„Festivalul Inimilor” este unul dintre proiectele cele mai importante ale Timișoarei. El dă identitatea culturală a orașului. El este coagulantul unui circuit început la Szeged, continuat la Timișoara, Băile Herculane, Vârșeț, Niș și până în Bulgaria. Este un circuit european consacrat, în care „Festivalul Inimilor” este baza. Pe lângă proiectele de altă natură, Timfloralis, JazzTM, pentru folclor este manifestarea numărul 1 a acestei zone a țării. Ca amploare, este cel mai important festival internațional de folclor din România și Europa de est. „Festivalul Inimilor” a intrat deja în conștiința timișorenilor. Pavel DEHELEAN

 

- Domnule Pavel Dehelean, de unde vi se trag rădăcinile?

- M-am născut la Căprioara, comuna Săvârșin, județul Arad, în 18 mai 1951. Tata a fost muncitor iar mama casnică, provenind dintr-o familie de agricultori; mama trăiește și acum. Bunicii au avut pământ și multe animale.

- Școala primară?

- Am făcut clasele I-IV la Căprioara, iar din clasa a V-a am plecat la Săvârșin. În clasa a VIII-a am dat examen la Liceul Teoretic, tot la Săvârșin și, îmi aduc aminte că, era încă Regiunea Banat, iar la lucrarea scrisă la matematică am luat nota 10, și în toată Regiunea Banat au fost cinci de 10.

- Ați urmat acest drum?

- Da, am făcut apoi Facultatea de matematică. După facultate am vrut să merg în învățământ. Am lucrat și la Casa de Cultură, la Universitatea Populară, mai bine zis. Chiar pregăteam programa analitică a Universității, în 1980, când absolut întâmplător m-a chemat doamna Augusta Anca să lucrez la Comitetul de Cultură, cum era pe vremea aceea. Mi-a zis: Ești tânăr, de perspectivă, hai încoace. Ai cinci minute să te gândești! Nu mi-a prea dat de ales. Și am lucrat acolo timp de patru ani.

- Să revenim. Ce vă mai amintiți, despre locul natal, Căprioara?

- Am avut mai mulți dascăli foarte apropiați, însă îmi amintesc de învățătorul Corneliu Drăgan, care s-a ocupat de elevii lui și de la el am învățat deprinderile școlare și m-a încurajat, pentru că învățam foarte bine. Când am ajuns la Săvârșin, am întâlnit-o pe doamna profesoară Doina Stanoev, care mi-a fost și dirigintă și directoare la liceu, și dânsa mi-a zis că sunt un copil de perspectivă.

- Despre liceu, ce vă mai aduceți aminte?

- Și la liceu învățam foarte bine, am fost premiant...

- Dragostea de învățătură, cine v-a insuflat-o?

- Tatăl meu și bunicul din partea tatălui. Tata zicea că suntem prea săraci în societatea respectivă ca să nu faci școală, n-ai ce să faci altceva. Singura avuție pe care poți să o ai, este școala. Dacă nu faci școală, ești un om pierdut.

- Și, după liceu?

- Am venit la Timișoara la Facultatea de Matematică. Se intra greu la facultate pe vremea aceea, se dădea admitere, era concurență mare, erau trei, patru concurenți pe loc. Îmi aduc cu drag aminte și de profesorii de la facultate, în primul rând de Dumitru Gașpar, care a fost și rectorul Universității, am făcut analiză numerică cu domnia sa. Au fost și alte figuri proeminente, să zic așa, Dan Papuc, cu care am făcut tehnologie diferențială, era unul dintre examenele grele, dacă treceai de el te puteai considera absolvent. L-am avut la metodică pe profesorul Cazan, cu care m-am înțeles foarte bine, și mulți alții.

- Ați făcut armată?

- După ce am terminat facultatea, am făcut și armată, șase luni, la Bacău, la artilerie. A fost una dintre perioadele cele mai frumoase din viața mea. Mi-a plăcut enorm de mult. Au zis că noi nu mai facem de acum încolo nimic decât ce ni se va ordona, dar asta a ținut cinci zile, apoi a fost o vacanță prelungită.

- V-a plăcut! Dar era totuși militărie...

- Am lucrat cu un colonel, doctor în istorie, care m-a pus să fac o monografie a județelor limitrofe Bacăului. Scriam mult, dar eram mai liber cumva. M-am deplasat prin județele limitrofe, au fost niște descoperiri deosebite pentru mine, am cunoscut oamenii de acolo, din zonă, am rămas cu impresii excepționale.

