Dialog cu Adrian Dinu Rachieru

 

Adrian Dinu Rachieru este profesor universitar, critic literar, eseist și prozator. 

După absolvirea Liceului „Ștefan cel Mare” din Suceava, în 1967, urmează cursurile Facultății de Filosofie, secția Sociologie, de la Universitatea din București (1967-1971). Este doctor în sociologie al Universității din București cu teza „Postmodernismul românesc și circulația elitelor în context postdecembrist” (1999). Funcționează ca sociolog la diferite întreprinderi din Timișoara (între anii 1971 și 1985), cercetător științific la Centrul de Igienă și Sănătate Publică din orașul de pe Bega, (1985 - 1993), inspector-șef la Cultură, în județul Timiș (1993-1994), consilier al Editurii „Augusta”, redactor la revistele „Rostirea românească” (2000-2006), „Oglinda literară” etc., conferențiar, apoi profesor, la Universitatea Tibiscus. A fost decanul Facultății de Jurnalism, Comunicare și Limbi Moderne până în toamna anului 2012, când a fost numit prorector al Universității Tibiscus din Timișoara.

Este distins cu numeroase premii și medalii, printre care Ordinul Național „Pentru Merit” în gradul de Cavaler, și este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

 

 

– Veniţi din Bucovina, nu?

– Da, acolo am văzut lumina zilei, la 15 septembrie 1949, în Soloneţ, judeţul Suceava. Părinţii mei erau învăţători. Acolo am copilărit şi m-am şcolit, urmând liceul sucevean „Ştefan cel Mare”, apoi Secţia de Sociologie a Facultăţii de filosofie (Universitatea Bucureşti), prinzând – din fericire – anii liberalizării. Când am terminat facultatea (1971), au venit şi „tezele din iulie”, anunţând redogmatizarea. Şi repartiţia în Timişoara. Sunt foarte legat, mărturisesc, de Bucovina, o provincie fabuloasă, magică. După care tânjesc... Dar să nu ne lansăm în lamentaţii. După „Poeţi din Bucovina”, o antologie apărută la Helicon (1996), recuperând şi pe cei „de dincolo”, din Bucovina care ne doare, vorba poetului Ion Beldeanu, pregătesc „Emisferele de Bucovina”, un volum masiv adunând eseuri pe tema Bucovinei schizoide, împărtăşind o soartă grea. Fiindcă naţionalismul ucrainean e feroce iar jocul duplicitar e, şi acolo, în floare. Ca să nu mai pomenesc de recenta Lege a educaţiei şi de reacţiile noastre anemice...

 

– Ştiu că sunteţi foarte sensibil şi la „problema basarabeană”...

– Chestiunea e în continuare foarte delicată. Ratând, prin nepragmatism, anii când ideea unionistă, acum nepopulară, să recunoaştem, dădea în clocot, trebuie să acţionăm, nu doar să aşteptăm un alt moment prielnic. Dar contextul geo-politic e vitreg şi, deocamdată, doar speranţa unui spaţiu cultural comun pare rezonabilă. S-au osificat nişte structuri (politice, diplomatice etc.) şi strategia duplicitară, sugând de la două oi, dă roade. Încât, deşi a trecut printr-o „succesiune de reînvieri” şi regenerări spectaculoase, chiar miraculoase, fenomenul basarabean rămâne înstrăinat, prelungindu-şi „destinul golgoteean” (cf. M. Cimpoi), cu o identitate disonantă faţă de cadrul referenţial românesc. Încât şi literatura din Basarabia, în pofida eforturilor sincronizante, a gesturilor recuperatorii, e şi azi privită ca o literatură paralelă. Fireşte, literatura Basarabiei nu există în sine; avem, aşadar, obligaţia unei mai generoase receptivităţi integraţioniste. Ceea ce am încercat şi eu, tipărind, în 2010, antologia „Poeţi din Basarabia” (Editura Academiei, Bucureşti / Editura Ştiinţa, Chişinău).

