Dacă vrei să scrii despre Tudor Crețu poți avea o mare problemă. Nu pentru că nu ai avea ce să scrii despre el, ci pentru că nu știi cum să îl prezinți. Ce este el, de fapt, în primul rând? Poet? Romancier? Critic literar? Jurnalist? Blogger? Amfitrion de evenimente culturale? Manager la Biblioteca Județeană? Pentru că este toate acestea. Și, parcă, fiecare dintre ele este cea mai importantă. Dacă îl întrebi ce este, o să-ți răspundă simplu: „Toate”. Dacă vorbim strict de scriitură, este adevărat că genurile „mai și fuzionează, în texte pe care unii le consideră totale, iar alții hibride”.
Tudor Crețu s-a născut pe 13 iunie 1980, la Timișoara. A crescut, cumva, în umbra tatălui său, flocloristul și etnologul Vasile Tudor Crețu. Acesta ne-a părăsit în 1989, astfel încît Tudor a crescut concomitent în prezența și absența tatălui său. Cu care se mândrește că seamănă și că îl moștenește. Este absolvent al Facultății de Litere, Filosofie și Istorie a Universității de Vest, secția jurnalistică-engleză. În anul 2001 devine bursier al Colegiului „A Treia Europă”, cu un eseu despre proza lui M. Blecher. La 20 de ani debutează în revista Orizont, iar la 21 îi apare primul volum de poezie – „Dantelăriile Adelei”, Editura Mirton, 2001. Urmează volumul  „Obiectele oranj”, Editura Vinea, 2005. În 2011 îi apare prima carte de critică literară, „Developări l
iterare”, la Editura Universității de Vest din Timișoara, iar în 2013 primul roman, „Casete martor”, la Editura Tracus Arte. Acum tocmai și-a lansat cea de a cincea carte, „Fragmente continue. Poeme live”, la Editura Printpress.
Publică poeme, recenzii, texte de atitudine în Vatra, Orizont, România literară, Poesis, Ziua Literară, Calende, Reflex etc., precum și în diferite publicații electronice. Este membru al Cenaclului „Pavel Dan” si al www.clubliterar.com. Semnează lunar rubrica „Faza critică” în Orizont și ține blogul fazacritica.wordpress.com. A fost realizatorul și moderatorul unor emisiuni precum „Clasa paralelă” și „Am greșit”. Este doctorand în literatură comparată și este directorul Bibliotecii Județene Timiș, care sub conducerea lui a devenit o instituție vie.
Și când te gândești că încă nu a împlinit 34 de ani...

Cum convingem lumea să pună mâna pe carte

Tudor Crețu dixit: „Meciul e pierdut. Cartea tipărită pierde drastic din statut, și este o tragedie, deoarece sunt lucruri pe care nu le poţi pierde fără să te pierzi pe tine însuți. Se pierde nu numai informaţia, ci şi un regim de funcţionare a creierului în timpul cititului, se pierde exerciţiul. Tendința propusă programatic, aproape impusă, este îndobitocirea. Privitul la televizor înseamnă exact opusul mersului spre cultură. Există încă o anume fascinaţie a scriitorilor care apar în acest mediu, spre exemplu Cristian Tudor Popescu sau Mircea Dinescu, însă aceștia atrag prin expresivitate şi imaginaţie, nu vorbind despre cărţi. Astfel de oameni ar trebui promovați nu numai la televizor ci şi în şcoli, să transmită ideea de carte şi să arate ce înseamnă să citeşti. Însă acest lucru nu se întâmplă, drept pentru care, chiar dacă pentru mine cartea este cel mai important lucru pe care îl pot face în viață, mi-e greu să cred că ea ar putea să revină”.
Trist. Dar, totuși, există încercări.

Critică și Autocritică. Tudor Crețu despre sine

...versuri...

Cu A.B., la masă, într-o geacă de trening maro. Barul era proaspăt renovat, scaunele crem.  Eram un pic răcit. Îmi părea, iar, că obiectele reci electrocutează: - Critica adevărată, știi care îi, aia care duce versu până la capătul paginii. E o cunoaștere mai sexy decât poezia, că înțelegi, discerni mai mult decât poetu, care, dacă discerne până la capăt, tot, e, deja, „făcut”.

***

Cu I.V.B., seara, singuri: - Ascultau ăia: „stelele în miez de noapte/sunt un fel, un fel de șoapte”, când am citit prima dată Mazilescu. Știi, aia cu „stelele scobind încet
câmpia”, la bunică-mea, jur. N-ai cum, despre poezie scriu cel mai bine poeții. Păi da cum, bre, un cronicar de ăsta are el full contactu cu poezia pe care-l ai tu, ca poet? Sigur, cunosc – poți să fii subiectiv, nărăvaș etc. Dar...