- A trecut și armata...

- Eu facultatea am făcut-o la fără frecvență, și între timp munceam la Casa de Cultură, eram administrator. Apoi am fost la Comitetul de Cultură și după armată m-am întors aici. Armata am făcut-o din aprilie până în septembrie 1980. Când a plecat doamna Augusta de la Comitetul de Cultură, am vrut să merg în învățământ. Dar mi-a spus că nu ar fi bine să merg în învățământ, nu găseai ușor post ( eram consacrat în cultură) și să mă întorc la Casa de Cultură, pentru că domnul Marcu Mircea, care fusese director înaintea mea, tocmai pleca la Biblioteca Județeană, și de la 1 mai 1984 am ajuns director la Casa de Cultură.

- O viață întreagă ați fost la Casa de Cultură.

- Da, mai puțin cei patru ani de la Comitetul de Cultură.

- Și ce funcții ați avut?

- La început, funcția de baza a fost actoria. Fostul director, Mihai Arotăriței, a descoperit în mine un actor foarte bun și m-a distribuit la teatru. Am lucrat cu foarte mulți dintre actorii prefesioniști de la Teatrul Național, am lucrat cu Anatolie Cobeț, cu Petrescu, chiar cu Gheorghe Leahu, o perioadă. A fost o perioadă efervescentă, aveam multe deplasări în județ, chiar și în Caraș Severin, în Arad. Am jucat în multe piese: „Unchiul nostru din Jamaica”, „Omul care a văzut moartea”, „Zorile la patru cincizeci și patru” și altele. Apoi, după perioada la Comitetul de Cultură, am revenit în funcția de director al Casei de Cultură. Am fost cel mai tânăr director de Casă de Cultură din țară, aveam 33 de ani.

- Când v-ați căsătorit?

- M-am căsătorit în 1978. Soția mea, Ance, lucra în comerț pe vremea aceea, apoi a lucrat la Spitalul Municipal, la Clinicile Noi. Avem o fată.

- Ca orice bănățean, un copil...

- Și eu am fost copil unic la părinți, nu am avut frați și am tânjit toată viața după asta. Fiica mea, Paula Roxana, a terminat Facultatea de Calculatoare și lucrează în domeniu.

- Să revenim la Casa de Cultură. Cum ați găsit lucrurile aici când ați revenit?

- În 1984, când am revenit la Casa de Cultură, existau câteva formații, printre care Ansamblul „Timișul”, care era un colectiv prestigios în municipiul Timișoara, era Corala „Sabin Drăgoi”, un cor bărbătesc cu care am lucrat excepțional. Numele Ansamblului „Timișul” l-a dat marele muzicolog Nicolae Ursu. El s-a implicat, alături de Ioan Odrobot, Traian Bunescu. De fapt, era o orchestră „Timișul”, pe lângă Casa Raională de Cultură. Casa de Cultură a Municipiului s-a format pe acea structură de la Casa Raională, unde a fost director Ion Tănase, care a fost apoi la Clubul CFR. Din păcate, corul bărbătesc nu mai există, era dirijat de Diodor Nicoară, o mână de aur. Am avut termen de comparație în ce privește corul, erau trei dirijori, dar când îl dirija Nicoară, suna cu totul altfel, același cor, același repertoriu. Omul din fața corului făcea să sune altfel, era ceva inimaginabil. Competența dirijorului este foarte importantă la formațiile corale. De altfel și la Ansamblul „Timișul” și-au pus amprenta câteva personalități marcante, printre care prietenul meu Tomiță Frențescu, pe care l-am cunoscut de când era dansator. Au mai fost și alți coregrafi. Apoi am lucrat cu Lazăr Pomorișaț ani buni, până după Revoluție, în calitatea lui de dirijor. Am mai avut și alți colaboratori destoinici pe aici, domnul Achim Penda, Ion Odrobot.

- Care ziceți că a fost apogeul în activitatea Casei de Cultură?