Desigur, s-a bătut multă monedă pe acest asincronism basarabean, înnămolit în pitorescul etnografic, purtând otrava sentimentalismului moldav şi exploatând, cu hărnicie industrioasă, un bătătorit „pachet” tematic. Negreşit, literatura din provincia despărţită de ţara-mamă printr-o artificială frontieră „lingvistică” (prelungind dureros schizofrenia identitară) rămâne „o ramură vitregită”, cum nota Gh. Grigurcu, născut acolo. Vom spune, numaidecât, că această reîntregire culturală va pricinui şi „pierderi colaterale”. Un dur examen integrator va clătina ierarhiile, reaşezând – prin validare axiologică – clasamentele. Reducerea la scară este o acţiune dureroasă şi necesară, refuzând blândeţea unui mincinos tratament filantropic.

 

– Totuşi, de ce Sociologia? Era mai puţin cunoscută la nivelul anilor ’70...

– Într-adevăr, abia fusese reînfiinţat învăţământul sociologic (1966). Eu am fost în a doua serie de absolvenţi. Îndemnul l-am primit de la profesoara de Socialism, deşi m-ar fi tentat arhitectura. Dar nu regret alegerea. Primul meu articol apărea în „Viitorul social” (1973), o revistă de Sociologie, şi ea abia apărută şi puneam în discuţie condiţia sociologului din întreprindere. Că nimerisem la CEIL Timişoara. Cum sociologia devenise, şi ea, o ştiinţă apologetică, m-am refugiat apoi în critica literară, acolo unde spiritul critic se putea desfăşura (cât de cât), fără a îmbrăţişa delirul triumfalist. Iar eseurile adunate în „Orizontul lecturii”, cartea mea de debut, „dezvăluiau” şi metoda: critica sociologică, interesată de ceea ce numeam, în 1983, „fluctuaţia recepţiei”. Adică, anunţând o Istorie critică, sociologia fiind, prin excelenţă, o disciplină contextuală.

 

– Deci care a fost ruta dumneavoastră profesională? Pe unde aţi fost?

– Era moda în acei ani ca marile unităţi industriale să fie echipate cu sociologi. Ei urmau să rezolve, cică, toate problemele socio-profesionale (navetism, urbanizare, integrare etc.). După dezmembrarea CEIL-ului, am rămas la IPL, apoi, prin concurs, am ajuns la Centrul de Igienă şi Sănătate Publică (la Secţia de Medicina Muncii) şi, în 1986, am avut un intermezzo editorial (trei luni, la „Facla”). Speriat de zelul cenzorial, am revenit la Institutul de Igienă, de unde, în 1993, am trecut la Inspectoratul de Cultură al Judeţului Timiş. Între timp m-am căsătorit, soţia (Ana) a fost asistentă de farmacie, acum e pensionară; avem un fiu, Raul, care, din păcate, e departe (locuieşte la Chicago). Am şi un frate, medic la Bucureşti. Ne vedem rar, odată cu vârsta drumurile spre Capitală s-au rărit. Plus că Bucureştiul nu-mi place. Puteam să rămân acolo, pe parcurs s-au mai ivit câteva oferte; am „ratat” acele trenuri...

 

– Au fost probleme „de adaptare”?

– Au fost. Repartizat la Timişoara, un oraş magnetic, civilizat, ca bucovinean „în exil” (glumesc, dar numai „pe jumătate”), dorind, de fapt, să obţin negaţia şi rămânând aici, am resimţit ca o datorie de suflet să propun, în 1990, editurii Cartea Românească o primă tentativă monografică consacrată lui Sorin Titel, ca ilustru ambasador al Provinciei. Volumul a apărut cinci ani mai târziu, dar la editura reşiţeană „Tim” (fostă „Timpul”) păstorită de Gh. Jurma, salvând un manuscris „îngropat”. Între timp, lucrurile s-au mai calmat, deşi...

 

– Cum aţi trăit Revoluţia de la Timişoara şi ce aţi sperat în acel miraculos decembrie ’89?

– Ca toată lumea, am avut mari speranţe, drogându-ne cu iluzii. Şi cu o euforie temătoare, fără a bănui, totuşi, jaful naţional; sau că vom deveni, cu o „viteză istorică”, o biată colonie la periferia estică a Europei, acceptând iresponsabil acest statut, în numele unei voioase autocolonizări (în limbaj sociologic): incompetenţă şi corupţie, de sus până jos, o democraţie nefuncţională în „societatea spectacolului” şi un colonialism colectiv, cu mulţi stăpâni. Revoluţia promitea „a ne reface din sâmbure existenţa”, cum visa – altădată – Cioran. N-a fost să fie...