***

Cu E.B. - Tre să le îmbin, știi cum zic, critica asta fantasmatică cu critica de text, cu aia aplicată, analiza de laborator, să zic așa. Că tre să am, să ai senzația că-i furi sufletu la ăla despre care scrii, că-l fișezi magic. Io dacă nu intru acolo, dacă n-am impresia, nu știu, că lucrez cu fire electrice, fără mănuși...


***

Cu Ș.F. - ... că de-aicia începe, de la cum simți, de la cum percepi obiectu ca atare. Mi-am tras scaunul mai înspre el, am stins țigara. Io, când am pus mâna pe Simpleroze prima dată, am crezut că-i un obiect de ciocolată, cu-o crustă de asta caligrafiată, tip caimac. Ceva dulce, cu gust de lapte, ușor...Și cu Stănescu, de exemplu, cu Nichita, aveam, nu știu de ce, impresia că el nu transpiră, că secretă ulei de ăla, de la cartofi, încins. Că și pe buze, pe ceru gurii tot cu așa ceva îi dat.
...reversuri...

- Cum îți permiți tu, bă, ca ce chestie, să dai lecții, să zici că-i mai bine așa? Crețu, fiți atenți  ce face, îți ia textu și se bagă în el, cum ar fi, schimbă un cuvânt două, și mai că nu zice, uitați aicia meserie, sună mai bine, hă? Versu ăsta, cică, îi în plus. S-arate, știi, că-i și poet, că...

***


- Dă-l mă...Ăla? Trage și el cu gloanțe oarbe, împroașcă. Că nu prea apare-n topuri, nu vezi? Și-atuncia nu-ne-nghite nici pe noi. Păi n-ai văzut ce arogant îi? El face critică de text, auzi, „prelevă mostre de țesut”. Bine, scrie și o poezie de...Și roman. Că și păru, am uneori senzația, și-l dă peste cap să semene cu Eminescu. Nu-i normal, bă, nu-i normal...


***

- Acolo ai avut dreptate, cu versurile alea.
- Numa acolo zici că...
- În rest, ai bătut câmpii. În fine, treaba ta. Oricum...
Și dădu din mână, mai că nu scuipă. Flegma ar fi fost
neagră. Catran purulent.

***


- Să-i dau cartea, ce zici?
- Dă-i-o, ce să zic.
Frământă, un pic, coperta între degete. I se păru că vopseaua se-ncinge, se ia.
Era vineri. Perdelele fluturau.
- Mai bine nu, las..., că-mi stric relaţia.

Biblioteca Județeană

Cine mai are nevoie astăzi de cărți? Vremurile în care volume mai importante se dădeau pe sub mână sau la pachet cu diverse porcării au trecut. Librăriile sunt pline de cărți nu numai bune, ci și frumoase, pe care, de multe ori, le poți cumpăra și la ofertă. Cinci lei cartea, trei cărți în locul unui pachet de țigări. Internetul este plin de cărți care pot fi citite gratuit. Și atunci, ce să mai caute lumea la bibliotecă? Cum să o atragi din nou printre rafturi și în săli de lectură?
Iată că se poate. De când Tudor Crețu a preluat managementul Bibliotecii Județene Timiș, aceasta trăiește o nouă viață. Este una dintre instituțiile culturale prezente în viața cotidiană a Timișoarei și este, probabil, biblioteca cea mai mediatizată din țară.
Ce se întâmplă acum acolo? Sunt participări la proiecte şi programe europene și nu numai: E-biblioteca (pentru digitizarea cărţilor şi revistelor), Calimera (pentru diseminarea fondului de patrimoniu), Serile de poezie de pe Bega (în colaborare cu Institutul cultural al românilor din Voivodina), US AID (digitizarea revistelor culturale româneşti), American Corner (în colaborare cu Ambasada Statelor Unite ale Americii), EDL (proiect european de digitizare a revistelor şi cărţilor de patrimoniu sub coordonarea Bibliotecii Naţionale a României), Biblionet (proiect de dotare a bibliotecilor municipale, orăşeneşti şi comunale cu echipament IT). Pe lângă acestea, sunt „n” acțiuni proprii. Acțiuni care dau dovadă de originalitate și care au fost recunoscute și la nivel național, în 2012 Biblioteca Județeană Timiș primind premiul pentru cea mai bună bibliotecă la Gala Industriei de Carte din România.
Ineditul din tot ceea ce se întâmplă în BJT a fost dublat si potenţat de posibilităţi organizatorice şi administrative noi: lansarea conceptului de Cafe Text la Bastionul Theresia, unde se organizează, la o scară nouă, vernisaje, lansări, cenacluri şi dezbateri ce conferă bibliotecii o proeminenţă aparte pe scena publică.
Viziunea managerială a lui Tudor Crețu a dat naștere celor mai spectaculoase evenimente de lectură – cum ar fi „Lecturi aprinse”, constând în sesiuni de lectură în surse alternative de lumină, idee preluată și implementată și de alte biblioteci, devenind un fenomen la scară națională. Manifestările
Bibliotecii Judeţene Timiş au dobândit rezonanţă şi recunoaştere, instituţia fiind considerată una dintre cele mai creative biblioteci româneşti, fiind premiată și la Gala Bun de Tipar. Iar Tudor Crețu a ajuns pe lista celor mai influenţi manageri culturali din România, întocmită de agentiadecarte.ro.
Și promovarea bibliotecii a primit noi dimensiuni. Sunt vizibile, pe străzile Timișoarei, mesh-urile de la sediul central, afişele redefinite estetic, iar multă lume a intrat în posesia unor produse-semnal precum mape, calendare, mape de birou, accesorii, postere. Site-ul instituţiei este modernizat, în concordanță cu  dinamica generală a activităţii care a impus un nou tip de interfaţă.
Proiecte precum „O lume-n jurul cărţii”, materiale promoţionale experimentale,  „Fototeca B.J.T.” subliniază implicit posibilitatea dezvoltării unor servicii – editură şi tipografie, studio foto, design etc. – care ar putea în viitor să genereze venituri proprii. Aceasta este, de fapt, și una dintre dorințele lui Tudor Crețu – să transforme Biblioteca Județeană într-o instituție profitabilă, unde direcţiile de dezvoltare financiară ar putea fi: elaborarea de ghiduri, bibliografii, monografii, precum şi susţinerea de cursuri acreditate de limbi străine, reconversie profesională și așa mai departe.
Au fost și premiere: organizarea un vernisaj în mişcare, cu microfoane la purtător (lavaliere) şi lucrări dezvelite şi comentate în timp real. Şi Cenaclul Text a beneficiat de ediţii altfel, realizate pe baza aceleiaşi tehnologii.