- După 1989, din Ansamblul „Timișul” am făcut o școală de formare de artiști și de coregrafi, pentru că majoritatea coregrafilor din Banat au trecut pe aici, coregrafi tineri ca Marius Ursu, de la Casa Studenților, Puiu Munteanu, de la Lugoj, Cristian Chira, de la Palatul Copiilor. Aici, la Casa de Cultură, îi avem pe Maria Dudău, Doina Susan care împreună cu Tomiță Frențescu au pus bazele Ansamblului „Timișul”. Am avut perioade când făceam înscrieri la ansamblu, iar numai la dansuri se înscriau 100-150 de tineri, dar din aceștia rămâneau doar zece sau chiar numai cinci. Și trebuia să lucrăm mult cu ei. Dar, de când lucrăm cu copii, e mai bine. Am avut copii care la început nu voiau la dansuri populare, că „îi făceau țărani”, dar, până la urmă, au rămas până au terminat facultatea. S-a creat un cadru familial la ansamblu, e grozav, e o familie lărgită, și chiar și cei care nu mai dansează, tot frecventează ansamblul, se întâlnesc periodic. Având acum copiii, se menține tinerețea ansamblului, niciodată Ansamblul „Timișul” nu îmbătrânește, generația care vine îi înlocuiește pe cei plecați și este foarte important la dansatori în primul rând să arate bine și să aibe talent.

- Ce avea Casa de Cultură înainte de 1989?

- Avea mai multe ansambluri. Pe lângă Ansamblul „Timișul”, care era formația reprezentativă, era Corala „Sabin Drăgoi”, care din păcate s-a desființat. Dar am luat alt cor, al profesoarelor de muzică din Timișoara, care rămăsese „orfan” pe lângă Casa Corpului Didactic și l-am „înfiat”, pentru că mi-am dat seama că un cor este foarte greu să-l formezi mai ales cu un repertoriu bogat. Dar se destramă în cinci minute, se împrăștie și e păcat, mai ales că fac parte din patrimoniul spiritual al municipiului.

- Mai ales că Banatul avea tradiție în coruri. Erau corurile de pe sate, coruri bisericești cu tradiție de sute de ani.

- La Chizătău a fost primul cor țărănesc din Banat; am fost la aniversarea lor la 150 de ani de la înființare. La Lugoj, iarăși, este tradiție, este o mișcare corală puternică.

- Deci, era Ansamblul „Timișul”, era corul. Și altele?

- Ansamblul Maghiar „Rezeda”, era un ansamblu german și Ansamblul Sârbesc „Zora”. Toate aceste ansambluri erau formate din orchestră, dansuri populare și soliști vocali.

- Cam câți oameni erau în total?

- Erau sute de colaboratori. După Revoluție, doar la Ansamblul „Timișul” am avut 300 de membri.

- Era o forță în cultură.

- Este și acum. Ansamblul „Timișul” este unul dintre cei mai eficienți ambasadori ai culturii tradiționale românești, peste hotare. Am niște episoade, trăite cu ei, extraordinare.

- Deci, cam asta era înainte de 1989. Ați rămas și după Revoluție director. Înseamnă că v-ați văzut de treabă, v-a iubit lumea.

- Pe mine m-a interesat cultura, nu m-a interesat politica. E mai puțin important cine e la conducerea politică, pe mine mă interesează să meargă activitatea culturală bine. Și am și inițiat niște proiecte culturale de rezonanță pentru Timișoara și pentru Banat, chiar pentru țară.

- Cum s-a dezvoltat Casa de Cultură? Cum a fost după 1989?

- A fost foarte greu, căci am rămas până la urmă fără tutore, era un vid de putere total. Îmi aduc aminte că veneau oameni din străinătate; nu exista Primărie și veneau la Casa de Cultură, aceasta fiind cunoscută datorită ansamblului, care fusese de mai multe ori prin străinătate în anii ʼ80, înainte de a ajunge eu director. După aceea, nu am mai fost lăsați să plecăm decât în Iugoslavia. Îmi aduc aminte că, Christian Granger, președintele Festivalului de la Montoire, din Franța, a trimis nemnumărate invitații de participare pentru Ansamblul „Timișul”, dar nu ne-au lăsat să plecăm. Am trimis o scrisoare, prin Iugoslavia, către Christian Granger și i-am spus să trimită invitația la ministrul Tineretului, care era Nicu Ceaușescu, la cabinetul doi, la tovarășa Elena Ceaușescu, și la Consiliul Culturii, unde era Suzana Gâdea. Am aflat de la oameni din Consiliul Culturii, care ne apreciau, ce răspuns a fost de la cabinetul doi pentru acea invitație: Nu este cazul! L-am cunoscut pe Christian Granger, după Revoluție, și mi-a zis că s-a angajat în invitație să ne ducă în Franța la festival și să ne aducă înapoi, dar a fost degeaba. După Revoluție, asta s-a schimbat. În ianuarie 1990 a venit Henri Coursaget cu o delegație tot din Franța, de la Linars, aproape de Angouleme.

