Este veșnic cu zâmbetul pe buze, chiar atunci când, după un dans amețitor, este lac de nădușeală ori după repetițiile care, uneori, par interminabile. Alături de Brândușa, Dușa, soția, lângă care a stat de-o viață, își petrece bucuriile și izbânzile.
Au instruit trei generații de dansatori care, iată, sunt gata să ducă mai departe taina și farmecul dansului popular din Banat, unic în țară și în lume.
Nu a optat pentru altceva decât pentru dansul popular bănățean și a jucat pe o carte norocoasă. A „jucat” încă din copilărie și tot în lumea „jocului” a rămas și astăzi, la maturitate. A trecut prin ansambluri vestite, de la „Lazăr Cernescu”, la „Ciocârlia” și de la „Timișul”, la „Banatul”. Ca un grădinar de soi, a lăsat în urma lui roade bogate, „sămânța” dansului popular fiind presărată în mii de tineri.
Prin soții Stănescu, Brândușa și Nicolae, se poate spune că folclorul este lăsat pe mâini bune. Tot cu dansul popular a străbătut meridianele lumii, din Coreea, în Statele Unite, din China, în Canada, și întreaga Europă, de la nord, la sud.
După 55 de ani de activitate artistică este în continuare pe baricade și, neobosit, îi învață pe alți tineri miracolul dansului popular.


- Povestiţi-ne, pentru început, câte ceva despre „rădăcinile” dumneavoastră”.


- M-am născut pe valea Bistrei, la Ciuta, Caraş Severin. Sunt bănăţean get-beget. Părinţii mei au fost agricultori, acolo, în sat. Aveau pământ, animale, de toate. Clasele primare le-am făcut tot în satul natal.


- Ce vă aduceţi aminte din clasele primare? Vreun învăţător mai drag, vreo întâmplare...
- Îmi aduc aminte de dascălul Dumitraşcu, un om deosebit. Era tot din Munţii Banatului, venea din localitatea Tincova. Am învăţat în clasele a III-a şi a IV-a cu el, iar în clasa I şi a II-a am avut doi dascăli, Enache şi Suru. Jocurile populare le-am învăţat de la părinţi. La toţi copiii părinţii au fost primii dascăli.
Era ruşine dacă un copil nu ştia să joace la horă. Pe vremea aceea, la jocurile duminicale şi sărbătorile însemnate sau la nunţi, la 8-9 ani copiii trebuia să ştie să joace, şi fetele, şi băieţii. Iar după ce am crescut mai mari, pe la 12 ani, era tot
un tânăr, cu vreo cinci ani mai mare ca mine, Petru Andraş, care ne învăţa brâiele. Eram vreo opt băieţi de aceeaşi vârstă, ca o formaţie. Şi el ne învăţa, nu la cămin, ci la o familie care avea casa în construcţie şi avea o încăpere liberă. Ne întâlneam în fiecare vineri seara.


- Şi muzica?
- Se cânta din gură sau tocmea un muzicant, un lăutar, care învăţa melodiile şi le cânta. Ce e mai important din copilăria mea şi nu uit: era obligatoriu ca toţi copiii să cântăm în strană, la biserică. Eram pregătiţi din punct de vedere al respectului pentru viaţa spirituală. Mergeam la un prim cantor şi în lunile de iarnă, în mod special sfârşitul lui ianuarie şi în luna februarie, o zi pe săptămână, şi învăţam cântece bisericeşti.


- Aţi prins vremea când încă vă mai lăsa la biserică...
- Învăţătorul era un om foarte credincios, nu speria copiii. Şi în familia noastră mergeam în fiecare duminică la biserică. Bunicul zicea: dacă nu mergi săptămâna asta, duminica viitoare trebuie să mergi la biserică. Era mai greu să ajung şi eu la ora 9 la biserică, ei mergeau de la ora 9; noi ajungeam mai târziu şi ne făceau observaţie că ajungeam la mijlocul slujbei.


