Prof. dr. Virgil Păunescu este vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, coordonator al echipei de imunologi care a participat la realizarea primului transplant medular autolog (2000) şi a primului transplant medular alogen (2002) din România. A fost distins cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, în 2009.
- Cancerul a rămas provocarea secolului. Din când în când se vehiculează în media că s-a găsit leacul pentru cancer. Aș vrea să știu părerea unui specialist în sensul acesta: cancerul are ori n-are leac?
- În momentul de față nu pot să spun că există leac pentru cancer. Răspunsul este mai nuanțat, în sensul că pentru foarte multe cancere depistate în stadii incipiente procentul de vindecare este foarte mare. Problema este că noi, în special în România, din lipsa prevenției, nu depistăm cancerul în faza incipientă, ci în stadiu avansat, în stadiul III, IV. Vă dau un exemplu: nouăzeci și ceva la sută din femeile cu cancer la sân - și una din opt femei face cancer la sân, ceea ce e foarte mult - dacă le-am prinde în stadiul I s-ar vindeca cam 95%. Dacă sunt în stadiu II se vindecă vreo 80%, în stadiul III, cam 50%, iar în stadiul IV doar 5%. Este o chestiune statistică. Dacă descoperim în cazul incipient, indiferent de cancer, șansele de vindecare, statistic vorbind, sunt foarte mari. Așa încât, în momentul de față, se lucrează, ca și noi aici, în Centru, pe două mari direcții. O direcție este să putem depista cât mai repede, cu ajutorul secvențializării ADN, tumorile, bazându-ne pe o simplă analiză de sânge. Există ideea aceasta că noi avem imagistică foarte performantă. Avem RMN, computer tomograf, numai că este foarte greu să faci un computer tomograf din cap până în picioare unui pacient. Un RMN, care este cel mai bun pentru țesuturile moi, pentru genunchi am făcut eu și a durat 40 de minute.
Dacă ar fi fost să mă scaneze din cap până în picioare, mă țineau două zile în aparat. Deci nu este posibil ceea ce crede lumea, să te scaneze de sus până jos. Aceasta este o problemă mai generală a sistemului sanitar în momentul de față. Mașinile noastre sunt mai bine tratate când le duci în service, decât sunt oamenii în sistemul sanitar. Când duci mașina în service, cu noul sistem computerizat, o verifică toată, vede acolo ce defecte sunt. Te duci la doctor că nu vezi bine sau te doare capul și te controlează ORL-istul peste tot, dar nu se uită la inimă sau la plămâni. A doua zi poți face un infarct, după ce ai fost la doctor. Cu mașina nu se întâmplă lucrul acesta, te-ai dus la un service serios și a doua zi iei foc... Deci, în momentul de față noi lucrăm la diagnosticul precoce în cancer, aceasta fiind o cale de a putea reduce mortalitatea în cancer. Pe de altă parte se lucrează, cu rezultate din ce în ce mai spectaculoase, la tratament. Și rezultatele acestea spectaculoase în domeniul tratamentului sunt foarte intens vehiculate. Acum, vehicularea intensă și un pic, ca să fiu sincer, speranțele foarte mari pe care le induce mass media în contact cu cercetarea țin de doi factori: primul - fiecare centru dorește să dovedească că este la un nivel care merită să fie finanțat, al doilea - finanțarea cercetării în Statele Unite și Anglia este în cea mai mare parte privată și atunci cercetătorii din statele anglo-saxone, care sunt cele mai dezvoltate, aruncă pe piață foarte multă informație optimistă pentru a atrage investitori în cercetările lor. Și se creează impresia că mâine-poimâine am rezolvat problema. Și trec cinci-zece ani și se constată că dacă ai urmărit o informație, aceea nici nu mai există.
- Deci, pe ce ne bazăm astăzi?
