un diagnostic și este foarte greu să tratezi o boală într-o fază avansată. Acest lucru îți permite, pe de-o parte, cheltuirea mai puținor resurse materiale, deoarece te costă mai puțin să-l faci bine pe acel pacient, iar pe de altă parte, este foarte greu să tratezi un pacient într-o stare avansată a bolii. Pentru că, orice îi faci, rezultatele sunt minime. Iar câteodată nu mai poți să ajuți. Și ne trezim deseori, în practica medicală, când avem cazuri, pacienți atât de grav sau cu o afecțiune atât de veche – care vin tardiv la medic – când nu mai poți să le faci ceea ce ți-ai dori să le faci. Pentru că, pur și simplu, nu se mai poate. Evoluția bolii e de așa natură.

 

- Cum dialogați cu un astfel de pacient care e în situația în care nu mai puteți face prea multe?

 

- Eu încerc să spun pacientului adevărul, întotdeauna așa cum este el, chiar dacă uneori este mai puțin plăcut. Nu poți să minți pacientul. Trebuie să îi spui lucrurile așa cum sunt. Trebuie să fii transparent și să explici pe înțelesul lui, și aici subliniez – pe înțelesul lui, că noi nu ne alegem categoria profesională și nivelul de educație al pacientului, ci trebuie noi să ne adaptăm la nivelul acestuia, deci e foarte importantă comunicarea între medic și pacient. Pacientului trebuie să îi spui exact despre ce este vorba, și ești obligat să-i explici într-un limbaj care să-l facă să înțeleagă ce i se întâmplă. Poate că uneori adevărul este dur, poate că trebuie să-i spui că mijloacele tale de a-l ajuta se epuizează, practic nu mai ai ce să-i faci mai mult decât ceea ce ai făcut până atunci. Sunt și situații de genul acesta. Noi, în speță, la acest spital ne confruntăm cu cele mai grave cazuri de cardiologie care există în vestul României.

 

- Deci, revenim la „Clinicile Noi”...

 

- Am dat concurs pentru prima specialitate, pe vremea aceea nu exista ca primă specialitate cardiologia, trebuia să faci întâi medicină internă, și era bine că se făcea medicină internă, și abia ulterior ca a doua specialitate se făcea cardiologia. De ce era bine? Pentru că organismul nostru nu-i făcut din componente, organismul nostru este un tot unitar, sau, altfel spus, organismul uman este cel mai bun și mai perfecționat computer. Ca să poți să înțelegi funcționarea unui organ trebuie să-l integrezi în totalitatea funcționării organismului. Iar medicina internă ne dădea posibilitatea să învățăm în detaliu toate suferințele și toate afecțiunile, nu doar ale inimii, ci și ale plămânului, rinichiului, ficatului, stomacului și tuturor organelor. Și evident că asta creea o altă viziune asupra pacientului. Din păcate, în ultimii 15-20 de ani specialitatea de cardiologie se face direct, de la începutul meseriei, ceea ce de foarte multe ori creează prejudicii importante medicilor tineri, pentru că ei se axează strict pe partea de cardiologie fără a avea o înțelegere a complexității funcționării întregului organism. Or, acest lucru nu este posibil; eu cred că una din marile probleme ale medicinei actuale este că lipsesc acești oameni integrativi, care să știe să asambleze acest puzzle format din diferitele suferințe ale pacientului și să-l ajute într-un tot unitar. 

 

- Când v-ați întâlnit cu cardiologia?

 

- Cu cardiologia m-am întâlnit de la început, pentru că am lucrat mai ales axându-mă pe partea de cardiologie de la Spitalul Municipal. Specialitatea de cardiologie am continuat-o în paralel și ulterior, când s-a deschis acest Institut de Boli Cardiovasculare, am fost cooptat în colectivul care a început activitatea, deci în 1997. Am venit în acest Institut, era chiar la început, am urmat toate treptele profesionale. Am început ca preparator la disciplina de cardiologie, ulterior ca asistent universitar, apoi ca lector. De asemenea, am început ca medic rezident, medic specialist, medic primar și practic am parcurs toate etapele meseriei, crescând și maturizându-mă profesional în Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara, alături de mulți medici de foarte bună calitate profesională.

 

- Cum e lupta cu moartea, cum o percepeți?