Plimbându-ne prin oraș, încă se vedeau urmele gloanțelor. L-am dus în Cimitirul Eroilor, l-am dus la Catedrală, unde au murit tinerii în 17 decembrie, a fost impresionat. Mi-a zis că nu știe ce să facă pentru Timișoara, ar face orice, și fiindcă se ocupa de folclor – el a pus bazele CIOFF (Comitetul Internațional de Organizare a Festivalurilor Folclorice, organism patronat de UNESCO) – a propus să facă un festival la Timișoara, să înscrie orașul în circuitul internațional și, pentru că oamenii s-au jertfit pe treptele Catedralei, să se numească „Festival du Coeur” – „Festivalul Inimilor”. Așa a pornit „Festivalul Inimilor”. Și, întotdeauna, parada la fiecare ediție pornește de la Catedrală cu omagiul eroilor. Sigur că, la început a fost greu căci, deși Timișoara era un nume cu rezonanță, ansamblurile din străinătate nu erau interesate să vină în România, nu știau mare lucru despre noi; unii m-au întrebau dacă avem curent electric.

- Între timp, cum a mers Casa de Cultură?

- Am avut și perioade grele. A fost o perioadă de șase luni, în 1992, când nu am dat salarii la oameni. Și totuși, toți au rămas la Casa de Cultură. Aveam filiale de cartier, și atunci am închiriat flilialele respective, și din banii din chirie am supraviețuit. Am trecut apoi la Inspectoratul de Cultură și s-a finanțat Casa de Cultură de la inspectorat, o perioadă. După aceea, din 1996, ne-a preluat Primăria. După aceea, nu am mai avut probleme financiare, am primit finanțări pe proiecte culturale, ne-am făcut un întreg calendar de manifestări. Iar Casa de Cultură am structurat-o după specificul Timișoarei. Aveam sectorul artistic interpretativ cu Ansamblul „Timișul”, Corala „Sabin Drăgoi”, apoi am preluat Corala „Carmina Dacica”, am avut două coruri, am avut Ansamblul Maghiar „Rezeda”, dar care s-a desființat, și am înființat Ansamblul „Eszterlanc”, tot ansamblu maghiar, Ansamblul Sârbesc „Zora”, „Sloga”, un grup vocal și coral sârbesc. Aveam apoi partea de creație artistică cu Asociația „Romul Ladea”, a artiștilor plastici neprofesioniști, cunoscută și aceasta în toată țara. Artiștii aceștia fac din suflet ceea ce fac, nu pecuniar, și acolo unde pui suflet, se simte. După Revoluție, am înființat Cenaclul literar „Pavel Bellu” și revista „Anotimpuri literare”, cu apariție trimestrială, care apare și acum. Aceasta a fost coordonată de scriitorul Mircea Șerbănescu, iar după dispariția domniei sale, a preluat-o Nina Ceranu. Este un colectiv redacțional care se ocupă de revistă, care are și o formă foarte frumoasă. Mai avem formații de mai mică importanță, de exemplu, o formație de dans de societate, sunt mulți copii care se formează aici la Casa de Cultură. Am o satisfacție excepțională când particip la activitățile lor, la spectacolele de aici sau de afară, trăiesc emoțiile cu ei.

- Povestiți-mi despre Ansamblul „Timișul”. Ce înseamnă pentru Casa de Cultură?

- Eu consider că Ansamblul „Timișul” este filonul de aur al Casei de Cultură. Întotdeauna ansamblul a avut oameni deosebiți. S-a înfiițat în 1968, și de atunci, la Casa de Cultură au rămas, în primul rând, Tomiță Frențescu, care a fost fondator al ansamblului, am avut-o pe Doina Susan, care a continuat activitatea de formare a tinerilor aici, fiind coregraf, pe Doinița Anghel, care a venit mai târziu, dar s-a implicat foarte mult, pe Nicolae Hăineală, toată lumea îi zice „Puștiul”, căci a venit la ansamblu când era în clasa a IX-a, și acum e nenea „Puștiul”.

- Ce rezultate a avut Ansamblul „Timișul” de-a lungul anilor?