- Prognosticul pacienților în momentul de față este mai bun decât era în urmă cu zece sau douăzeci de ani, pentru că, pe de o parte, diagnosticul a evoluat și se pot prinde cancere în stadii mai puțin avansate. În special în țări care au sisteme sanitare în care prevenția este dezvoltată, asigurările private au protocoale care te obligă din patru în patru ani sau din cinci în cinci ani, depinde de vârstă, să-ți faci analize și să cauți cancer de colon, de prostată, de stomac la bărbați, la femei cancer de sân, de col uterin, și sigur că le găsesc în stadii incipiente și le tratează. Dacă nu ai prevenția pusă la punct, atunci le găsești târziu, cum e la noi. Dar posibilitatea de a prinde cancere în stadii din ce în ce mai incipiente este mare în momentul acesta. Prin urmare, șansa pacienților, statistic, este mare. Pe de altă parte, în ceea ce privește tratamentul, s-au făcut progrese foarte, foarte mari. Acum ne aflăm într-o așa-zisă revoluție a imunoterapiilor. Pe noi chestiunea aceasta ne avantajează foarte mult, pentru că noi la bază suntem imunologi, venim dinspre imunologie. Și practic tratamentul de cancer s-a mutat puternic pe teritoriul nostru.
- Cum a luat naștere Oncogen-ul?
- Inaugurarea a fost în 2015. Dar proiectul a pornit din 2010, construcția a durat vreo doi ani, restul a fost birocrație. În anul 2002 noi am intrat într-un proiect european, când eram țară asociată Uniunii Europene, într-un program de cercetare. Uniunea Europeană are niște programe de cercetare foarte mari, numite Programe Cadru, Framework Program, care finanțează cercetarea la nivel european, în dorința de a reduce decalajul față de Statele Unite. Cele mai dezvoltate țări din Europa au un decalaj cam de 10-15 ani față de Statele Unite. Și atunci Uniunea Europeană a băgat în fiecare ciclu din acesta de patru ani zeci de miliarde de euro pentru a stimula cercetarea europeană și a încerca să reducă decalajul, care din păcate crește, nu scade. Deci în 2002 noi am depistat pentru prima oară posibilitatea de a participa la o competiție europeană. Am avut și inspirația și șansa să prindem un consorțiu, un grup, nu participam pe persoană fizică, ca să citez un autor celebru. Am reușit să identificăm un consorțiu de 10-12 centre europene foarte bune, care a reușit să câștige o sumă mare de bani pentru studiul celulelor stem și medicinii regenarative. Nouă ne-au revenit un milion și ceva de euro, pe vremea aceea, și, cel mai important, 28 de burse de specializare pentru copii, între două săptămâni și un an de zile. Acesta a fost primul pas pentru noi, acest proiect care a durat din 2002 până în 2005. Pentru că relația străinilor cu noi a fost bună, programul FP 6 a fost înlocuit de FP 7 și noi am luat în colaborare cu majoritatea dintre ei încă două proiecte în FP 7, programul cadru al Uniunii Europene pe următorul exercițiu financiar. Așa încât am ajuns la o colaborare de vreo 12 ani cu acest grup. În 2002, când ei ne-au vizitat pentru prima oară, coordonatorul grupului, un profesor de reumatologie de la Montpellier, ne-a vizitat Centrul, care era la Spitalul Județean la etajul I, în vreo 400 de metri pătrați, ne-a atras atenția că Uniunea Europeană va începe să-și autorizeze și să introducă norme în ceea ce privește institutele de cercetare și să urmărim finanțări de infrastructuri de cercetare, pentru că ne trebuie un centru nou, conform normelor europene. Și ne-a recomandat, întrucât fiecare țară are normele ei, să ne uităm la țara care are cele mai pretențioase norme, și aceasta era Germania, ca să nu ne trezim că tot ce facem este valabil doar doi-trei sau cinci ani și să trebuiască să o luăm de la capăt. Și atunci, din 2002 până în 2008 am stat cu ochii pe proiecte europene, în 2007 am intrat în Uniunea Europeană, în 2008 s-a deschis finanțarea pe fonduri europene și s-a deschis așa numita axă de competitivitate, care presupunea finanțări de până la 20 de milioane de euro pentru dezvoltarea de centre de cercetare pe diverse domenii. A fost o competiție națională. Eligibile erau primele cinci, șase poziții, noi am fost pe poziția a doua în ceea ce privește valoarea CV-urilor, prestigiului nostru științific, dar spitalul la vremea respectivă, 2008, a greșit actele când le-a trimis și ne-a aruncat pe poziția a noua. Am pierdut 20 de milioane de euro din cauza incompetenței conducerii de atunci. Am mai așteptat doi ani de zile, în 2010 s-a deschis o nouă competiție și acolo am fost mai atenți și am câștigat.
- Ați învățat din greșeli...