- După clasele primare?
- Clasele gimnaziale le-am făcut la Caransebeş. Făceam naveta cu trenul... După aceea, în 1962, persoana care ne-a învăţat dansuri s-a angajat la Orchestra „Lazăr Cernescu” din Caransebeş, care avea şi compartiment de coregrafie. După aproape opt luni de când s-a angajat, eu fiind vecin cu el pe stradă, mi-a propus să vin la Caransebeş, că era un post liber. Am stat de vorbă cu părinţii, nu prea erau de acord. Crezul lor era că cere mult efort, transpiri, te îmbolnăveşti şi o să ai probleme cu sănătatea. Aşa vedeau ei, ca un pericol pentru sănătate. Nu ştiau exact ce se întâmplă, şi într-un fel aveau dreptate, dacă nu erai atent puteai să ajungi la necazuri. Şi am fost să văd cum e acolo; era în 11 martie 1963.


- Deci, pot spune că faceţi dansuri de când vă ştiţi...
- Din 1963. Chiar am împlinit, la 11 martie anul acesta, 55 de ani de activitate neîntreruptă. Deci, am ajuns acolo, am văzut şi am zis: Mie îmi place aici. Am dat examen şi am reuşit. Aveam 16 ani şi jumătate când m-am dus la ansamblu. Şi am rămas acolo, am dansat până în 1970. Între timp Orchestra „Lazăr Cernescu” din Caransebeş a devenit Ansamblul „Doina Banatului”, în 1965, iar la compartimentul de dansuri eram opt perechi de dansatori. În 1967 am plecat în armată, îmi rezolvasem să ajung la Ansamblul MFA al Ministerului Forţelor Armate; dirijorul Perescu cu dirijorul Dinu Stelian, de la Ansamblul MFA, erau buni prieteni. Dinu Stelian a zis: Gata, te luăm la noi şi mi-au luat datele.
Dar ghinionul meu a fost că în anul 1967, în martie, când am plecat în Armată, nu m-a luat Ministerul Forţelor Armate, ci am fost recrutat şi trecut la Ministerul de Interne. Aşa am ajuns la o armă specială, Securitatea Statului, la Brigada 44
Cluj. Mi s-au ruinat speranţele că eu o să ajung în Ansamblul MFA. Ei au spus să fac memoriu pentru a mă transfera la Ministerul Forţelor Armate, dar nu s-a mai întâmplat lucrul acesta.
Deci, am făcut perioada de pregătire de trei luni de zile în Centrul de pregătire de la Tăşnad, foarte grea. Înainte de a depune jurământul în Brigada mare, care avea peste 1.000 de ostaşi, Dan Muşat (Dumnezeu să-i dea sănătate dacă mai trăieşte), de la Ministerul de Interne, a fost trimis şi datorită lui am ajuns în Ansamblul „Ciocârlia”. Dan Muşat făcea parte din corul „Madrigal” şi din corul Ansamblului „Ciocârlia” al Ministerului de Interne. A venit să ne pregătescă cu cântece ostăşeşti pentru depunerea jurământului. În Brigada 44 Cluj erau pe lângă mine încă trei persoane din ansambluri din ţară, un băiat de la un ansamblu din Suceava, unul de la „Estrada” din Galaţi şi unul de la Opereta din Bucureşti. Când făceam pregătirea pentru jurământ ne-am descoperit şi am hotărât să dansăm. Păi ce să dansăm, spun eu: Voi ştiţi brâuri bănăţene?, nu ştiau; cel de la Suceava: Voi ştiţi Arcanul?, nu prea; cel de la „Estrada” nu era neapărat folclorist, cel de la Operetă mai mult clasic. şi zic eu: Dar bărbunc, ştiţi? Toţi ştiau bărbuncul ardelenesc, joc de băieţi. Am făcut pasul de bază şi vreo trei figuri şi a dat extraordinar de bine. Şi Dan Muşat, care ne învăţa cântecele ostăşeşti, a venit şi ne-a spus: Păi voi sunteţi artişti, veniţi din
instituţii prefesioniste! Atenţie, că o să veniţi la concurs la Ansamblul „Ciocârlia”. Am terminat pregătirea militară, după trei luni de zile am dat examen, cum se dădea, şi am fost împărţiţi.
Eu ştiu că am luat cu „foarte bine” la Brigada de Intervenţie Supersecurizată din Braşov. Mi-am zis: S-a terminat cu „Ciocârlia”. Dar când ne-au dat repartiţiile, pe noi, cei patru, ne-a scos şeful companiei şi ne-a zis: Voi plecaţi la Bucureşti!
Mergeţi la Ansamblul „Ciocârlia”. Şi am plecat la Bucureşti în iunie 1967. Nu ne venea să credem că se întâmplă aşa ceva.
Colectivul ansamblului era extraordinar, numai la compartimentul coregrafie erau treizeci de perechi civile angajate. O lună de zile am fost detaşaţi acolo să vadă cum ne integrăm în activitatea ansamblului. Apoi am dat examen şi am fost
declaraţi reuşiţi toţi patru, dar am plecat la trupe încă două săptămâni, până să se facă transferul definitiv. Din august 1967 am rămas definitiv, un an şi şase luni, la Ansamblul „Ciocârlia”. Acolo am văzut ce înseamnă folclorul românesc. Aveam un repertoriu vast, din toate zonele ţării.