 

- Noi ne luptăm întotdeauna cu moartea. V-am spus că prin specificul spitalului, vorbim despre un Institut de Boli Cardiovasculare, noi facem aici toate procedurile tehnice și toate procedurile posibile necesare pentru a corecta suferința unui pacient cu boală cardiovasculară sau boală de inimă. Este un Institut extrem de complex, cu partea de cardiologie începând cu prevenția cardiovasculară, cu tratamentul intervențional al bolilor cardiovasculare și respectiv un segment de chirurugie cardiovasculară, acolo unde lucrurile nu se pot realiza prin metodele convenționale. În toate aceste segmente noi ne luptăm cu moartea, pentru că toate cazurile de infarct miocardic acut, toate cazurile extrem de grave, sunt preluate de noi. Uneori reușim în duelul cu moartea, alteori nu reușim să o facem. De cele mai multe ori se reușește; avem o mortalitate totală în jur de 1,8%, ceea ce ne apropie de institutele de profil prestigioase din lume.

 

- Institutul a ajuns unul de vârf, cum ați parcurs etapele?

 

- Am luat-o de la zero. M-am trezit brusc într-un spital de nivel european ca dotări și ca și funcționare, alături de un colectiv extrem de entuziast, format din mai multe generații de profesioniști de elită. S-a creat o competiție și o emulație extraordinară între noi cei care eram din generația mai tânără, având niște mentori deosebiți. Trebuie să recunoaștem că marele creator al acestui Institut este profesorul Ștefan Drăgulescu, care la momentul respectiv era un om de avangardă, un om cu o gândire avansată, un vizionar, care a creat acest concept de Institut de Boli Cardiovasculare. Alături de el mai era o generație de oameni foarte valoroși, cum ar fi tatăl meu și profesorul Branea, care toți au pus umărul la crearea acestui Institut. Dar acest lucru nu ar fi fost posibil dacă profesorul Drăgulescu nu ar fi avut putere și implicare politică la momentul respectiv, tocmai pentru a creea acest Institut. Era și rector al Facultății de Medicină. Am avut șansa să mă formez și în străinătate. Dincolo de dascălii de aici, am avut norocul de a lucra într-un sistem european în perioada de tinerețe. Am avut șansa să lucrez în Franța o perioadă mai lungă. Am lucrat cu personalități ale medicinei și cardiologiei franceze. În paranteză vă spun că Franța este poate țara cu sistemul de sănătate cel mai bine pus la punct din Europa, un sistem în care nu lipsește din punct de vedere material niciodată nimic. Adică investițiile în sistemul de sănătate sunt cele mai înalte și sunt cele mai mari în Europa.

 

- În afară de Franța unde ați mai fost?

 

- Am mai fost în Germania și în Statele Unite... Am o vedere de ansamblu a mai multor sisteme de sănătate. Pot să vă spun că, din punct de vedere conceptual, Institutul de Boli Cardiovasculare era pe urmele țărilor civilizate. La sfârșitul anilor ʼ90 noi eram în pas cu societatea europeană în ceea ce privește procedurile pe care le făceam. Ulterior, însă, printr-o subfinanțare totală și prin lipsa cruntă de investiții, am rămas exact acolo de unde am plecat. În loc să ne dezvoltăm, pentru că între timp apăruseră tehnici mai noi, aparatură mai nouă, cunoștințe medicale avansate, noi nu am evoluat așa cum am fi putut să o facem. Și este mare păcat că nu s-a realizat acest lucru. Nu voi intra în amănunte de ce, pentru că vinovați se pot găsi întotdeauna. Ce vreau însă să vă spun este că vinovații nu erau doar în afara spitalului, ci existau și în interior, au fost oameni care nu au mai lăsat ulterior acest spital să se dezvolte. 

 

- Ce a fost aici? Răutate, prostie, dezinteres sau „interes”...

 

- Cred că toate la un loc, câte un pic din fiecare. Oamenii nu au știut să se pună la aceeași masă și nu au știut să tragă la aceeași căruță... Nu s-au mai făcut investiții, chiar alături de Drăgulescu. Nu s-a putut merge mai departe, pentru că rolul lui scăzuse și nu a mai putut fi nimeni locomotiva acestui Institut. Financiar nu s-a mai investit aproape nimic. Nu din vina noastră, ci pentru că nu am mai fost sprijiniți. Că nu s-a putut sau că nu s-a vrut. Nu aș ști să vă răspund la această întrebare. 

Pot să vă spun că în prezent există un efort deosebit al tuturor medicilor pentru dezvoltarea Institului. Încercăm să ne dotăm. Dar dotările nu se pot face fără investiții. Iar acest spital este un spital care poate primi, conform legii, investiții doar de la Ministerul Sănătății. Iar noi, în ultimii doi ani, am primit zero lei pentru investiții, motiv pentru care nu am putut să reparăm, nu am putut să achiziționăm tehnici noi, aparatură nouă. Singura instituție care ne-a putut ajuta a fost Universitatea de Medicină și Farmacie Timișoara, de la care în prezent, prin bunăvoința tuturor, dar în special a rectorului, profesorul Raica, am reușit să obținem un angiograf. Aceste angiografe sunt vitale pentru funcționarea corectă a Institutului. Ca o concluzie, este foarte greu să mergi înainte fără fonduri, fără bani. 