- A învățat spitalul. În mod normal acest centru ar fi trebuit să aparțină de Universitatea de Medicină, dar profesorul Ștefan Drăgulescu, rector în perioada respectivă, nu a dorit un astfel de Centru, a zis că nu-i trebuie bani europeni, era pe sfârșit de mandat, nu era interesat. Universitatea de Medicină nici n-a depus vreun proiect, așa că noi am venit atunci la Spitalul Județean, care era singura entitate eligibilă, în afară de universitate, și ne-am legat de Spitalul Județean, am beneficiat și de sprijinul Consiliului Județean... Ceea ce ne-a ajutat foarte mult, pentru că atunci când o iei de la zero cu o clădire îți trebuie aprobare de la Consiliul Județean, iar spitalul ținea de CJT. Apoi, patrimoniu, aprobare de la Primărie, PUZ, de la Mediu, de la Aeronautică, pentru elicopter, un milion de avize. Or, toate lucrurile astea presupuneau un ajutor politic, pentru că trebuia convocate, de nu știu câte ori, Consiliul Local, Consiliul Județean să-ți dea aprobări și eram în întârziere, pentru că pe noi Ștefan Drăgulescu ne-a ținut în loc vreo patru, cinci luni până ne-am dat seama de situație, căci el n-a zis de la început că nu vrea. A lălăit-o până când m-am prins eu și ceilalți șase colegi ai mei că ne păcălește, nu vrea, și, în final, Universitatea nu a depus nici un proiect. Proiecte au depus Universitatea de Vest, care are un proiect de 17 milioane de euro, aici, pe Muzicescu, de energii generative, Agronomia, 15 milioane, au un institut la ei în curte. Dinaintea noastră sunt gata cele două. Cei care au vrut, au făcut, numai cine n-a pus un proiect n-a luat nimic. Electrochimia are un institut căruia i se schimbă fațada în funcție de luminozitate, foarte frumos, de 12 milioane de euro. Noi, 13 milioane de euro, acest institut, iar Universitatea de Vest a câștigat nu știu câte milioane, dar a greșit ceva și a luat corecție 100%. De trei ori le-a fost stopat proiectul, și acum, după zece ani, este în fază de construcție. N-au ajuns la dotarea cu aparatură. Noi nu numai c-am reușit, dar aceste institute sunt autofinanțabile. Noi nu putem lua bani, decât numai din proiectele pe care le câștigăm. Nu putem lua bani de la spital, pentru că spitalul nu are atribuții de cercetare, finanțate de undeva. Casa de Asigurări, care e principalul finanțator al spitalului, nu finanțează cercetarea. Ministerul Sănătății abia de doi ani de zile are atribuții de finațare a cercetării, dar numai în competiții. Așa că ministerul a deschis niște competiții, dar a pierdut banii și n-a ajuns niciun ban în teritoriu, așa încât noi a trebuit să depunem și să câștigăm proiectul. În momentul de față avem semnate proiecte tot pe fonduri europene și naționale, dar acolo, la naționale, au fost bani mai puțini, cam de 9 milioane de euro. Noi dăm cam 300 de mii de euro, anual, doar Spitalului Județean pentru mentenanță, apoi să ne acoperim regia și să ne plătim salariile. Am ajuns să angajăm vreo 30 și ceva de persoane, suntem vreo 40 și ceva, în Institut, cu contracte de muncă, la care se mai adaugă vreo 10, 15 voluntari. Aproape că nu mai am loc. Acum vreau să fac cerere la Consiliul Județean să ne finanțeze să vedem dacă e posibil să mai ridicăm un etaj.
- De ce se tot vorbește că Oncogen este unicat în Europa de Est?