S-a cheltuit multă cerneală pe subiectul ăsta, sforţările unor voci de oarece autoritate acreditând ideea că, abia prin „botez” (intrarea în UE), ne-am fi înscris în cursa europenizării. Noi eram acolo, negreşit. Reuşitele culturale, câte sunt, ca să mă rezum la acest aspect, rămân, însă, izolate, personale; lipseşte o strategie pe termen lung, la nivel statal, iar caruselul ministeriabililor (toţi reformişti, deh!) prelungeşte improvizaţia, cârpeala, reacţiile hei-rupiste. Realitatea e că nu contăm, chit că raportăm şi bifăm, ca mari succese, prezenţele româneşti peste hotare. Să fim lucizi: câtă vreme nu intrăm în vizorul centrelor de omologare, n-avem şanse! Europa, trebuie să recunoaştem, are „două viteze” şi noi, căutând mereu un stăpân, iubim „pâra la Sultan”, după vechea vorbă a lui P. Pandrea. Aşa fiind, „pasul cel mare” întârzie. Şi va mai întârzia dacă nu va fi vertebrat prin valoare, performanţă şi demnitate, sprijinit de o diplomaţie verticală. Adevărul e că am ratat câteva culoare favorabile, cu miză politică: august ’68, decembrie ’89. Repet, era / este nevoie de o strategie; o fi ea sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire...

 

– Aşa fiind, suntem pregătiţi pentru a marca aşteptatul Centenar?

– Nici pomeneală. Doar vorbărie, festivism găunos, vrajbă. După un secol, România este mai degrabă „opera” dezbinării. Un stat slab, slugarnic, vădind un „împăciuitorism moale”, fără reacţie la agresiunile simbolice, ignorând riscurile interne şi externe. E nevoie de un proiect, construind o societate inclusivă. Dar unde sunt marii bărbaţi politici?

 

– Aţi fost un an consilier-şef la Inspectoratul de cultură al judeţului. Greu, frumos, de ce doar atât?

– Se întâmpla în intervalul mai 1993 - iunie 1994. A fost şi greu, şi frumos, recunosc. Şi, judecând bilanţier, cred că am motive să trec în revistă câteva reuşite: am lansat o nouă serie a revistei „Banatul”, în colaborare cu Inspectoratele de Cultură din Caraş şi Arad (se înţelege, proiectul a murit după plecarea mea), am introdus Lugojul în circuitul festivalului „Blaga”, invitând un desant sârbesc, în frunte cu Adam Puslojic, am organizat festivalul de poezie „Nichita Stănescu”, plus un simpozion, prilej cu care a debutat editorial câştigătorul (adică Robert Şerban, cu placheta „Fireşte că exagerez”). Am obţinut de la vrednicul primar al Jimboliei de-atunci, dl. Românu, o casă pentru Petru Stoica, pe care poetul împământenit o considera „o minune”, fără a dezvălui cine s-a bătut pentru ea; am organizat lansări de carte, câteva seri de poezie şi muzică la Liceul „Vidu”, cu invitaţi de soi. Şi câte altele, mărunte sau de ecou, plus nervi, timp cheltuit, oboseală. A murit şi proiectul unui sediu al Filarmonicii, deşi redactasem Memoriul, blocat la Prefectură. După un an şi o lună am fost „eliberat”, cu tam-tam publicitar. Vă interesează tărăşenia?

 

– Cu ce probleme mai deosebite v-aţi confruntat?