- Era un ansamblu la cel mai înalt nivel...
- Multe din ţară erau, dar acesta era cel mai bine cotat între instituţiile profesioniste. Am avut norocul de a lucra cu coregrafi ca Popescu Judeţ, cu soţia dânsului, cu Ciobanu, cu fraţii Ilie, cu Marin Alecu, cu maestrul Puiu Vasilescu. Mai mult conjuncture a făcut să prind aniversarea Ansamblului „Ciocârlia”, 20 de ani de existenţă în 1968. Au dat un spectacol intitulat „Tinereţe fără bătrâneţe”, cu libret scris de Nicolae Frunzeti, un spectacol grandios. Am terminat stagiul militar în 1968, ne-au propus să rămânem, dar eu fiind legat de Banat m-am întors. Şi într-un fel a fost mai bine că m-am întors, pentru că în 1970 s-au reorganizat instituţiile de artă din ţară. Ce a însemnat asta? Desfinţarea Ansamblului „Doina Banatului” din Caransebeş şi desfiinţarea ansamblului sârb din Timişoara, înfiinţându-se Ansamblul „Banatul”, rezultat din cele două instituţii. Şi atunci, în august 1970, am dat concurs naţional pentru ocuparea unui post de balerin-dansator la noua instituţie Ansamblul „Banatul”.
Am trecut de concurs; eram opt perechi. Am dat concurs împreună cu Brînduşa, pe care am cunoscut-o în 1968 la Ansamblul „Doina Banatului”, unde coregraful de atunci, Miroslav Tatarici, ne-a pus să dansăm împreună, am ajuns parteneri.
Am venit la Timişoara amândoi, eram prieteni deja, şi după ce am câştigat concursul ne-am hotărât şi în 20 august ne-am căsătorit la starea civilă din comuna Obreja. Satul meu natal aparţine comunei Obreja, Brînduşa este tot de pe Valea Bistrei, din vestita comună Glimboca, aşa că ne-am căsătorit acolo. Deci, ne-am căsătorit şi am venit la Ansamblul profesionist „Banatul” la 1 septembrie 1970 şi am rămas la ansamblu timp de 21 de ani. În 1991 am ieşit amândoi la pensie, pentru că s-a revenit la vechea lege a pensiilor pentru condiţii speciale. Eu am împlinit vârsta de 45 de ani şi aveam peste 29 de ani de activitate neîntreruptă. Soţia împlinise 40 de ani şi 23 de ani de activitate neîntreruptă. Şi legea spunea aşa: pentru bărbaţi vârsta de 45 de ani şi minimum 25 de ani de activitate, iar pentru femei - vârsta de 40 de ani şi 20 de ani de activitate.
Toate ansamblurile din ţară au fost ale Uniunii Generale a Sindicatelor, nu mai aparţineau Ministerului Culturii şi am zis: Nu mai stăm.