- Vă spun de ce este unicat. Noi am vizitat și centrele din Ungaria. Studiul de fezabilitate, adică cum ar trebui să arate acest institut și aceste institute, a fost, la noi, oarecum un proiect la nivel național. Ni s-a livrat de la nivel național studiul de fezabilitate, cum ar trebui să arate acel Institut. Noi am văzut acele studii de fezabilitate și nu ne-au plăcut. Ni s-au părut, pur și simplu, niște blocuri de garsoniere și, dacă o să vă uitați la aproape toate institutele din țară, chiar arată ca niște blocuri de garsoniere. Acum, nu știu dacă asta este prostie sau incompetență, pentru că un bloc de garsoniere are un coridor pe mijloc, mic, și niște uși, în stânga, în dreapta, cum intrai în garsonierele respective. Noi l-am văzut, ni s-a părut absolut nerelevant și neimportant. Și atunci ne-am dus în străinătate și am vizitat Germania, care este țara europeană cea mai dezvoltată, și am vizitat treipatru centre de cercetare. La Ulm erau în aceeași fază cu noi, studiu de fezabilitate, proiect. Directorul ne-a explicat (avea un studiu de fezabilitate făcut de o companie americană) care studiu trebuia să dea naștere unui centru de cercetări în care să se facă față cercetării în următorii minim 25 de ani și care nu semăna deloc cu ce primisem de la București. Eu sunt convins că noi am luat cel mai avansat studiu de fezabilitate din Europa, la nivelul anului 2010, pe care-l aveau germanii. Acesta a fost secretul, și datorită acestui lucru noi avem un centru mai bun decât toate centrele din țară ca și organizare și mai bun decât toate centrele din estul Europei, care au făcut fiecare după cum le-a tăiat capul. Dacă proiectul ar fi fost pentru toată Europa de est, iar fiecare avea sarcina să construiască o mașină, și fiecare se apuca să construiască o mașină după cum îl taie capul, și eu mă duceam în Germania și luam planurile sau primeam planurile de la Mercedes. Credeți că era cineva mai bun decât Mercedesul, luând-o de la zero? În nici un caz. Ar fi făcut niște Lăstunuri, toți. A face cercetare, cum făceam noi pe 25 de ani, este total diferit de a te pricepe la construcția unui centru de cercetare. Construcția unui centru de cercetare este altceva decât cercetarea. Sigur că tu, ca cercetător, poți să înțelegi mai mult sau mai puțin din structura unui centru de cercetare, dar ideea nu era să faci un centru de cercetare, ideea era să faci un centru de cercetare care să corespundă următorilor 25 de ani. La momentul la care noi am stat de vorbă cu colectivul de la Ulm, în 2010, ei vorbeau de medicina personalizată, de diagnostic molecular, de secvențializare, de fapul că centrele acestea trebuie să ajute industria și să producă bani și tehnologii, și mie, să fiu sincer, îmi suna foarte ciudat povestea aceasta. Dar acum suntem pe val.
Nimeni din țară și din estul Europei nu poate să facă, cap-coadă, o cercetare cum o putem face noi. Adică, putem porni de la idee și stocare de date, de la materiale biologice, până la producția de serie mică a medicamentelor... Și nu vorbesc de medicamente propriuzise, eu vorbesc de celule, de terapiile celulare, ori în regenerare, ori în cancer. Nu poți să te atingi de celule și produse de laborator, generate de biotehnologii, decât dacă le produci în condiții de fabrică de medicamente, și singura fabrică de medicamente care face față acestei cerințe este la noi, din toată România; nu există nici la Viena, în momentul de față. Sigur, fabricile de medicamente, ca să nu încurcăm borcanele, marile fabrici de medicamente au astfel de facilități, dar nu le pun la dispoziția nimănui. Și atunci, întreprinderile mici și mijlocii care au explodat de biotehnologii stau și așteaptă la coadă, trei, patru, cinci ani să aibă acces să-și producă prima serie de tratamente. Să vadă că ce a mers pe șoarece, merge și pe om.
- Ce ne puteți spune despre finațare?
- Finanțarea e o mare problemă, pentru că aceste centre de cercetare când au fost proiectate aveau o componentă, sustenabilitatea, pe care trebuia să o acoperi, să o dovedești. Noi avem o clădire de cinci etaje și 3.000 de metri pătrați, și întrebarea era sustenabilitatea, din ce-l susții, pentru că te autofinanțezi? Noi ne-am făcut socoteala aceasta prima oară în 2008. În anii 2008, 2009 criza nu ajunsese în România. Guvernul Tăriceanu spunea că duduie economia, băga sume uriașe în cercetare, cam de trei ori mai mari decât sunt acum, după care a urmat criza, care a prăbușit toată finanțarea, și aproape toate centrele, în momentul de față, sunt într-o dificultate uriașă.
Noi, de altfel, cu toată suma aceasta mare de bani de care vă spun, funcționăm, așa, la jumătate din capacitate. Am avea nevoie de fonduri, de mai multe fonduri ca să funcționăm la capacitate și să dăm rezultate, în sensul ca, în schimbul banilor pe care i-a investit statul în noi, noi să livrăm pe piață biotehnologii sau lucruri care să poată duce la creșterea competitivității economice a României. Următorul nostru obiectiv este dezvoltarea unei rețele de IMM-uri în jurul nostru, cărora să le transferăm tehnologia pusă la punct, pentru a face servicii sau producție de calitate europeană.