Scrise de Crețu


Catedrala

Parc-abia alaltăieri am observat catedrala. Cum de nu m-am gândit, pân-acu, să intru? Ceva, însă, îmi displăcea. Rău de tot. Mă aflam, îmi aduc, cu precizie, aminte senzația, în faţa unei femei cu batic verde şi un contur negru, doar, în loc de  frunte, de chip.
M-am aşezat la
coa­dă la lumânări. Bătrâne­le din faţă se întorceau, mă studiau dușmănos. Am dus mâna la frunte, ca pentru a-mi ridica pălăria. Și am înlemnit: simțeam c-ating nişte boruri aspre, subțiri. M-am prăvălit, aproape, ca o popică, peste baba dinainte. Pe lângă pălărie, aveam (cum? de unde?) un palton lung, destul de gros şi de greu, plete şi mustaţă de ţigan. Urechile mă usturau. Un dinte, un premolar, cred, era de metal. De cositor, mai precis.
-Sărutmâinile şi scuzele mele. Vă rog să le acceptaţi.
M-am înclinat ca un gentilom şi am sărutat mâna scheletică a bătrânei. 
- Omagii!
Cuvintele sunau sumbru, grav. Nici odată n-am avut o voce atât de bărbătească. Atât aplomb. M-am examinat lapidar în luciul vitrinei de gheretă. Eram un hoinar lat în umeri. Măroc, galant.
Cealaltă doamnă, a doua din faţă, îmi întinse, și ea, mâna. Să i-o sărut. O cucoană cu buze subţiri, rujate strident. Purta o bască kaki din '86. Anul era inscripționat pe eticheta interioară, maronie.
- Rozalia Ignat!
- Je sais, madame, je sais! C'est une privilege.
Nu i-am sărutat mâna, am strâns-o, doar, masându-i, discret, podul palmei. Cu mişcări vagi, circulare. Carnea i-era moale, flască. Venele, dedesubt, un joc, încețoșat, de linii şi linioare.
- Grijă mare, vă rog, ca la excursiile dintr-a doua, ca să zic așa. Ca de-un nepoțel, doamnă, tre să aveți grijă de dumneavoastră. Rinichiul stâng vă va face, cât de curând...Ce-i azi?
Cealaltă bătrână abia bâigui, buzele, mai mult, îi tremurau:
- Marți!
- Marția viitoare, probleme.
Își trase mâna lin, încetișor. Preotul îmi întinse, pios, trei lumânări. Fără să-i cer.
- Madame je vous invite a m-accompagner.
Am intrat, mai întâi, la morţi. Un aer fierbinte, greu.
Mucuri stinse şi flame fragile. Cucoana m-asista transfigurată. Privea, ca un exemplar împăiat, în gol. Miroseam a ceapă şi fier, abia atunci mi-am dat seama. „De aia s-or fi întors când m-am aşezat”.
La vii, mirosul de aţă arsă era şi mai puternic. Candelabrul stins plana, ca un zepelin preistoric, deasupra bazinelor. Am aprins ultima lumânare.
- Pentru cine, dacă nu vă...
-  Pour vous madame, pour vous...
Bătrânica oftă ca-n seriale.
-E tot ce v-a rămas – lumânarea asta, să știți. Il fault que je parte maintenant...
Rozalia Ignat lăcrimă. Se apropie de beţigaşul cărămiziu de seu şi-i învălui flacăruia cu palmele. Ai fi jurat că, de fapt, se încălzește.
M-am întors spre altar şi am fixat, turbat, poarta aurie. Ca un pistolar în clipa duelului. Mi-am depărtat picioarele și am scuipat guma.