Iar noi reușim să facem performanță, reușim să satisfacem nevoile de sănătate ale pacientului, și reușim să o facem exclusiv pe cheltuiala spitalului, fără ca oamenii să fie obligați să scoată bani din buzunar, așa cum o făceau acum patru-cinci ani. Deci, lucrurile s-au îmbunătățit în acest sens, însă evoluție fără tehnici noi și aparatură nouă nu se poate.

 

- Să vorbim și despre funcția de manager...

 

- Am trecut prin etape intermediare. Am luat-o treptat și la nivel de administrație. Am fost director medical o perioadă. Dorința mea a fost să ofer ceva în schimb acestui spital, să pun umărul la redresarea și la creșterea lui, pentru că acest spital mi-a oferit practic calitatea profesională și prestigiul de care mă bucur în prezent. Am peste douăzeci de ani de muncă în acest spital. Funcția de manager nu este o bucurie. În conceptul vechi se credea că directorul, șeful, este ceva. Nu reprezintă decât o unealtă în mâna colaboratorilor, în mâna medicilor, altfel spus, un individ pus pentru a rezolva problemele unei întregi colectivități. Pot spune că funcția de manager îți dă satisfacții atunci când ai realizări. Cred că orice manager este fericit atunci când instituția lui dă randament, atunci când din instituția lui pacienții pleacă mulțumiți, atunci când poate aduce fondurile necesare unei bune funcționări ale instituției. Am avut momente de bucurie în acestă perioadă, dar am avut și o serie de insatisfacții. Când am început, hai să-i zicem, a doua profesie, pentru că administrația este o meserie aparte, mi-am impus să realizez anumite ținte. Nu am reușit să le fac pe toate până în prezent; multe din ele le-am realizat, însă unele nu am putut să le ating. Am reușit să asigur o funcționare bună a întregului sector administrativ și medical, în așa fel încât pacienții care se adresează Institutului de Boli Cardiovasculare să nu trebuiască să mai vină cu resurse financiare proprii pentru a-și asigura sănătatea. Am deschis porțile acestui Institut, în sensul ca orice pacient care se adresează instituției noastre să fie primit și să fie gestionat din punct de vedere al sănătății. Am reușit să nu avem datorii ca instituție, în tot acest interval, am reușit să plătim salariile tuturor medicilor în această perioadă și, o spun cu mândrie, am avut zero reclamații din partea pacienților în ultimii doi ani. Ceea ce este o mare mulțumire și pentru noi, medicii. Sigur că lucrurile nu sunt perfecte. Sigur că am putea lucra mult mai mult, în condițiile unei finanțări superioare, adică a unui contract cu Casa Județeană de Asigurări de Sănătate. Ca funcționare am putea face mai multe cazuri dacă am avea un contract mai mare cu Casa Județeană de Asigurări de Sănătate. Nu acuz pe nimeni în sensul acesta, pentru că și Casa finanțează pe niște indicatori. Dar eu cred că noi avem potențialul de a urca, de a salva mai multe vieți și de a trata mai muți oameni, de la an la an. 

 

- Ce nu ați realizat și v-ați fi dorit?

 

- Nu am atins până în prezent o serie de ținte, dar poate le voi realiza în viitor. Am reușit să obțin aviz administrativ pentru chirurgia pedriatică cardiovasculară, adică o chirurgie a inimii adresată nou-născuților și copiilor. În prezent la noi nu se face; cel mai apropiat institut unde se face este la Cluj. Am reușit să obțin aviz administrativ din partea Ministerului Sănătății pentru a crea o asemenea structură. Dar ca să avem chirurgie pediatrică cardiovasculară avem nevoie de dotări. Din nou ne întoarcem la investiții. Nu pot să demarez activitatatea fără săli de operații dotate corespunzător, fără terapie intensivă adaptată copiilor și fără un personal calificat în domeniul pediatric. Iar toate acestea nu depind de managerul instituției, ci depind de un întreg sistem care poate asigura sau nu aceste nevoi. 

 

- Cum v-ați descurcat cu colectivul, cu echipa? 