- Dezvoltarea cercetării am înțeles că merge pe două ramuri, pe imunologie și pe medicină regenerativă...
- Da. Adevărul este că acum în cercetare există niște mode. Trebuie să recunosc că cele mai finanțate cercetări în momentul de față sunt în cancer și în medicina regenerativă. Acum zece ani, cei care au făcut studiul de fezabilitate în Germania au prevăzut că viitorul acesta va fi. De aceea noi suntem în cea mai bună poziție. Aceasta este ceea ce interesează lumea de afaceri și medicina la ora actuală.
- Avem noutăți în terapia și medicamentația cancerului?
- Am mai spus că Uniunea Europeană se află într-un decalaj de 10, 15 ani față de Statele Unite, ceea ce este foarte mult! Vă dau un exemplu: în 2002, când ne-am întâlnit cu grupul de la Montpellier, care erau francezi, englezi, italieni, germani, toată lumea bună europeană (din estul Europei nu eram decât noi), ideea era (era un proiect de medicină regenerativă) ca pornind de la o celulă stem mezenchimală să obții os, cartilaj și tendon, să faci reconstrucție de articulații fără chirurgie, prin injectarea de celule stem. Și s-a reușit, până la urmă, treaba aceasta, după 12 ani de cercetări. Atât au durat trei proiecte, cap la cap. Era inimaginabil, la acea vreme. Proiectul s-a sfârșit în 2015, cu un studiu clinic pe 35 de copii, cu necroză de cap femural post-chimioterapie și osteoporoză, care nu pot fi tratați nicicum, pentru că nu pot fi protezați din cauza osteoporozei. Acești copii au fost injectați intraarticulat și periarticulat cu celule stem mezenchimale proprii, iar cam în nouă luni se reface articulația. Cu condiția ca ei, pentru că sunt bolnavi de cancer, să trăiască mai mult de un an de zile după începerea terapiei. Deci, primul nostru mare proiect a fost în medicina regenerativă, ca să fiu sincer, și a durat din 2003 până în 2015. Nu a fost proiectul nostru. În anul 2002 am câștigat, împreună cu acest consorțiu, proiectul, iar în 2003 ne-am întâlnit prima dată pentru a ne organiza. Și, când vorbeam noi de organizare, partenerul italian ne atrage atenția că pe piața americană a apărut la vânzare produsul. Noi l-am produs după alți 11 ani. În al doilea an când ne-am întâlnit erau cinci companii americane care vindeau produsul, și în 2011, când noi l-am lansat, erau nenumărate companii americane care puseseră la punct tehnologia înaintea noastră.
- Cam cât timp durează pentru un medicament sau tratament, de la idee, până la scoaterea pe piață?
- Cam zece ani. De exemplu, în hepatita C un mare succes a fost scoaterea pe piață a unor medicamente care vindecă 99% din boală, care n-avea tratament și omora mai rău ca SIDA. Chirurgii, în special, luau toți hepatita C și se tratau cu interferon, care dădea și reacții adverse. Aceste medicamente mai mult lungeau viața decât te vindecau. Cercetarea a costat peste un miliard de euro și a durat mai mult de zece ani.
Și, vă mai spun ceva. Aceste companii nu fac muncă de caritate. O fac pentru profit. Acum vreo doi ani de zile am văzut o critică într-un ziar, la adresa acestei companii, care a produs medicamentul pentru hepatita C, pentru că ea a început să vândă cu sute de mii de dolari tratamentul, pentru fiecare persoană. În momentul de față prețurile au scăzut foarte, foarte mult. Dar știți care este prețul real, de fapt? 200 de euro, și firma a câștigat în această perioadă de timp aproape 200 miliarde de dolari (profit net). Dar lumea mai trebuie să știe ceva. Din 10.000 de patente, costă groaznic ca să ajungi să patentezi, o sută ajung să fie verificate în practică, și unul abia dacă ajunge la pacient! Deci, cheltuiala pentru fiecare tratament este enormă! România, aproape realist, nu poate participa la o astfel de competiție internațională, decât ca parte a Uniunii Europene. Atât. Pentru că Uniunea Europeană pune sume mari de bani la bătaie, în mod corect, în consorții, pentru că ea știe că există diferențe de competitivitate și de competență, și atunci te obligă să te aduni la un loc ca să ai masa critică de bani și de oameni. Pentru că aici e problema: să ai masă critică de oameni valoroși și de bani.