- Cum aţi caracteriza cei 29 de ani de activitate?
- La Ansamblul „Banatul” m-am format ca om, m-am format profesional. Cu Ansamblul „Banatul” am avut bucuria să dau spectacole în toate colţurile ţării. Activitatea era foarte intensă, din 365 de zile în aproape 200 aveam spectacole.
Aproape 13 ani de zile ansamblul a avut stagiune estivală permanent pe litoral de câte trei-patru luni, în sud la Mangalia sau în nord la Mamaia.


- Aţi avut noroc că soţia era parteneră în Ansamblu, fiind atât timp plecaţi cu spectacolele... Probabil ar fi rezistat greu căsătoria.
- Ne-a fost mai uşor. În 1972 Dumnezeu a rânduit şi ne-a dăruit un fecior, marea nostră bucurie, Manuel. Anii au trecut şi fiul meu ne-a dăruit nepoţi. Feciorul meu este un foarte bun dansator, mai bun decât tata. În timpul studenţiei a făcut parte din Ansamblul „Doina Timişului”, apoi a fost la Ansamblul „Timişul”. În Ansamblul „Doina Timişului” a cunoscut-o pe soţia sa, Daniela, şi ea tot gugulancă, şi le mulţumesc din suflet că ne-au făcut să rămânem veşnic tineri prin cei doi nepoţi: Raul şi Sara.
În cei 21 de ani cât am fost la Ansamblul „Banatul” aveam obligaţia, pe linie de sindicat, să creăm formaţii artistice în cadrul sindicatelor din intreprinderi, şi nouă ne-a fost repartizată Intreprinderea Solventul, unde am creat o formaţie de dansuri populare, aproape un mini ansamblu. Am avut satisfacţia ca la o etapă din marele festival „Cântarea României” cu această formaţie, după patru ani de zile, să luăm locul întâi la jocuri mixte din câmpia bănăţeană. Apoi am avut bucuria de a conduce activitatea artistică, în perioada 1975-1983, la Liceul de Filologie Istorie, actualul Colegiu Bănăţean. De fapt, după ce am plecat de la Caransebeş, eu am terminat Liceul de Filologie Istorie la Timişoara, cu specialitatea lucrător în administraţia de stat. Tot în aceeaşi perioadă, la insistenţele unui bun prieten, tot gugulan, profesorul Nistor Suru, care era şeful catedrei de sport de la Institutul de Medicină, am înfiinţat o formaţie de dansuri la Intitutul de Medicină Umană. Un lucru extraordinar, cu care mă mândresc, pentru că la Festivalul Naţional al Artei Studenţeşti era singurul institut de medicină din ţară care reprezenta folclorul. Pentru că doctorii erau bine poziţionaţi în alte grile ale artei, ei savurau arta clasică, teatrul, muzica uşoară, satira şi umorul, nu erau de partea folclorului. Şi de fiecare dată, în cele cinci ediţii în care am participat la Festivalul Artei Studenţeşti, juriul întreba: E adevărat că sunt studenţi la medicină umană? Nu le venea să creadă că doctorii
joacă şi savurează folclorul. În acest festival veneau universităţile, Universitatea Politehnica, Universitatea Agricolă, cu multe formaţii cunoscătoare ale folclorului românesc.
Şi cea mai mare satisfacţie a noastră a fost că la ultimele două ediţii, la Iaşi, respectiv la Galaţi, am luat locul întâi, pentru dansuri bănăţene. A fost un lucru extraordinar cu care şi astăzi se mândreşte Institutul de Medicină.


- Despre ce a fost vorba aici? Talent, muncă?
- Foarte multă muncă şi norocul de a găsi mulţi studenţi din zona de munte a Banatului şi din judeţele limitrofe, care aveau atracţie pentru folclor. Dar, revin, în perioada cât am fost la Ansamblul „Banatul” am cutreierat toată ţara, dar am avut şi satisfacţia de a umbla prin Europa: Iugoslavia, Ungaria, Rebublica Democrată Germania, Italia. În 1974 am făcut un turneu în Cuba. În 1972-1973, aproape două luni de zile, am prins trecerea anilor în Asia: partea asiatică a Rusiei Omsk - Irkuţk, Mongolia, Coreea şi China. Un turneu extraordinar.