 

- Eu am introdus conceptul de echipă, pentru că fără echipă nu există management. Acesta este primul lucru pe care l-am înțeles: nu se poate face management fără echipă și fără transparență. Nu poți să iei decizii de unul singur. 

Deciziile se iau prin consultări cu oamenii implicați în activitatea spitalului. Este un mare avantaj ca manager atunci când ai parcurs toate etapele, de la curățenie până la injecții, tratamente complexe, când ai crescut și te-ai dezvoltat în spital. Este simplu, este mult mai ușor să înțelegi cum funcționează angrenajul. Transparența și spiritul de echipă sunt esențiale în funcționarea corectă a unui spital cu performanță. 

 

- Cazuri mai grele pe care le-ați avut?

 

- Am avut foarte multe cazuri grele. De fapt consider că nu există cazuri ușoare în medicină. Cazurile sunt complexe întotdeauna, sunt mult mai complexe decât par la prima vedere. O altă caracteristică a medicinei de urgență în special la cardiologie este că orice caz simplu poate să se transforme într-un caz extrem de complex în câteva minute. Și este foarte important să nu fii superficial atunci când vezi un pacient și este extrem de important să acționezi atunci când trebuie intervenit, pentru că s-ar putea ca peste o oră sau peste două să fie prea târziu.

 

- Deci lupta dumneavoastră este contracronometru, la nivel de minute...

 

- La nivel de secunde uneori...

 

- În timpul unei operații...

 

- Nu numai în timpul unei operații, și la un caz de urgență. Trebuie să intervii imediat și trebuie să acționezi pentru că urgențele nu pot să aștepte. Întotdeauna, orice urgență trebuie gestionată și rezolvată în cel mai scurt timp posibil. Noi suntem un spital de urgență... Unde vin cele mai grave cazuri de cardiologie sau de chirurgie cardiovasculară din vestul României.

 

- Sunteți restricționați din punctul de vedere al județelor din care vin pacienții?

 

- Nu avem un teritoriu strict. Avem cazuri din Caraș Severin, Arad, Bihor, Hunedoara, Mehedinți, Olt, Gorj, Sibiu. Avem practic pacienți de pe întreg teritoriul României. Din păcate avem o mare presiune asupra noastră pentru că, fiind un Institut de prestigiu, toată lumea dorește să ajungă la noi. Acest lucru nu este posibil întotdeauna, uneori trebuie să-i planificăm; de fapt așa se întâmplă în orice spital din lumea civilizată. Dar presiunea este foarte mare. Este singura secție de chirurgie cardiovasculară din vestul României. Următoarea este la Cluj, o alta la București. Este singura secție de electrofiziologie din vestul României. Următoarea tot așa, Cluj sau București. Este singurul centru din vestul României care tratează infarctul miocardic acut. Deci, facem niște lucruri deosebite, dar normale în același timp. Normal ar fi ca centre ca acesta să existe măcar la nivel de județ, în fiecare dintre județele țării. Nu așa cum se întâmplă în prezent. Pentru că nu putem deservi toate cererile, noi având 180 de paturi în prezent, cuprinzând cardiologia, chirurgia, recuperarea și spitalizarea de zi. Nu putem deservi toată populația vestului țării. Presiunea este prea mare. Nu avem nici paturi suficiente pentru asta, nu avem nici dotările și nici mijloacele financiare. Pentru că medicina de vârf costă enorm de mult. Când pui o valvă unui pacient costă la fel ca în sistemele din vestul Europei. Când pui un stimulator, un defibrilator, toate acestea costă la fel ca în Franța, ca în Germania... Iar noi avem o finanțare de zeci de ori mai mică. Este foarte greu să faci față vremurilor actuale, pretențiilor actuale, și aici vorbesc din nou despre presiune. Suntem analizați și ni se cer realizări de tip european, dar cu bani la nivel de România și cu dotări la nivelul anilor ʼ90. Acest lucru nu este posibil.

 

- Anual cam câți pacienți aveți?

 

- Anul trecut am avut peste 8.000 de externări. Am avut peste 1.000 de pacienți operați la chirurgie cardiovasculară, am avut încă peste 15.000 de pacienți care au fost consultați și examinați în acest spital fără a necesita internare, doar în sistem de serviciu ambulator. Un număr imens de oameni consultați, un număr imens de oameni care au beneficiat de serviciile Institutului de Boli Cardiovasculare. 

 

- Și nici în aceste condiții nu se acordă finanțare...