– Încercând să fiu echidistant, neînscriindu-mă în vreun partid (pentru a avea „spate” politic), am fost suspectat, bănuiţi, de toată lumea. Un trio timişorean, în frunte cu prefectul Paştiu (însoţit de Diodor Nicoară şi „cadristul” Iovănescu), s-a deplasat la Bucureşti şi, după vreo trei ore de „negocieri”, a repurtat un mare succes: mazilirea mea. Ministru era un mare scriitor, Marin Sorescu (bolnav, strâns cu uşa, şantajat). Înainte, evident, pregătind terenul, un val de reclamaţii, un interviu fulminant al d-lui Paştiu în „Renaşterea bănăţeană” (cu o avalanşă de minciuni), scrisori deschise, inclusiv în ziarul dumneavoastră, cel mai harnic fiind N. Danciu Petniceanu. Motivul suprem? Veţi râde, probabil: nu eram bănăţean! Mai rău, eram un „denigrator” al valorilor bănăţene... Nu intru în detalii, dar, peste câţiva ani, întâlnindu-mă pe stradă cu Diodor Nicoară (între timp, şi el „debarcat”), fostul lider PDSR m-a întâmpinat surâzător, spunându-mi că, de fapt, mi s-a făcut un mare bine: după „eliberare”, aveam timp berechet să mă ocup de problemele mele, de scris. Mă tem că a avut dreptate; câtă vreme am fost la Inspectorat, scriitorul a tăcut, hărţuit de şedinţe, rapoarte, statistici, audienţe, deplasări etc. Întâmplarea, pe care o voi folosi ca suport narativ în viitorul meu roman „Revoluţia SRL” (titlu provizoriu, poate îl voi boteza „Exit”) m-a lămurit (definitiv!) asupra politichiei noastre. Aşa că mă ţin deoparte, privind jalnicul spectacol. Fără a mă amuza, dimpotrivă.

 

– Ce a determinat intrarea Dvs. în învăţământ?

– Dacă e să respectăm strict cronologia evenimentelor, întâi a fost un telefon al doamnei Anca, solicitându-mă la ISEPT (viitoarea Universitate „Tibiscus”), dorind să înfiinţeze o editură. Încât, în august 1994, s-a născut editura „Augusta”, de care m-am ocupat în calitate de consilier editorial, scoţând în timp numeroase titluri (cu deosebire autori basarabeni, bucovineni şi cei din Banatul sârbesc), cu participări şi premii la Saloane de carte (Iaşi, Chişinău, Cernăuţi), îngrijind „Almanahul Apă Vie”, destinat comunităţilor româneşti din afara graniţelor (vreo nouă ediţii). Şi chiar un triumf parizian, lansând sub cupola Academiei Franţei un volum bilingv, semnat de poetul Michel Bénard, premiat de „nemuritori”. Concomitent, m-am implicat cu entuziasmul începuturilor la Facultatea de Jurnalistică a Universităţii, ulterior Facultatea de Jurnalism, Comunicare şi Limbi moderne (din păcate, dispărută), trecând prin autorizări şi acreditări, fiind, pe rând, prodecan şi decan într-o vreme în care roiau candidaţii, piaţa nu era saturată şi nici jurnalismul „de pubelă” nu domina piaţa.

 

– Ca universitar aţi parcurs toate treptele ierarhiei academice până la cea de profesor, iar acum sunteţi prorectorul Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. Catedra nu vă sustrage preocupărilor scriitoriceşti?

– Dincolo de uzura birocratică şi îndatoririle profesorale, viaţa universitară îţi oferă şansa (uriaşă!) de a fi în contact cu spiritul tânăr. De a-ţi păstra vioiciunea intelectuală, permeabilitatea ideatică, acceptând şi confruntarea. Fireşte, cu argumentele pe masă, provocând dialogul, „comerţul” cu idei, alungând rugina mentală etc. Ceea ce îmi displace ar fi tocmai autoritarismul. Chiar dacă vorbim, cu temei, despre o insidioasă deculturalizare, despre analfabetismul TV (şi, vai, chiar cel real), despre asaltul teleintelectualilor (faultând gramatica) şi a vedetelor de mucava (trupolatria), în contextul starizării. Cum lucrez cu o agendă „fermă”, îmi respect cu stricteţe programul. Nu mă las încurcat, „sustras”. Şi nu uit de un vechi îndemn, pornind de la un dicton latin: să nu lăsăm să treacă o zi, fără a trage baremi o linie. Adică, în „traducere”: a citi / a scrie. Dar învăţământul a decăzut, mârlănia s-a întins, educaţia e în suferinţă. Televizorul, vai, a devenit pedagogul naţiei...