- Vă mai amintiţi întâmplări mai deosebite, mai hazlii sau mai... păguboase?
- Îmi amintesc că eram în China şi ne-au dus să vizităm Zidul chinezesc. Ajungând acolo, era un punct bine stabilit şi sub o arcadă mare a zidului era un loc unde erau foarte multe însemnări încrustate în zid şi un coleg de-al meu, un dansator extraordinar, Gheorghe Copăceanu, de la Teregova, care era şi asistent coregraf, zice: Lăiţă, vino aici. Tu vezi? Toţi au scris. Hai să scriem şi noi. Eu nu mă uit la tine, tu nu te uiţi la mine. Să vedem ce scriem. Eu am luat o agrafă de la fete şi am scris: Lăiţă, data, anul, România, Ciuta. A scris şi el. Ce credeţi că era scris. Acelaşi lucru era scris, la el Teregova, România.
Gheorghe Copăceanu a fost un dansator extraordinar, un interpret formidabil. Era mai mare cu cinci ani ca noi şi am avut foarte mult de învăţat de la el, atât ca jocuri adevărate cât şi ca stil de joc bănăţean.


- Până unde se merge în dans cu „a învăţa”?
- Un prim ajutor pentru un interpret este cel care stă în faţa lui şi exemplifică jocul, coregraful. Iar tu când constaţi că nu te mai ajută, îţi creezi propria personalitate şi propriile metode de lucru.
După ce am terminat activitatea la Ansamblul „Banatul”, după 1991, fiind la pensie, un bun prieten al meu, maestrul coregraf Tomiţă Frenţescu, de la Casa de Cultură a Municipiului Timişoara, coregraful Ansamblului „Timişul”, ne-a chemat la Ansamblu. Şi ne-am dus ca interpreţi, şi eu, şi Brînduşa, la Ansamblul „Timişul”, timp de 24 de ani. Îmi amintesc cu drag de generaţia cu care am jucat, am fost ca o familie numeroasă. Am văzut cu ei toată Europa şi lumea, am fost în America şi Canada. În perioada de la Ansamblul „Timişul”, Tomiţă Frenţescu mi-a făcut o propunere: N-ai vrea tu cu Brînduşa să creezi o formaţie de tineret? Şi am dat anunţuri, am făcut selecţie şi am crescut vreo trei generaţii de tineri. Aceşti tineri au fost generaţiile care cantitativ şi calitativ au reprezentat supremaţia în trupa de elită a ansamblului. S-a ajuns ca la ansamblu să fie 24 de perechi de elită, transferând aproape zece perechi în trupa mare. Misiunea mea şi a Brînduşei nu era să creăm momente coregrafice bănăţene. Tinerii trebuia să înveţe repertoriul existent, foarte vast, pentru ca atunci când promovau în trupa mare să ştie despre ce este vorba.
Şi am stat la „Timişul” până în 2014. Din această perioadă îmi amintesc cu plăcere, şi este un lucru minunat pentru mine, că în 1995 am fost contactat de marele maestru coregraf Puiu Vasilescu. Dânsul a editat împreună cu Tita Sever o carte în care scrierea şi grafica jocurilor este cea mai complexă. O altă metodă de scriere a dansurilor nu a mai apărut. El a condus aproape 20 de ani Academia de folclor de la Amsterdam şi era tot de vreo 20 de ani coregraful Ansamblului de Folktheatre din Amsterdam, un ansamblu regal al olandezilor. Şi la propunerea directorului Van Altena, în 1995 dorea să facă partea a doua a unui spectacol-premieră a ansambului lor, intitulată „Carpaten”, care „pleca” din Carpaţii ucrainieni până în Iugoslavia.
Avea nevoie de jocuri de Moldova, de Transilvania şi de Banat. Directorul Van Altena i-a cerut să-i recomande pe cineva din Banat. Şi maestrul coregraf Puiu Vasilescu m-a recomandat pe mine să pregătesc pentru luna septembrie un moment de 10-12 minute care să cuprindă un periplu de jocuri de la câmpie până la munte. Lucru care s-a şi întâmplat, fiind benefic pentru mine să montez la un ansamblu din străinătate şi lângă un maestru de aşa anvergură. Spectacolul a ieşit foarte bine, am fost fericit pentru darul, să zic aşa, pe care l-am primit.