 

- Noi am cerut în nenumărate rânduri finanțare Ministerului Sănătății. Ni se promite de fiecare dată că la următoarea rectificare vom fi luați în calcul. Probabil că am reușit să lucrăm prea bine și având rezultate atât de bune ei cred că putem funcționa chiar și în condițiile acestea. Ei bine, a venit acel moment în care nu mai putem să facem acest lucru. Toate dotările noastre sunt vechi, solicităm o sterilizare nouă pentru spital. Se vorbește foarte mult despre infecții nosocomiale, dar cum să ții aceste infecții nosocomiale în frâu în condițiile în care nu poți să ai parte de o sterilizare la capacitate și la parametrii actuali, și pe de altă parte germenii devin tot mai agresivi, microbii devin tot mai agresivi așa cum știm și din cele declarate de Organizația Mondială a Sănătății. Și atunci, cum poți să vii cu pretenții, când Ministerul Sănătății nu răspunde cererilor noastre, în schimb sunt pretenții ca noi să lucrăm și să tratăm în condiții perfecte? Nu se poate acest lucru. 

 

- Pentru că aminteați de dotări, să vorbim despre incidentul cu instalațiile de climatizare care nu a mai funcționat la parametri în această vară.

 

- Instalațiile de climatizare sunt vechi de 24 de ani. Am încercat să le reparăm de nenumărate ori și am reușit de fiecare dată. Dar aceste instalații nu mai sunt la capacitatea nevoilor actuale. Am cerut de doi ani, în repetate rânduri, împreună cu colegii mei, bani pentru reparația capitală a acestor instalații. Nu ni s-a răspuns nici până în prezent. Există acte oficiale trimise Ministerului Sănătății, cu număr de înregistrare, care dovedesc acest lucru. Noi am făcut tot ce ține de noi. Noi am făcut tot ceea ce a ținut de noi, dar trebuie să facă același lucru și alții. Adică cei care decid soarta sistemului de sănătate.

 

- Ce puteați face în aceste condiții?

 

- Nu puteam face mai mult decât ceea ce am făcut. Adică să asigur reparația lor. Sunt mulțumit și liniștit și din punct de vedere legal, pentru că am întreprins toate măsurile necesare, conform legilor în vigoare, ca să realizez acest lucru.

Cred că această discuție, și îmi vine să zâmbesc când îmi aduc aminte, a apărut și în presa locală, a fost precedată și de alte discuții mai puțin ample în aceeași presă locală. Au fost niște semnale, probabil legate de faptul că urma evaluarea anuală a managerilor de spitale la nivel de minister. Probabil că s-a dorit ca evaluarea mea să se facă și în contextul celor prezentate de presă.

 

- Câți ani de management aveți la Institutul de Boli Cardiovasculare?

 

- De doi ani sunt managerul acestui Institut. Au fost doi ani foarte grei, foarte încărcați, plini de responsabilitate, cu mari presiuni, dar și cu multe satisfacții.

 

- Ce poți să faci când ești manager și ce poți să faci atunci când nu deții această funcție?

 

- Pentru mine, munca de management a însemnat, de fapt, o presiune suplimentară în viață, concret, îmbrățișarea unei noi meserii. A însemnat dificultăți, întreruperea unei activități private. Paradoxal, meseria de manager este incompatibilă cu meseria de medic în mediul privat. Sigur, acest lucru m-a dezavantajat din anumite puncte de vedere, în special sub aspect financiar. Nefăcând muncă de cabinet, evident că și câștigurile personale sunt mai mici. Dar, pe de altă parte, mi-a dat alt gen de satisfacții, legate, în primul rând, de faptul că am reușit să-mi demonstrez mie, dar și altora din jurul meu, că pot face muncă de performanță și în acest segment al administrației.

 

- Ce v-a obosit mai mult?

 

- Cel mai mult m-a obosit faptul că nu am reușit să realizez toate dezideratele pe care mi le-am propus. Dar, de asemenea, m-au obosit lipsa de sprijin și calitatea îndoielnică a unora dintre colaboratori care au încercat, uneori, neortodox, să oprească evoluția acestui spital.

 

- Să încheiem într-o notă optimistă. Nu am vorbit nimic despre familia dumneavoastră.

 

- Am două fete, gemene, Bianca și Silvia. Au 20 de ani, sunt studente, Silvia la medicină, Bianca la drept. Ele singure au luat deciziile, deși atât eu, cât și fosta soție suntem medici. Una, iată, a ales să continue să facă acest lucru, iar cealaltă a ales să fie avocat. Sunt foarte mândru de ele, pentru că sunt fete serioase și pot să spun că nu am avut probleme deosebite legate de evoluția lor. Sper ca viitorul să le ofere mai multe satisfacții profesionale și mai multă bucurie decât am avut eu în cariera mea.

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