 

– În prezent publicaţi frecvent în mari reviste culturale precum „Cultura” (deja dispărută), „Contemporanul – ideea europeană”, „Convorbiri literare”, „Observator cultural”, „Scriptor”, „Acolada”, „Cafeneaua literară”, „Bucovina literară” etc.

– Da, peisajul revuistic e bogat şi îmbietor. Iar colaborările presupun un calendar ferm, cu rubrici onorate la termen. Aş mai adăuga o bună revistă lugojeană, „Actualitatea literară” sau „Confesiuni” de la Târgu Jiu, „Bucureştiul literar şi artistic”. Va trebui, însă, să învăţ a spune nu unor solicitanţi agresivi, cerându-mi presant prefeţe şi postfeţe (musai laudative); să fiu mai grijuliu cu timpul meu,     îngrijindu-mă de propriile proiecte. Fiindcă timpul, vorba lui Preda, nu mai are răbdare...

 

– Ştiu că lucraţi la o „Istorie politică a literaturii noastre postbelice”, proiect ambiţios, recunosc...

– Chiar sisific, dacă-mi îngăduiţi. Segmentul postbelic învederează, reamintesc, o feroce politizare a literaturii şi o falsificare a Istoriei, prin implant ideologic (sovietizare). Recitirea acestei literaturi printr-un dublu examen (estetic şi sociologic) presupune a cerceta contextul (instituţional şi ideologic), evidenţiind, de pildă, „sorbul” realismului socialist şi decesul paradigmei, „mica liberalizare”, asaltul protocronist, grefa postmodernistă, rezistenţa canonului, imperativul revizuirilor etc. Dacă revizuirile ţin de un metabolism cultural normal, fractura istorică din decembrie ’89 a iscat, odată cu explozia memorialisticii şi fireasca tentativă a recuperării exilului literar, un adevărat frison revalorizator-demolator, impus ca un exerciţiu de salubrizare, „satanizând”, sub pecetea colaboraţionismului, nume mari ale literaturii noastre. Bineînţeles, o istorie literară nu poate fi concepută în absenţa unei percepţii contextuale. O literatură nu se dezvoltă într-un laborator aseptic. Încât, ceea ce îmi propun, deschizând un vast şantier, priveşte soarta unor scriitori, aparent definitiv clasaţi şi apoi retrogradaţi, taxaţi drept „expiraţi”, suspectaţi de „integrare ideologică”, producând o literatură infectată de virusul comunist. O discuţie calmă devine, acum, posibilă, sper, având ca premisă (obligatorie!) recitirea cărţilor, ţinând, uneori, de o literatură propagandistică, alteori de o scriitură „acrobatică”, esopică, pe „dedesupt”, îndatorată „cultului şopârlei”. O astfel de investigaţie, discutând acribios cazuri, va explora contextele, va evidenţia bruiajul ideologic al epocii, constrângerile şi umilinţele, eforturile de a proteja autonomia esteticului (paradoxal, ca soluţie politică!), jocurile duplicitare, ispitele, compromisurile morale, angajamentul, negocierile cu cenzura şi, negreşit, rezistenţa, câtă va fi fost.

Adevărul e că tectonica literară nu poate fi cercetată fără a consulta agenda politică a epocii; schimbările de regim, se ştie, bulversează scara valorilor. Cum în comunism, protejând literatura de agresiunea ideologicului, esteticul a fost fetişizat sub stindardul zgomotos clamat al autonomiei, estetismul a fost, pentru critica / criticii vremii, o atitudine parapolitică, opina Adrian Marino. O ripostă izolaţionistă la politic, altfel spus, încurajând o lectură strict estetică, neîndestulătoare acum. Încât, pe bună dreptate, criticii din noul val observă că se impune un nou cod de lectură, vizând recuperarea ideologicului. Fireşte, fără a deprecia, în acord cu noua sensibilitate receptivă, disocierea valorilor pe fundament estetic.

 

– Sunteţi, observ, un scriitor prolific. Numiţi câteva titluri...