- Care v-au fost mentorii şi colegii mai apropiaţi în aceşti peste 50 de ani de activitate?
- În activitatea mea de 55 de ani, la începuturile activităţii mele de dansator profesionist primul meu coregraf a fost Ionel Marcus Sanda, care era un specialis al dansurilor clasice, abia terminase şcoala de coregrafie şi academia. Aşa cum învaţă copiii abecedarul, aşa ne-a învăţat pe noi vocabularul tehnic al dansurilor clasice. Apoi maestrul Miroslav Tatarici. În perioada cât am fost la Ansamblul „Banatul” l-am avut din nou pe maestrul Miroslav Tatarici, dar şi pe Ciprian Cipu şi pe regretatul Emilian Dumitru. La Ansamblul „Ciocârlia” din Bucureşti i-am avut coregrafi pe Popescu Judeţ, pe soţia dânsului, Judeţica Ciobanu, Marin Alecu, fraţii Ilie şi maestrul coregraf Puiu Vasilescu. Toţi îmi sunt mentori în activitatea mea artistică.


- În prezent cu ce vă ocupaţi?
- Din anul 2000 până în prezent mă ocup de mişcarea artistic de la Ghiroda. Am pornit cu crearea unei formaţii de dansuri mixte în cadrul şcolii. Şi acolo am crescut o pepinieră care în anul 2008 mi-a permis să punem bazele Ansamblului
„Cununa Timişului”, care în februarie 2018 a împlinit zece ani de activitate neîntreruptă, cu rezultate excepţionale. Este un ansamblu de suflet şi al meu, şi al Brînduşei.
Vreau să vă mai spun despre o altă mare bucurie a mea. În perioada cât am fost la Ansamblul „Timişul”, conexiunile coregrafului Tomiţă Frenţescu erau vaste. şi a venit o propunere de la organizatorii Festivalului Folk-Balc, mai precis pentru un stagiu cu seminarii la care au participat cursanţi din întreaga lume. Şi timp de cinci ediţii am fost prezenţi an de an, 1997, 1998, 1999, 2000 şi 2001, în Bulgaria, în două mari centre, la Pamporovo şi Koprivshtitsa. Să ajungi la aceste două stagii să predai folclor bănăţean şi românesc este un lucru extraordinar.
La fiecare final de stagiu cursanţii completau un chestionar. La întrebarea ce coregrafie doriţi pentru anul următor, din Turcia, din Macedonia, din Serbia, din Ucraina, din România, de fiecare dată acei cursanţi au indicat România. Şi au spus ca grupul care vine de la Timişoara să fie prezent. Deci am tras concluzia că tot ce am predat am predat corect, pentru că erau foarte buni cunoscători de folclor românesc.
Am avut posibilitatea în aceşti ani de a preda jocuri şi am avut bucuria de a nota şi vedea interpreţi. A nota corect este un lucru foarte important pentru cei care am fost maeştri coregrafi la seminariile organizate de prietenii noştri din Caraş şi
cei de la Timişoara, seminarii în care s-a stabilit care sunt variantele adevărate, ca atunci când ajungi în juriu să ştii cum notezi. Dau un exemplu, Brâul de la Borlova are trei variante, una din variante este cea mai răspândită şi aceea poate fi notată cu zece dacă o formaţie de dansuri apelează la jocul respectiv. Poate să vină şi altă formaţie cu acelşi joc, dar să fie o altă variantă mai puţin răspândită. Şi atunci ştii să notezi valoarea.


- Asta presupune un volum de cunoaştere deosebit...
- Da, şi este benefic pentru un coregraf de a participa la seminarii şi la stagii, pentru că acolo îşi dă seama pe unde se situează când ajunge în poziţia de a judeca sau de a preda mai departe, să ducă din anumite zone ale ţării jocurile care primează în zonele nonfolclorice.