- La „Cântarea României”, întotdeauna au luat locul întâi, și Ansamblul „Timișul”, și Corala „Sabin Drăgoi”, deși nu am fost foarte iubiți, poate pentru că nu am politizat fenomenul cultural. Țin minte că la corală, Diodor Nicoară a pus piesa „Lae Chiorul”, piesă frumosă, dar foarte grea, care însă nu plăcea tocmai din pricina personajului din cântec. Iar după Revoluție, ansamblul s-a descătușat. De fapt toate formațiile s-au descătușat... S-a întâmplat să primeze valoarea. „Timișul” a fost unul dintre ambasadorii cei mai eficienți ai culturii tradiționale românești peste hotare. Îmi aduc aminte de câteva episoade din istoria călătoriilor cu membrii săi. În 1990, Eric Coursaget a zis că vrea să reabiliteze Ansamblul în străinătate și să mergem cu două grupe în Franța. Eu am condus un grup care a mers prin Italia, de 40 de persoane - orchestra și dansatori - iar Tomiță Frențescu un alt grup, care a plecat prin Germania.

Ne-am întâlnit la unul dintre cele mai mari festivaluri de folclor, la Confolens. Am avut un spectacol la care au participat 80 de persoane. Coursaget a venit, m-a luat în brațe și m-a sărutat. Plângea pe scenă și mi-a spus că a fost extraordinar și că nu a crezut că se poate cânta și dansa așa. La acest spectacol a venit cineva din Elveția, pentru a contacta un grup folcloric din America latină, pe care voia să-l ducă în țara lui. S-a nimerit întâmplător la spectacolul nostru. A spus că renunță la America latină și că vrea Ansamblul „Timișul”. Am stat atunci două luni în Franța și, după aceea, două săptămâni în Elveția.

- Ce schimbări ați mai făcut după 1989?

- După Revoluție, i-am luat ca dirijor pe Dean Galetin, care și-a dat doctoratul în muzică și este foarte competent, pe Liță Baniciu, care se ocupă de ansamblul de tineret și dirijează excepțional și are rezultate ieșite din comun în această privință, spre satisfacția mea. Avem instrumentiști de certă valoare.

Revin la ce spuneam anterior. Când am avut spectacol în Eleveția, la Lugano, au participat 20 de țări. Am avut parte de momente înălțătoare că sunt român. Toți erau străini acolo. Organizatorii ne-au pus să evoluăm, în spectacolul de gală, în ordinea valorică, cum spuneau ei. Noi am intrat penultimii.

Ne-au dat la fiecare un timp drastic, 12 minute. Când s-a terminat spectacolul nostru - erau 10.000 de spectatori în piața Primăriei din Lugano - a fost un vacarm extraordinar. Nu doar s-a bisat, lumea bătea în scaune. Prezentatorul a venit și ne-a rugat să mai intrăm o dată pe scenă, că altfel îi linșează publicul.

Îmi aduc aminte că, în momentul în care am ajuns la hotel, m-a luat patronul hotelului în brațe. Nu știam ce s-a întâmplat, pentru că până atunci nu mă băgase în seamă. Mi-a spus că ne-a văzut la televizor și că se mândrește că el ne găzduiește. La promenada de gală, lumea stătea în tribune și ne aplauda, iar noi defilam. Toți erau aplaudați, dar când trecea România, „Timișul”, toată lumea se ridica în picioare și striga: „Bravo, Roumanie!”

- Ați avut puternice legături și cu diaspora.

- În Statele Unite ale Americii, la Chicago, de exemplu, am început spectacolul la ora 20, a fost un spectacol de obiceiuri și colinde culese din zona Făgetului, cu dubași, și l-am încheiat dimineața la ora 4. Oamenii pur și simplu ne-au sufocat. N-am întâlnit oameni să aibă sentimentul de dor mai accentuat decât la românii din America. Pe mine m-a dat peste cap o bătrânică: a venit și a cerut permisiunea să pună mâna pe un costum popular românesc. Mi-a spus că nu a mai fost în țară de 50 de ani și că nu crede că va apuca să se reîntoarcă vreodată. Era bucuroasă că ne-a văzut. Am avut multe astfel de episoade.

Acesta este „Timișul” în lume. Nu am avut niciodată sentimente de jenă sau să ne simțim inferiori față de alții. Peste tot pe unde am fost, ca și Corala „Carmina Dacica”, chiar dacă nu am fost în competiții, peste tot am primit aprecieri elogioase. Sunt copii școliți, formați, impecabili pe scenă și în afara ei.

- Cum lucrați cu formațiile de copii?

- Aici să știți că lucrăm mai mult cu părinții copiilor. Le-am spus că dacă cei mici nu învață, nu are rost să vină la ansamblu, pentru că, în primul rând, trebuie să învețe, să-și urmeze studiile. Dacă învață la școală, îi primim cu drag, dar dacă nu învață, le spun clar că nu au ce căuta. Cei care sunt acum la ansamblu, sunt „spuma”, din toate punctele de vedere, cum spuneam anterior.