– Sunt peste treizeci, aşa că mă voi opri la ultimele, posibile cărămizi ale viitorului edificiu, acea „Istorie politică” deja pomenită. Ar fi „Literatură şi Ideologie” (2013), „Generaţia orfelină” (2014, încununată cu premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române), un serial consacrat „Romanului politic” (a apărut, în 2015, primul volum) şi, mai încoace, „Polemici de tranziţie”. Voi preda până la sfârşitul anului volumul doi din „Romanul politic şi pactul ficţional” şi, sper, „Arhipelag critic”, o colecţie de eseuri despre mari figuri critice (postbelice).

 

– Aţi lansat la Gaudeamus, după câte ştiu, volumul „Con-vieţuirea cu Eminescu”, apărut la „Junimea”, în prestigioasa colecţie „Eminesciana” (reactivată, din fericire). Cum a fost?

– Lume multă (la târg), viermuială, o impresie tonică, pe ansamblu. „Lansarea” mea, beneficiind de „serviciile” lui Radu Voinescu, cu o prezentare de mare sobrietate şi eleganţă, a trezit oarece interes. Oricum, eclipsată de alte evenimente, cu nume grele şi case editoriale prestigioase, dominând peisajul. Importantă e, însă, „lecţia” eminesciană. Or, pentru cultura română, problema Eminescu rămâne, se ştie, un război imagologic. Admirat sau contestat, considerat un reper axial, intangibil sau, dimpotrivă, un scriitor alternativ, expirat, Eminescu trebuie citit din perspectivă holistă, îmbrăţişând – deopotrivă – lirica şi jurnalistica sa. Tocmai dualismul eminescian întreţine vrajba. Considerată „o eroare”, gazetăria a fost repudiată de unii, exploatată, amputată şi deformată (dogmatizată) de alţii, deşi Eminescu – un spirit inflexibil, netranzacţional – nu a fost un îngust doctrinar de partid. Încât asumarea eminescianismului, captându-i „vocile”, vădind organicismul viziunii (ca tematică identitară) devine un imperativ, urmărind – în timp – şi devenirea sa, prin efectele catalitice şi metamorfoza canonului eminescian, în siajul cărora a crescut literatura română. Verificând, „rezistenţa” celulei româneşti, angajând, ca perpetuă provocare, destinul culturii noastre. Iar lumea românească, cu ipocriziile ei, în agitaţie haotică, măcinându-şi energiile în eterna ciondăneală politică, cunoaşte, în Evul Media, şi o deculturalizare freatică, „birjărind” limba. O Românie schizoidă, gâlcevitoare, întârzie asimilarea lui Eminescu.

Faţă de Eminescu, ne prevenea Noica, con-vieţuind cu el, trebuie „să ne aşezăm în răspundere”. N. Iorga, în 1930, scria mustrător: „îl pomenesc mulţi, îl studiază câţiva şi nu-l urmează nimeni”. Încât, acelaşi Noica, acceptând punerea lui în cumpănă, cerea – imperativ – să fie făcută „cu tot atâta cuprindere şi belşug de idei”. În cazul lui Eminescu vorbim despre o despărţire imposibilă. Să nu uit, cartea aceasta, a treia despre Eminescu, a fost lansată şi la ICR din Paris.

 

– Cum se prezintă piaţa literară? Mai contează scriitorii?

– Ne zbatem, cred, într-o „veselă” confuzie a valorilor, pe fundalul unei teribile zarve. Acest vacarm generalizat, centrifugal, firesc, poate, după monologul dictatorial, n-a reuşit – deocamdată, cel puţin – să erodeze canonul. Ofensiva noilor veniţi înseamnă, vai, „lupta cu statuile”. Ravagii face însă „critica de cumetrie” (de gaşcă). Fiecare cu haita lui! – vorba unui prozator, iată deviza. Autorlâcul, buluceala autorilor, agresivitatea/solidarizarea generaţionistă, clasamentele zonale (încropite de strategi de cafenea) şi promovarea zgomotoasă a valorilor „de grup” (literar), cu rol substitutiv, ilicit, ar cere, salvator, revigorarea spiritului critic. Observ că spiritul critic, purtat de voci autorizate, recunoscute ca atare a cam amuţit în timp ce criticismul (pe de o parte) ori superlativita (pe de altă parte) fac ravagii. Iar autorităţile s-au cam ofilit ori, acuzând lehamitea, au abandonat. Nume mari nu prea se văd la orizont. Predarea ştafetei întârzie iar confuzia se înstăpâneşte. Aud că se practică cronistica tarifată. Cooperativa Prestări critice (cum spunea cineva) e înfloritoare. Abundă prefeţele comandate, cota literară (a unora) e umflată nemilos, foiesc critificatorii. Şi atunci mai vorbim de credibilitate?