M-am trezit în ambulanţă. Ochii îmi curgeau.
- Gata, o-nviat!
Am tras aer. Și mi-am făcut cruce.
- Îi clar.
Mi-am pierdut, din nou, cunoștința.
La spital, podeaua era mâl congelat. O asistentă râdea, cealaltă își aranja halatul. Doctorul Baltazar intră triumfal. 
- Domn Crețu, aolio, vă știu...
L-am întrerupt umil:
-  Mi s-au muiat picioarele.
- La catedrală, șefu, la catedrală.
- Și anume?
Zăceam, în continuare, imun.
- Ziceți, ce-aţi găsit?
- S-or fi adunat, ştiţi cum e...Fiecare cu a lui...
- Cu ale, doamnă, ale lui...
După vreo oră, mi-au dat drumul. M-am oprit la cofetărie, înainte să traversez. Am cotit brusc și am intrat. Îmi trebuia, neapărat, ceva dulce. Cu mânecile suflecate pân la cot, am plâns, după două înghițituri, deasupra savarinei. Eram pe punctul de a-mi trage mucii – abia m-am abținut, c-un efort pentru care continuu să m-admir – când am văzut batista-şerveţel planând. Am spus mersi, imediat ce hârtia albă, aromată, a atins masa. Chelnerița mi-o „livrase” discret, ca unei vechi cunoștințe. Am plătit şi am lăsat linguriţa înfiptă în savarină. Puteai s-apuci mânerul, să muşti: prăjitură pe băţ.
Acasă, nu mai vorbesc... Singur cu florile din glastră. În rest, nimic, din ce vedeam în jur, nu avusese vreodată viaţă. Secundele, am început să le văd, erau niște linioare bleu-ciel, reci. Niște segmente austere, cum desenam la mate, care se alungeau. Aşteptam ca-n interiorul unei coji, transparente, de nucă. Sufrageria era mai goală ca de obicei. Obiectele se subțiau. Treptat, se făcea tot mai mult loc. Un început, plăcut, de răcoare. O temperatură de gelaterie. Izul de vanilie ar fi făcut atmosfera extatică.
Nu mai ştiu când şi cum m-am ridicat. Am intrat în dormitor să mă schimb. În colţul dinspre parc, un şuvoi, ca o cascadă în miniatură, şiroia din perete. Apa se revărsa peste noptiera de piatră ponce, într-o adâncitură care nu se mai umplea. 
Am fugit de acas'.

Poem Live

20.05
18:35

să-mi scutur ca o doamnă mucul
lipit de degete
i foregot all about last night
şi să păşesc hotărât
trecutul e ieşirea dintr-un cort negru lăsat
viaţa albeşte canalele interioare
carnea oţetată
fiertura lunecoasă
trebuie îngropate-n în zăpadă de un cot
chiar în curte aici

(muzica se aude mai tare)

„eu nu trăiesc eu mor şi mă sting”
în tubul transparent închis ca o mină
de pix
moartea vine şi ea se adapă pe-aici
din ligheanul cu apă îngălbenită de ploaie
e catârul cu spini de salcâm în loc de mustăţi
tace sub păru-i gri
şi se pierde-n bălării

(marea
în mijlocul ei fântâna arteziană)

oare ce oare cum
după ce simţi în tâmplă apăsarea rotundă
după ce creierul explodează ca la televizor
o cupolă minată pe dinăuntru
apoi vidul
urmele îngropate
întoarcerea
la picioarele albăstrii ale tronului
la lumea pictură pe nailon
pe steag de ceferist

nişte dezveliri succesive de busturi 
voalurile acestea
cerurile

străpunge-le ca o andrea


Articol de Flavius BONCEA
Foto: Mihaela TARHUNA (Fototeca BJT)