Noi acum, apropo de cancer, printr-un proiect de două milioane de euro, vrem să introducem în România o terapie care a fost aprobată de Agenția Medicamentului din Statele Unite, anul trecut, în octombrie, o terapie care se adresează unui grup de leucemii, nu foarte frecvente, leucemii cancere cu limfocite B, care au tratament clasic. Dacă pacientul ajunge într-o stare mai avansată, șansele de vindecare sunt mai mici. Studiile clinice au început cu 12 pacienți, apoi cu 100, 1.000. Acum doi ani, când am fost la Berlin și aveau vreo trei sute de pacienți tratați, raportul uneia din companii, că erau vreo 4, 5 companii care se luptau care pune primul pe piață produsul, arăta că din pacienții care nu mai au nicio șansă la tratament, în sensul că au parcurs toate tratamentele posibile (chimioterapia, radioterapia, autotransplant, transplant de la alte persoane), puși pe noua terapie, 90% se vindecau, ceea ce este de neînchipuit. Terapia constă în următorul lucru: se recoltează sânge de la pacient, care apoi trebuie băgat în camerele sterile (pe care numai noi le avem în țară), i se izolează, în condiții de mare sterlitate, populația de limfocite T, care este responsabilă de atacul și de protecția împotriva cancerului, și acestor celule izolate de la pacient li se introduce, cu ajutorul unui vector, un virus, derivat din virusul HIV. Este un virus modificat genetic ca să nu fie patogen, dar virusul acesta are o caracteristică: se inserează în genomul celulei transfectate și rămâne permanent acolo și se transmite de la o generație la alta, și acest virus conține niște gene care corespund unui nou receptor de antigen care apare pe suprafața limfocitelor T, pe care acesta nu-l are, în mod normal. Acest receptor e capabil să vadă celulele canceroase, și după o cultivare, izolare, transfecție, modificare genetică, activare, cam de 14 zile, aceste limfocite sunt introduse intravenos la pacientul bolnav. Ele se înmulțesc și încep să omoare toate limfocitele B, și maligne, și normale. Fără limfocite B, poți trăi cu imunoglobulină, intravenos, o dată pe lună, absolut normal. Sunt pacienți care n-au cancer, au imunodeficiențe. Mulți dintre ei n-au cancer, au o deficiență de stem imun. Deci se poate trăi fără limfocite B, dar cu limfocite B maligne, se moare. Și aceste celule supraviețuiesc în organism cel puțin 20 de ani, din ce s-a observat până acum, dar probabil că supraviețuiesc toată viața. De fiecare dată când apare un limfocit B normal sau malign aceste celule limfocite îl distrug. Primul pacient a fost tratat în 2012, o fetiță care trăiește și acum. Fetița ieșise de sub orice tratament, iar colectivul doctorului Giuno a cerut aprobarea de urgență din partea FBA, pentru că ei pe șoareci obținuseră rezultate bune, să-i aplice această terapie. În două luni fetița era vindecată și a fost externată și este bine și acum, după ce li se spusese părinților că nu se mai poate face nimic. Iar noi aceasta vrem să facem, cu aceste două milioane lucrăm la punerea la punct a acestei tehnologii aici, la noi. Depinde și de ajutorul pe care îl vom primi de la nivel central, local, de mai mulți factori.
Eu cred că într-un an am putea să aplicăm pe primii pacienți această terapie în România. Nu este chiar cercetare, deși tehnologia în sine este cunoscută, ea nu ți se dă pe tavă. Tu trebuie să pui la punct în laborator, aproape ca la cercetare, fiecare etapă, să obții o aprobare de la Agenția Medicamentului. Cei care au acest tip de leucemie pot să se ducă în Statele Unite să se trateze, dar costă între 500 și 800 de mii de dolari. Noi am putea s-o facem aici. Neam făcut socoteala, sub 100 de mii de dolari, undeva la 50.000 de euro, și dacă am avea mai mulți pacienți și un pic de ajutor am putea s-o facem pentru toți pacienții cu aceste boli din România. 