Autorlâcul, agresivitatea veleitarilor, diluviul editorial, presiunile la care e supus criticul, neputincios în a mai stăpâni fenomenul, difuzarea haotică mă fac să nu întrezăresc o soluţie. Dureros, s-a restrâns interesul pentru literatură. Lectura e în recul iar cronica, foarte prizată cândva, scrisă „beletristic” va avea, dacă va supravieţui, doar un rol publicitar. Accesibilitatea (infantilizarea publicului) e logica pieţei. Deci: clasamentele cu pricina sunt efectul criticii publicitare. Criticii au devenit agenţi, fiecare îşi încropeşte un clasament „de azi pe mâine”. Interesele „strategice” nu pot fi scoase din ecuaţie. Ne cam iluzionăm că suntem importanţi. Ca să fie limpede: în peisajul mediatic de azi, năucitor prin ofertă, scriitorii acuză un teribil deficit de audienţă şi autoritate. Economia de piaţă le rezervă un rol de figuranţi. Şi atunci, pentru a se afirma, beneficiază, uneori fraudulos, de ceea ce psihosociologii au numit iradierea prestigiului. Sau, având acces la media, devin „vizibili”. În absenţa vizibilităţii mediatice e greu azi să rezişti şi chiar să exişti. A fi văzut „pe sticlă” este obsesia zilelor noastre şi, până la urmă, exerciţiul cu pricina pare a funcţiona ca omologare valorică. Trăitorul din Provincie este net dezavantajat la acest capitol, esenţial. Elitele mediatice fac legea şi e la îndemână constatarea că ele nu se suprapun fenomenului elitar ci se autopropun.

 

– Vorbiţi-mi despre condiţia de jurnalist, scriitor şi dascăl astăzi.

– Constat că România e pe tobogan, în continuă gâlceavă şi degradare. Invadat de mercenari şi agramaţi, jurnalismul, ca meserie „flou”, într-un spaţiu mediatic asaltat de senzaţional şi vulgaritate a instaurat mediacraţia. Suntem captivii culturii media, cum demonstram, pe urmele altora, în „McLumea şi cultura publicitară”, volum apărut în 2008 sub motto-ul „Consum, deci exist”. Să amintesc, în treacăt, că, în 2001, prefaţam volumul „Cultura Media”, semnat de sociologul texan Douglas Kellner, apărut la Instititul European. Cu deosebire comercializarea imaginii face ravagii. Flatând gustul jos şi seducând prin cultivarea plăcerii, mass-media livrează, în flux, producţii escapiste, serializate, imagini emblematice (îndeosebi din lumea frivolă a starurilor), în fine, produce dezinteres pentru viaţa publică, fiind o sursă majoră de pasivitate. Maşinăria people face comerţ cu emoţii şi sentimente, încurajând voyeurismul publicului, generând efecte uniformizatoare, evazioniste. Star-systemul propune „domnia mercantilă a VIP-urilor” şi face din starizare o nouă mitologie. Iar blogosfera, prin climatul lax şi puseele egotice, prin valul de insanităţi întreţine ceaţa axiologică şi tulbură ierarhiile, acum în reţea. Se înţelege că nici scriitorimea sau dăscălimea n-o duc prea bine în lumea noastră grăbită, consumeristă, anesteziată de ideologia divertismentului. Soluţia ar fi să cultivăm distanţarea igienică şi disciplina reflexivă, să dovedim spirit critic, să nu fim spectatori, ci cetăţeni. Adică, cum nimerit spuneţi, oameni ai cetăţii.

 

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