- Trecem la un subiect actual. Când a avut loc prima ediție a „Festivalului Inimilor”?

- Bazele le-am pus, atunci, în ianuarie 1990 și l-am inaugurat în iulie 1990. Am pornit cu el de pe treptele Catedralei. I-am dat acest nume pentru a-i omagia pe cei care s-au jertfit acolo.

Primele ediții au fost destul de dificile. M-am bazat întotdeauna pe oamenii de la Ansamblul „Timișul” și pe colaboratori. Chiar dacă nu am avut bani pentru salariile oamenilor, pe cei care au venit de peste hotare i-am găzduit în condiții excelente. Toată lumea s-a implicat în organizarea „Festivalului Inimilor”. Este un festival de inimă, pentru inimă.

Începând de la edițiile a VII-a, a VIII-a nu am mai avut probleme. Festivalul era deja consacrat. Am ajuns că, acum, trebuie să selectăm formațiile care se oferă să vină aici. Avem deja ofertanți pentru cea de-a XXX-a ediție, de anul viitor. Principalul criteriu de selecție este valoarea. Apoi, mergem pe recomandări.

Colaborăm cu coregrafi și oameni de cultură din toată lumea. Când am inaugurat „Festivalul Inimilor” s-a reînființat Comitetul Internațional de Organizare a Festivalurilor Folclorice (CIOFF) România. CIOFF este patronat de UNESCO. Festivalul nostru a fost printre primele astfel de manifestări din Europa prinse în calendarul evenimentelor culturale ale UNESCO.

În organizare, ne bucurăm de sprijinul Primăriei Timișoara, de al domnului primar Nicolae Robu, care alocă bani și pentru festival, dar și pentru alte proiecte culturale.

De-a lungul celor XXIX de ediții, au venit la Timișoara formații de pe toate continentele. La fiecare ediție, începând cu a V-a, a VI-a, au fost până la 12 țări participante. Au fost și țări reprezentate de mai multe ori, cum a fost Ansamblul

Universității din Tbilisi, Georgia, sau Mexicul. Pe mexicani i-am văzut prima dată în Franța și mi-am dorit foarte mult să-i văd și în România. Acum nu mai avem această problemă.

- Cum ați organizat ediția din acest an?

- Pregătirile le-am început în momentul în care s-a încheiat ediția de anul trecut. Participanții de anul acesta vin din țările limitrofe. Mai avem ansambluri din Slovacia, Polonia, Africa de Sud, Mexic, Turcia. Din România, la fel ca la ultimele ediții, aducem doar ansambluri de elită, cum ar fi „Maria Tănase”, de la Craiova, „Junii Sibiului” (care au participat la fiecare ediție), „Baladele Deltei”, de la Tulcea. În total, vor veni ansambluri din 11 țări și circa 1.500 de artiști.

În ceea ce privește festivalul, pot spune că ne-am atins câteva obiective. În primul rând, am reușit să valorificăm cultura tradițională, să o cultivăm și să o ducem mai departe, să o predăm nealterată generațiilor care vor veni. La Casa de Cultură nu am făcut niciodată rabat de la autenticitate.

Îmi aduc aminte, fac o paranteză acum, eram odată în Piața Unirii, și un grup de studenți, spre suprinderea mea, mi-a spus că sunt cam puțini spectatori la concertul simfonic care se desfășura acolo. Le-am spus că sunt oameni puțini, dar buni.

M-au întrebat dacă nu aș vrea să umplu Piața Unirii. Le-am spus că aș vrea. Mi-au spus că atunci trebuie să-l aduc pe Nicolae Guță. Le-am răspuns că, dacă e așa, mai bine să rămână piața goală. Pentru mine, maneaua nu face parte din cultura românească.

- Ce pregătiți pentru ediția de anul viitor, a XXX-a?

- Dintre formațiile care au fost la Timișoara, până acum, vrem ca ansamblurile cele mai reprezentative să participe la ediția de anul viitor. Pe lângă acestea, dorim să aducem din străinătate formații-surpriză pentru timișoreni. Pentru că timișorenii merită, sunt consumatori de cultură și nu-i poți păcăli.

- Cum se pliază activitatea Casei de Cultură în proiectul Timișoara - Capitală Culturală Europeană?

- Colaborăm foarte bine cu cei din Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană 2021.

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