- În jurizare este important să fii corect?
- Şi foarte bine informat. La jurizare, pentru un coregraf se porneşte prima dată de la succesiunea jocurilor, fie de munte, fie de câmpie, cum le-a pus coregraful. Trebuie respectate nişte reguli. Nu începi cu brâul dacă vii din Valea Bistrei, jocul care primează în vatra satului este „Doi, ardeleană doi”. Băieţii joacă brâuri doar atunci când nu sunt fetele ajunse la jocul duminical. Apoi îţi dai seama după modul de interpretare, elasticitatea şi omogenitatea în mişcare a interpreţilor şi a formaţiei. Apoi e stilul de joc, fiecare parte a jocului luat la nivel de zonă a ţării, fiecare zonă având stilul ei de joc. Stilul bănăţean e stil
cu o flexiune de genunchi şi se joacă plutit, joacă pe vârful piciorului, parcă pluteşte când joacă. În Ardeal se joacă cu piciorul întins, iar oltenii sunt foarte rapizi, cu genunchi îndoiţi şi cu virtuozitate. În Moldova sunt bătutele şi făloşenia lor.


- Avem influenţe de la sârbi?
- În anumite jocuri avem. Au şi ei un dans care se joacă exact pe flexiunile pe care jucăm şi noi anumite brâuri. Stilul nostru este peste picior, nu este cu mişcare stopată în grupul de paşi.


- Folclorul nostru este lăsat pe mâini bune, prin mişcarea aceasta, „Lada cu Zestre”?
- Eu am încredere. Anul trecut o mare satisfacţie la „Lada cu Zestre” a fost că în finală au ajuns 23 de formaţii de dansuri, care toate au avut între 12 şi 16 perechi. Vă daţi seama cât tineret a fost implicat acolo.


- Au crescut şi calitativ?
- Asta depinde şi de coregrafi, şi formaţia dacă ajunge în faza finală înseamnă că a fost pregătită atât fizic, cât şi din punct de vedere al cunoaşterii jocului, pentru că atunci au plecat de la structura de jocuri cu grad de dificultate uşor, mediu şi foarte greu, ceea ce e un lucru bun în metoda de lucru a coregrafului.


- Ce a urmat?
- În februarie 2014 am revenit la Ansamblul „Banatul”, şi eu, şi Brînduşa, unde ne simţim extraordinar de bine. Am revenit ca maeştri coregrafi, la propunerea noii conduceri a Centrului de Cultură şi Artă, director Liliana Laichici, şi a directorului artistic profesor Adrian Scorobete.


- Cum i-aţi găsit acum, când aţi revenit?
- I-am găsit la începuturi de drum. La compartimentul coregrafie erau cinci perechi şi jumătate, am găsit o magazie cu foarte puţine costume şi nu prea aveau repertoriu. Ca să putem rezolva problema coregrafiei am propus să se completeze în primul rând cele opt posturi ale compartimentului. Lucru care s-a şi întâmplat. Şi pe parcursul a aproape opt luni de zile am reuşit să punem în scenă mai multe momente coregrafice: dans de câmpie bănăţean, dans din zona de munte a Banatului, suită de jocuri din Bucovina şi suită de jocuri din Oaş. Pe parcursul celor patru ani de când suntem aici s-au îmbunătăţit condiţiile de la an la an. Avem sală de balet corespunzătoare, costumaţie adecvată, costume noi pentru toate momentele coregrafice realizate. Aceasta datorită conducerii Centrului de Cultură şi Artă, cu implicarea financiară a Consiliului Judeţean.
Ne simţim bine la Ansamblul „Banatul”. Avem acum compartimentul de coregrafie complet, cu zece perechi, foarte mulţi interpreţi tineri, cu care ne putem desfăşura activitatea.


- Despre doamna... care v-a fost colegă de dans, de viaţă?
- Brînduţei îi mulţumesc pentru că a fost un stâlp de importanţă în activitatea mea artistică, îi mulţumesc că mi-a dăruit un fecior, care la rândul lui ne-a dăruit nepoţi. Suntem o familie fericită şi împlinită.


A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