Acum americanii dezvoltă tehnologii pentru tot mai multe cancere. Problema este că-ți trebuie cameră GMP, iar noi suntem singurii din estul Europei care avem așa ceva. Toate mediile și condițiile pe care le folosești trebuie să fie de uz clinic, nu de cercetare, adică de fabrică de medicamente. Dacă cineva vrea să facă o terapie personalizată regenerativă sau o imunoterapie în cancere cu noile tehnologii, se lovește de GMP. Aici sunt două facilități care permit cultivarea de celule nemodificate genetic. Dacă vrei să le modifici genetic cu viruși, îți trebuie ceeea ce se numește biosecurity level 2, adică fabrică de vaccinuri, unde manipulezi viruși, e altă categorie. Nu ne-ar fi fost de ajuns, nu ne-ar fi permis să facem multiplicarea virușilor. Noi acum putem face cap-coadă tehnologia asta.
- Cum vedeți Oncogen-ul în următorii cinci, zece ani?
- În momentul de față avem suficientă finanțare ca mai curând sau mai târziu, noi sperăm cât mai repede, să dăm niște rezultate pe măsura investiției în privința tratamentului a cel puțin una-două forme de cancer. Aceasta o putem face anul viitor. Pe de altă parte, însă, sunt niște lucruri care mă irită, birocrația pe fonduri europene este foarte mare, ne mișcăm ca ochiul mortului, îngrozitor de încet. I-am spus președintelui, dar nu are atribuții, i-am spus fostului prim-ministru, Mihai Tudose, când a fost aici, și care a înțeles. L-au schimbat când noi eram în punctul în care credeam că în sfârșit am găsit pe cineva care înțelege. Acum încercăm, cu noua conducere a Ministerului Sănătății și cu decidenții de la București, să-i lămurim că nu poți să fii competitiv dacă aștepți după un reactiv șase luni sau un an, pentru că Legea achizițiilor publice este prost scrisă, când în străinătate comanzi reactivul dimineața și îl primești seara, iar noi comandăm dimineața și îl primim seara... anul viitor. Un experiment te poate costa între 1.000 și 10.000 de euro. Se poate ca experimentul să nu reușească.
Aceasta e cercetarea, nu e previzibilă, căci dacă ar fi previzibilă mi-aș propune să iau Premiul Nobel și l-aș lua. Dacă eu văd că azi experimentul în care am băgat mulți bani nu merge, și cred că ar merge dacă i-aș pune nu știu ce, dar nu am, și-l comand și a doua zi vine, experimentul acela nu este pierdut. Dar dacă vine după un an... Deci o iei de la capăt, pierzi timp și bani. După care te trezești cu diverse controale... Am fost super controlați de Curtea de Conturi pe fonduri europene. Aceste controale, pe de-o parte, te blochează. I-am spus și fostului prim-ministru că am constatat, discutând cu cei care ne-au controlat pe fonduri europene, că se aflau într-un conflict de interese. Cei care te controlează pe fonduri europene au prime în funcție de câte amenzi dau; deci, ai, n-ai bască, îți dau amendă. Nouă ne-au dat o corecție de un milion de lei, ne-am dus în instanță și am câștigat. Deci, dacă am câștigat înseamnă că cei care ne-au controlat erau răuvoitori sau incompetenți. Și pentru că nu au câștigat prima oară, au mai venit o dată și sunt convins că o să tot vină. Cred că ești aproape pus în situația să plătești o „taxă de protecție” la organele de control ca să te mai lase în pace. De ce? Pentru că ei se află în incompatibilitate, și asta o știa și Tudose, căci mi-a spus că România a plătit peste un miliard și jumătate de euro înapoi la Uniunea Europeană, din cauza corecțiilor date de Curtea de Conturi, care ar trebui să facă prevenție. Au găsit că ceva nu e în regulă, nu e fraudă, dar au considerat ei că trebuia să facem altfel caietele de sarcini. Legea Prevenției este foarte bună, au promis-o, dar nu o dau.
- Legea prevenției ar fi foarte bună pentru toată lumea. Ei vin doar ca să le știi tu de frică. Plus că nu ai specialiști la nivelul fiecărei instituții.
- Nici ei nu au. Legile sunt neclare și vin și spun că ei nu interpretează așa legea. Când am câștigat în instanță, am spus că e atât de birocratizat sistemul de decontări și de plăți pe fonduri europene...
De exemplu, pe licitații era o agenție, se numea ANRMAP, mai e și acum (n.r.- Agenția Națională pentru Achiziții Publice), care controla caietele de sarcini și-ți dădea „verde”. Ei au zis că e ok și ne-au dat drumul mai departe. Vine apoi Curtea de Conturi pe fonduri europene și ne zice că cei de la ANRP erau niște idioți, că de aia s-au desființat. Mă pui să mă raportez la o instituție românească, la o agenție românească, după care zici că nu e bine ce mi-au dat ei. Păi, atunci, ce e bine? Totul e relativ, că nu am făcut după capul nostru, banii europeni sunt super controlați...
M-ați întrebat ce va fi cu Oncogen-ul în viitor. Teama mea este că într-un mediu atât de ostil oricărei construcții, oricărei dezvoltări, habar nu am ce va fi peste un an. Eu ar trebui să stau liniștit că am finanțarea care să asigure funcționarea acestui centru. Dacă nu luam proiectul, trebuia să-l închidem. Îl inauguram și-l închideam, pentru că nu aveam de unde să iau bani.
- În loc să faceți cercetare, faceți hârțogăreală și deconturi...
- Acum așteptăm ca un proiect transfrontalier România-Serbia scris acum trei ani de zile, pentru care între timp s-a schimbat tehnologia și avem voie să-l mai schimbăm, să fie trimis la București de către cei de la Agenția locală. În loc s-o aprobe ei, trimit la București, unde în termen de 30 de zile niște oameni care habar nu au despre ce vorbim noi aici trebuie să aprobe schimbarea. E o centralizare atât de excesivă, e pierdere de vreme în condițiile în care tu ai niște indicatori. Apoi vin și zic că nu ți-ai îndeplinit indicatorii și-ți dau amendă.
La nivel de Oncogen avem două proiecte de câte două milioane de euro și un proiect de 3,5 milioane de euro transfrontalier. Acestea sunt proiecte europene mari, care sunt semnate în momentul de față. Dintre proiectele de 2 milione de euro, unul este pe punerea la punct a terapiei cu celule natural killer și limfocite T, pe care sperăm să o punem la dispoziția pacienților români începând de anul viitor. Al doilea proiect, tot de 2 milioane de euro, se referă la imunoterapia în alergiile cu ambrozia. Unul din patru-cinci europeni este alergic, iar 60% din alergii sunt date de ambrozie. Noi avem acest proiect împreună cu Universitatea din Viena și vizăm izolarea epitopilor alergenici, adică fragmentele alergenice. Sunt 11 fragmente alergenice în ambrozia, le izolăm, le clonăm în bacterii care încep să producă, modificate genetic, acești epitopi în stare pură. Ei pot fi utilizați la diagnostic, după care îi modificăm tot genetic și obținem fragmente alergenice modificate genetic care nu mai determină alergii, ci te protejează de alergiile respective.
Avem șase epitopi clonați, trei au fost deja injectați la iepuri și se dovesește corectă cercetarea. Iepurii produc imunoglobuline G protectoare în cazul în care am modificat epitopul din forma lui originală în așa fel încât să nu mai fie alergenic, ci să producă protecție.
Lucrăm în colaborare cu doamna profesor doctor Carmen Panaitescu Bunu, care este responsabilă de partea de alergie. De cel cu modificarea limfocitelor T și a limfocitelor natural killer răspund eu, iar proiectul este în colaborare cu un colectiv din Germania.
Și avem cercetători din Germania, respectiv din Austria, care lucrează acum în Institut, sunt angajații noștri. Primesc 3.000 de euro pe lună în mână, altfel nu veneau. Un lucru bun e că s-a mărit plafonul de salarizare la 12.000 de euro. Aceasta este bine, pentru că, cu 3.000 de euro, aduci linia a patra de cercetare, iar cu 12.000 de euro aduci linia a doua.
- Cum colaborați cu autoritățile locale, cu celelalte cadre medicale?
- Pot să vă spun că Timișoara este altceva și în această privință. În bună parte am trecut de ambiții personale, de rivalități, de animozități în general și ne străduim, ca medici, în conformitate cu jurământul lui Hipocrates, să fim în slujba omului, a pacientului...
Pot spune că am trecut cu toții și de culoarea politică, de apartenența la un partid, și atunci când e vorba de sănătatea oamenilor de aici, punem toți umărul, fiecare după posibilități, și încercăm să urnim căruța pe direcția bună... În acest sens pot spune că avem colaborări foarte bune atât cu directorul Spitalului Clinic de Urgență Județean, cu dr. Marius Craina, cât și cu președintele Consiliului Județean Timiș, Călin Dobra.
A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ
