Locul natal

Dacă vă îndoiți de vin și pahar,

dacă vă nedumerește femeia,

dacă vă îndoiți de umbra lunii

lătrată de câini, dacă vă îndoiți de zidar, de-aurar și olar,

de poloboc

și de enigmele nopții -

niciodată, nu, de locul natal.

Dacă vă îndoiți de casă,

de grădinarul din livada părintelui,

de cal și călăreț,

de glezna copilei,

de cuțit și de mâna ce-l poartă,

de stolul alb de cocori,

de căciula de miel și de altele,

de toate vă puteți îndoi -

niciodată, nu, de locul natal.

Slavomir GVOZDENOVICI

 

- Să începem vorbind despre copilăria dumneavoastră.

- M-am născut la 10 martie 1953, iar copilăria mi-am petrecut-o la Belobreşca...

Prima mea şcoală şi cea mai mare a fost familia mea, şi anume bunicul Milorad şi mama Aniţa. La școala propriu-zisă, una foarte bună, cunoscută în tot judeţul Caraş Severin, şi în Banat, în general, am avut câțiva profesori remarcabili.

Mi-au îndreptat primii paşi, să zic, atunci, spre „Banatske novine”, să scriu... Atunci am început să scriu primele versuri, dar cea mai mare şcoală a mea a rămas bunicul meu şi mama. Să explic un pic lucrurile. Bunicul meu avea două clase, dar era un om mândru şi cinstit, cum erau ţăranii pe vremuri în toate părţile acestea. Un ţăran adevărat, cu două clase, în limba maghiară, făcute pe vremuri. Îmi amintesc că toți membrii familiei - tata, mama, unchiul meu, bunica, care puteau să lipsească fiecare, să plece fiecare cu treburile sale - eram obligați să luăm cina împreună.

Când se termina masa, mama şi bunica strângeau totul la lumina unei lămpi, că încă nu aveam curent electric. Abia după anii ‘60 am avut. Bunicul lua o carte mare, poezie populară, o ediţie veche, pe care o ţinea sub cheie, şi ne citea câte o poezie. Kralevici Marko, eroul sârbilor, îl învinge, înşelându-l, pe turc, şi acesta, fiind mare, cade peste Marko, mort; eu încep să plâng că moare Marko, idolul meu. La care bunicul se opreşte: „Nu-ţi fie teamă, Slavomire, o să-nvingă Marko!”. E, şcoala aceasta a fost nemaipomenită. Celălalt bunic, Steva, şi el citea cărţi, dar el citea literatură. Deci, între aceste cărţi, eu am învăţat multe.

Mama a murit acum cinci-șase luni, dar ea a citit toate cărţile din biblioteca noastră din Belobreșca. Nu ale mele, tot ce aveam în bibliotecă a citit. N-o să vă vină să credeţi!

Câteodată când veneam şi aveam timp, că eu treceam ca fulgerul prin casă, la dormit, comenta cu mine acele lucruri pe care le-a citit. Toate acestea m-au influenţat într-un mod deosebit.

Vreau să vă spun că mă cutremuram când treceam pe la cimitir, când ea începea să-şi bocească părinţii și rudele. Era cea mai cunoscută bocitoare în sat: „Blago de tine, ferice de tine Rozo (asta-i Rujiţa, bunica dinspre partea mamei), când ai cine să te bocească aşa”...

Am o soră, care este la Timişoara, mai mică, Angelia. Are familie. Copiii ei amândoi sunt profesori universitari la medicină, aici, în Timişoara. Are nepoată care ne-a bucurat cu Bacalaureatul luat cu nota 9,60, dintre cele mai mari în Colegiul Bănăţean.

- Liceul?

- Când am venit la Timișoara, la liceul sârbesc, nu ştiam că voi rămâne după facultate definitiv. Cele opt clase le-am făcut la Belobreşca. Liceul sârbesc s-a numit şi de filologie- istorie, şi numărul 1, şi numărul 10, actualul Colegiu Bănăţean. Acolo erau patru secţii. Şi am învăţat încă ceva acolo, nemaipomenit, iarăşi. Eu am stat la internat și aveam patru portari: român, sârb, maghiar, german. Când apărea sârbul, românul îl saluta în limba sârbă. Când apărea neamţul, maghiarul îl saluta în germană. Când apărea românul, sârbul îl saluta în română. Nemaipomenit! Eu n-am mai întâlnit aşa ceva.

- Din primele opt clase vă amintiţi de vreun dascăl deosebit?

- Sigur că da! De mai mulți dintre ei. În primul rând învăţătoarea mea, Emilia Brăila, sârboaică. Există nume româneşti la sârbi și nume sârbeşti la români, câte vrei. Sunt mai mulţi Popovici şi Petrovici în România, decât în Serbia.

Milca este sârboaică, dar i-au tradus numele în perioada interbelică. A fost o femeie extraordinară. Şi astăzi îi port respectul şi întotdeauna când merg acasă o întâlnesc. În orice caz, de la ea am învăţat nu numai primele litere, dar şi faptul că trebuie să fii perseverent în ceea ce faci. A fost de o disciplină exemplară. Apoi, în clasele V-VIII, am avut mai mulţi profesori, dar de doi îmi amintesc, despre fiecare în felul său. Despre Țvetko Krstici şi Borislav Krîstici, cel care a ajuns să fie apoi şi preşedintele Uniunii Sârbilor în România, o perioadă. Dacă Țvetko Krstici a fost sever, Borislav Krîstici a fost un om care a avut răbdare cu noi şi ne-a îndrumat, era un pedagog deosebit.

În clasa a şaptea sau a opta aveam de scris o compunere liberă. Profesorul Krstici ne spune că cine scrie poezie, versuri, poate să scrie patru rânduri, altfel trebuia două pagini. Eu am ales repede cele patru rânduri. Mi-a ieşit pasenţa, m-a mai pus o dată, a treia oară: „Asta trimitem la «Banatske Novine»”. De acolo am luat 27-28 de lei. Copil fiind, n-am avut în buzunar atâţia bani niciodată. Şi aşa a început. Mai o dată, mai o dată, mai o dată şi, când am venit aici, am avut norocul că am dat peste câţiva profesori extraordinari, când şcoala era încă şcoală. L-am avut diriginte pe Neboişa Popovici, care era şi unul dintre oamenii care a înfiinţat împreună cu câțiva intelectuali sârbi revista „Novi jivot”. El a fost profesor de literatură la liceul nostru şi el m-a îndrumat la Cenaclul „Knijevni jivot”, unde nici nu visam că voi ajunge, peste 25-30 de ani, redactor-şef.

- Cum era viaţa la internat?

- Era, în primul rând, o viaţă frumoasă. Aici am învăţat să fiu împreună cu colegii, s-au înnodat primele prietenii. De aici am plecat la Facultatea de Limbi şi Literaturi Slave, secţia sârbă.

Vreau să vă spun, din clasa a XI-a m-am orientat spre această facultate, descurcându-mă singur, părinţii nu aveau bani să plătească profesori să iau ore suplimentare.

Nu se luau ore aşa de mult, pe de o parte, pe de altă parte, nici nu ştiau, ţărani fiind, să se ducă să caute prin Timişoara, şi în clipa în care m-am decis, am început să scriu. Apăream în publicaţia săptămânală „Banatske Novine”, în revista „Knijevni jivot”, pe când o conducea Vladimir Ciocov. Am prins gustul şi am rămas legat. Din facultate trimiteam şi-mi publicau la rubrica „Tinere talente”.

- Când aţi publicat prima dată în limba română, într-o revistă românească?

- În limba română am publicat un pic mai târziu. Totuşi, după liceu. A patra carte mi-a apărut în limba română - „Dezlegarea senină a pietrei”. Dacă în revista „Orizont” m-au tradus o dată Damian Ureche, a doua oară Anghel Dumbrăveanu, Lucian Alexiu mi-a tradus patru cărți în limba română. Cu Lucian Alexiu împreună am tradus din limba sârbă în limba română antologii ale poeziei sârbești, mari poeți sârbi. Am tradus și mai multe cărți din literatura română în limba sârbă.

- Să revenim la perioada facultății...

- La facultate, fiind în anul întâi, în 1975, am adunat, am selectat, cum am putut, fără o mare experienţă, şi primul volum mi-a apărut în 1976. Abia mai târziu mi-am dat seama că m-am grăbit.

Pentru debutul acesta am primit premiul Uniunii Scriitorilor... sau trebuia să-l primesc, pentru că şi aici este o întâmplare, un pic nefericită. Un coleg, în acea perioadă, era serios bolnav. Avea nevoie de mai mulți bani să ajungă în Germania să-și încerce ultima şansă. Am strâns din dinţi şi, deşi cred şi acum că puteam să-l ajutăm mult mai mult, a luat el premiul Uniunii Scriitorilor, la intervenţia a doi-trei colegi „grijulii”. Eu figurez şi acum în actele Uniunii Scriitorilor cu acest premiu de debut, fiind cel mai tânăr debutant în România, în anul acela. Aveam 21 de ani.

- Cum s-a chemat primul volum?

- „Aripi şi puţin foc”. Al doilea a fost „Apărarea aripilor”.

Când a apărut al doilea volum eram profesor la Liubcova, în 1977. Mi-am început cariera de dascăl la Liubcova, cinci ani, apoi la Belobreşca şi, apoi, am venit ca redactor la rubrica pentru copii la „Banatske Novine”. Ca fiecare tânăr, am încercat să revoluţionez câte ceva, să schimb câte ceva. Mi s-a mai dat peste degete, cum era în perioada aceea. Vreau să vă spun altceva: sunt singurul redactor, singurul scriitor sârb din România care, în loc să aştepte şase luni să ajungă la o redacţie, a aşteptat opt ani. Singurul. I-au adunat în redacţie de peste tot, cum era obieceiul. Eu, ca profesor, cu trei cărţi atunci, a trebuit să aştept opt ani de zile. Am trecut prin mai multe, în perioada aceasta, chiar şi printr-o anchetă. Am avut un unchi (nu-i spun numele), care era influent în zonă şi m-a întrebat, îngrijorat, ce se întâmplă că veneau „ăștia” şi se interesau de mine. Ştim care „ăştia”... Eram eu cu gura mai mare, şi din cauza aceasta, probabil. Până la urmă, după opt ani, am ajuns la redacţie. Am fost primit bine. Trebuie să recunosc acest lucru. Cu o excepţie, două...

- Vorbiți-ne puțin despre familie...

- Am avut noroc că am o soție extraordinară, înțelegătoare. Ne-am cunoscut prin anii ’80. În anul 1981 ne-am căsătorit. Tânăr fiind, mergeam cu prietenii la Moldova Nouă (era un fel de centru al nostru). În port era un cafe-bar, acolo ne petreceam destul de mult timp.

Câteodată mai primeau și Pepsi. Cei care lucrau la bar erau din satul meu natal Belobreșca și, fiind dornici pe atunci de toate, îmi puneau deoparte Pepsi Cola, știind că sunt mare amator. De fapt, cum mi-am cunoscut viitoarea soție? Întorcându-ne odată din Moldova Veche, în centrul comunei, Pojejena, era Rugă. Am zărit, printr-o fereastră, o fată. Mi-am dus prietenii acasă și m-am întors. M-am apropiat de ea, am mai dansat, ne-am cunoscut și, într-un an, m-am căsătorit cu Bibiana. Cea mai mare comoară a familiei Gvozdenovici este nepotul Nikola, pe care ni l-au dăruit fiica noastră Ivana și ginerele Nedeljko. În 31iulie Nikola împlinește un an. Aceasta este familia Gvozdenovici: soția Bibiana, fiica Ivana, ginerele Nedeljko și nepotul Nikola, liderul familiei.

- Să revenim la poezie...

- Două simboluri importante în poezia mea erau zborul şi piatra. Acestea au fost simbolurile cele mai des folosite în tinerețe. În 1981, a patra carte, „Lirica”, a făcut, oarecum, o cotitură în poezia mea. După acest volum am început să fiu mai riguros faţă de mine însumi. „Dezlegarea senină a pietrei” apare şi în limba română în 1983, respectiv 1985, în traducerea lui Lucian Alexiu, la Cartea Românească.

Apoi au urmat alte cărți de poezii, un volum pentru copii, „Să te ferești cu cuvinte” ș.a.m.d. Ajungem la 1988, când mi-a apărut la Belgrad prima carte, și este important acest moment, poate cel mai important pentru mine. Ei, de aici a început cu totul altceva în scrisul meu, de la „Însumare”.

Mi-am tras eu, mie însumi, linia. Manuscrisul cărții a fost trecut clandestin la Belgrad, de un academician, Peter Geagici, din Belgrad, care a fost împreună cu Miroslav Egerici, din Novi Sad, tot academician, în 1987, când am sărbătorit aniversarea a 250 de ani a lui Vuk Stefanovici Karagici, tatăl limbii sârbe moderne, al literaturii sârbe, reformatorul culturii sârbe. Cartea apare în 1988, în anul în care apare la București și „Manualul despre casa vraciului”, titlu pentru care m-am zbătut mult ca să-l accepte, până la urmă, la Cartea Românească. „Însumarea” mi-a adus cel mai mare premiu atunci, în poezia sârbă, „Branko Milkovici”. Apare apoi, în 1989, „Cercul soarelui alb”, în limba română tradus tot de Lucian Alexiu, la editura „Facla”, din Timișoara, unde au cerut să schimb numele Dușan, pentru că se asocia cu împăratul Dușan al sârbilor. Aiurea, nici nu m-am gândit la asta. Dușan, adică suflet, de acolo. Să schimb titlul poeziei nu am vrut. Am retras această poezie și am publicat-o după.

Întrucât „Însumarea” a trecut clandestin granița, eu m-am înțeles, călătorind într-un an cu D.R. Popescu, Geo Bogza, Anghel Dumbrăveanu la două festivaluri din Serbia, la Belgrad și Smederevo, cu directorul de atunci al editurii.

L-am rugat să publice cartea, la sfârșitul lui iunie sau din iulie încolo, ca să poată să-mi publice colega de facultate și redactor la Kriterion acest „Manual despre casa vraciului” înainte, întrucât majoritatea poeziilor de aici au stat la baza cărții publicate la Belgrad. Dacă cartea a fost publicată înainte în România, se presupune că a trecut printr-un control. Așa a fost în capul meu.

Apoi mi-am dat seama și m-am folosit doi ani de acest lucru. La noi, dacă apărea ceva împotriva voinței cuiva, dacă nu puteau să-l oprească, treceau peste acest fapt cu tăcere. Am simțit acest lucru, dar nu am avut probleme majore. Am fost întrebat, și am explicat că poemele în prealabil erau publicate în România. Dar ce s-a întâmplat? Ca la noi, întârzie cartea de la București vreo două luni, cei din Belgrad se grăbesc un pic și cartea din Serbia apare mai repede decât cea din București. Am traversat o perioadă în care, să spun așa, nu s-au prins.

Pentru „Însumarea” (Belgrad 1988) am primit acest premiu mare, fapt ce a început să-i deranjeze pe unii sârbi din România. Era munca mea; în loc să se bucure pentru fiecare reușită a unui coleg, ei au început să comenteze. A apărut și o critică literară mai amplă, serioasă, în care profesoara noastră, a tuturor, de la București, Voislava Stoianovici, scrie, citez: „După Miloș Crnianski, nimeni nu a grăit mai puternic și mai frumos în poezia sârbă decât Slavomir Gvozdenovici”. I-a deranjat că m-a pus lângă patriarhul literaturii sârbe.

Nu au vrut să publice în „Banatski Novine” nici știrea că a apărut cartea, nici că am luat premiul. D.R. Popescu, împreună cu Voislava Stoianovici, mi-au fost ca niște părinți. D.R.Popescu m-a apărat de sârbii mei. Și spun acest lucru cu tristețe, clar și răspicat. Mi-a spus să-i trimit lui o știre că a apărut cartea și că am luat premiu. Au publicat-o apoi la rubrica „Prezențe românești”, pe ultima pagină, în „România literară”. Când a apărut acolo știrea, atunci n-au mai avut încotro aici în Timișoara.

- Cum arăta redacția ziarului sârb până în 1989?

- Erau și oameni cu mai puțină școală sau cu școală de partid. Erau oameni care nu ieșeau de pe brazdă. Personal, cu acești oameni n-am avut niciodată probleme. Căutam să fiu prieten cu toți, chiar și cu cei doi-trei care mi-au făcut ceva probleme. În anul 1985 am devenit redactor-șef la „Knijevni jivot”. Câte piedici mi-au pus cei doi-trei colegi, nu vă puteți închipui...

M-au reclamat și în plan local, și la București. A venit o comisie de anchetă din București... A apărut, între timp, antologia „Trajanje” / „Dăinuire”, cu scriitorii sârbi din România, care a fost publicată la Belgrad. Prima carte de autor a fost cartea mea, „Însumare”. Eu am spart gheața, cum s-ar spune. Nu a fost ușor. Lucrurile stau un pic altfel și de aceea trebuie privite cu mai multă atenție.

În decembrie 1989 lucrurile s-au schimbat radical. Am fost printre inițiatorii Uniunii Sârbilor din România. Adunarea constitutivă chiar am condus-o, fiindu-mi extrem de greu să mențin un echilibru printre oamenii profund nemulțumiți. În felul acesta am intrat în politică, devenind deputat. Repede am ajuns în bătaia multor puști. Armele erau îndreptate împotriva mea, în primul rând, politic. De aceea au apărut și în câteva cărți anumite săgeți la adresa mea, incorecte, nemeritate și, mai ales, nerespectându-se realitatea. Aceasta m-a deranjat cel mai mult. Oamenii care au vrut să se erijeze în formatori de opinie printre sârbi s-a dovedit că au fost ori secretari de partid pe la universități, ori alții care au știut să vorbească împotriva intelectualilor sârbi, profesorilor. Aceștia au ajuns să se judece și cu Universitatea de Vest și cu alte instituții din cauza ambiției și a orgoliului nemăsurat. Am trecut peste toate acestea. Nu am vrut să intru în polemică. Aș fi făcut mai mult rău sârbilor decât au făcut ei prin cărțile lor.

Nu înțeleg să ataci atâția preoți sârbi, făcând de fapt rău bisericii noastre.

Acești oamenii ne-au ținut biserica vie, iar acest lucru este cel mai important. Chiar și în condițiile de atunci.

Eu în întreaga carte a lui Miodrag Milin, căci despre ea este vorba, în cele 300 de pagini, nu am văzut un rând despre vinovăția acestor oameni. (Adevărații vinovați ne râd în față, oare au fost ocoliți intenționat?). În această carte nu am fost ocolit ca și de alte dăți. „Predispus la colaborare”, am adus teatrul sârbesc pe Clisura Dunării, am organizat activitatea culturală și literară. Atât despre speculațiile lor ieftine.

- Cam câți sârbi erau în Banat în perioada la care faceți referire?

- Erau între 45.000 și 50.000 de suflete, aproximativ. Dar revin la afirmațiile anterioare. Lucrurile vor ieși la suprafață. Nu poți vorbi împotriva oamenilor tăi, să vii cu reproșuri... E cutremurător. Citez din nou: „Cum poate un fost pușcăriaș să fie director de școală?”. Era vorba despre Borislav Krîstici. Miodrag Milin spunea despre el acest lucru fiind tânăr (și ambițios profesor în Belobreșca). Iar acum vine să ne învețe, să ne „remodeleze”. Sunt lucruri care nu se fac. Nu vreau să aduc în discuție aici lucruri pe care ei le știu. Eu am propus, și repet această propunere, să facem o masă rotundă, un simpozion, în care să ne putem spune fiecare punctul de vedere, să ne spunem părerile față în față. Să vedem atunci cine are dreptate și cine nu. Am fost „mușcat” în multe rânduri de sârbii mei. Mă întrebau câțiva prieteni români ce se întâmplă? Au fost mult mai atenți decât autorul acestei cărți urâte. Un motiv la ce s-a întâmplat ar fi că i-a durut faptul că am fost deputat. În politică trebuie să rabzi, să înghiți multe, dar nu minciuni care îți pot face rău. I-a deranjat faptul că nu au fost ei în locul meu. Dar oamenii mă cunosc, timișorenii mă știu. Eu pentru această comunitate mi-am pus sufletul și am reușit să fac ceva. Nu înșir acum ce am făcut. Vreau să spun doar că am reprezentat comunitatea cu cinste, corect, deschis și am ajuns în fiecare localitate, mai mică sau mai mare, în care trăiesc sârbii din România de mai multe ori decât toți deputații din Banat la un loc.

- Să revenim la cărți...

- Am devenit unul dintre primii cinci scriitori sârbi din diaspora, membru de onoare al Uniunii Scriitorilor. Erau un sârb din Ungaria, unul din Statele Unite ale Americii, Alexei Tolstoi – nepotul marelui Lev Tolstoi, sârb dinspre mamă –, profesoara Voislava Stoianovici și eu... Vă dați seama ce însemna pentru mine acest lucru, în condițiile de atunci. Era vara lui 1989. În luna iunie am primit o telegramă: „Ne face onoare să vă anunțăm că ați fost ales membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din Serbia”. Trebuia să tăcem cu privire la acest aspect. Nu știam că atât de repede vor veni schimbările. Le-am spus toate acestea după...

Mi-au apărut apoi mai multe cărți în Serbia. Aș sublinia, în mod deosebit, cartea „Crnjanski la Timișoara”, tot la editura Prosveta din Belgrad. Crnjanski a fost obsesia mea, cel mai mare scriitor de limbă sârbă. Îl consider ca fiind înaintea lui Ivo Andrici, care a luat Premiul Nobel. În mod sigur, Crnjanski a fost cel mai mare poet al limbii sârbe. O bună parte a vieții lui a petrecut-o aici, aici și-a făcut școala primară, apoi Liceul Piarist, aici a scris prima sa poezie și a trimis-o unei redacții din Sombor.

Cartea despre Crnjanski are o introducere – care va fi și un studiu despre mine și poezia mea – semnată de Srba Igniatovici, pe atunci președinte al Uniunii Scriitorilor din Serbia și unul dintre cei mai cunoscuți critici literari din Belgrad.

Am mai primit premii, printre care premiul Uniunii Scriitorilor din România, și câteva premii literare în Serbia.

Am devenit între timp și membru de onoare al Asociației Scriitorilor Sârbi din Kosovo și Metohia, al Uniunii Scriitorilor din Republica Srpska și al Asociației Scriitorilor din Voivodina.

Au apărut traduceri în alte limbi ale cărților mele. Am trei cărți traduse, până acum, una în Polonia, una în Germania și una bilingvă, sârbo-germană, la festivalul „Toamna poeziei”, de la Smederevo.

Printre altele, am fost mereu în conducerea diasporei sârbe din lume și am fost primit la toți președinții sârbi de la Miloșevici încoace. Doi ani am fost primul președinte al Parlamentului Sârbilor din lume și din regiune. Și atunci s-au făcut trimiteri la Securitate, s-au făcut aluzii, mă făceau spion... A fost crunt, câteodată nu puteam dormi noaptea.

Nu i-a potolit nici faptul că am primit de trei ori confirmarea că nu am colaborat cu securitatea: de două ori de la Parlament, că nu puteam candida, conform legii, și o dată de la Uniunea Scriitorilor, care a pornit o acțiune de a lămuri situația scriitorilor, în legătură cu colaborarea sau necolaborarea cu securitatea, la propunerea domnului Nicolae Manolescu. Mă ierta cineva pe mine, dacă era ceva necurat la mijloc?

Recent, la adunarea anuală a Uniunii Sârbilor, actual consul general al Serbiei a spus în mesajul său, printre altele: „Se vede clar că unii oameni, din motive și porniri personale, fac aceste lucruri”. M-am împăcat cu faptul că voi fi urmărit la fiecare pas și nu mă deranjează deloc, pentru că mi-am făcut și îmi fac în continuare treaba. Sunt președintele de onoare al Uniunii Sârbilor din România...

- Nu v-a fost ușor nici înainte, nici după 1989...

- Prin anii 1987-1988 a venit unul dintre cei mai renumiți jurnaliști sârbi, Milo Gligorievici. S-a dus la „Banatski Novine”, iar colegii mei i-au transmis portarului să-i spună că nu sunt în redacție. A venit și la „Knijevni jivot”... Am fost bucuros să-l primesc, să stăm de vorbă. El a publicat apoi în celebrul săptămânal NIN „Ceai pentru doi”. A spus acolo că singurul mai vorbăreț am fost eu. Eu încercam să dreg busuiocul, i-am dat câteva reviste de-ale noastre. Am spus și câteva anecdote despre Ivo Andrici, Miloș Crnianski.

Eu, cu gura mea spartă câteodată, i-am spus una cu Laza Ilici, scriitor cu șapte clase, din Variaș. Era un suflet bun, avea talent de povestitor, de a creiona amintirile pe care le avea din sat. La un moment dat a scris o proză, „Moartea nobilului cooperator”. Personajul nu putea să-și dea duhul; au adus familia, nu i-a ajutat cu nimic, au adus un doctor, la fel, au adus o vrăjtoare, tot așa. La un moment dat vine secretarul de partid, încearcă să stea de vorbă cu el, dar vede că își îndrepta privirea spre bibliotecă. Se duc ei acolo, au văzut un carnet de membru. Când l-au deschis, au văzut că nu era plătită cotizația. Au achitat cotizația, după care – cum scrie în carte – „și-a dat drumul la nobilul suflet de cooperator”.

M-au pus după aceea să dau „extemporale”: am scris și la partid, și la miliție. Ne-am luat „șmotru” toți sârbii, și scriitori, și ziariști. Un colonel de miliție mi-a reproșat că m-a salvat de mai multe ori; eu cu Todorov am mințit, spunând că jurnalistul sârb nu a fost la noi.

Eu și pe vremea aceea am încercat să-i țin uniți pe sârbi. Mai organizam un turneu de fotbal, făceam programe culturale. Am reușit mai multe decât cei ce m-au pârât la un loc.

Am publicat în jur de 40 de cărți, antologii ale poeziei sârbești și două antologii de poezie românească, la care am fost traducător – una pentru copii, apărută la Smederevo, cealaltă apărută la Novi Sad, la Festivalul Internațional de Literatură, „Antologia poeziei românești contemporane”, cuprinzându-i pe unii dintre cei mai importanți scriitori, țara noastră fiind anul acela invitat de onoare. A fost una dintre cele mai reușite antologii de la acest festival. Mircea Cărtărescu – care este și el în carte, cu poezie – a luat premiul festivalului.

Am încercat, peste tot pe unde am fost, să apropii cele două literaturi. Mai târziu, în jurul anului 2000, la decernarea premiilor Uniunii Scriitorilor, Milan Nenadici și Ileana Ursu, din Serbia, au primit premiu pentru traducerea lui Eminescu, deși Eminescu a fost tradus atunci și în spaniolă, germană și engleză. Cei doi au tradus cu atât suflet, ca și cum fiecare vers l-ar fi tradus cu sânge. Eugen Uricaru era președintele Uniunii Scriitorilor. M-am bucurat ca un copil, văzând că se pot face și lucruri bune. Am încercat să fac asemenea lucruri, să apropii literaturi, culturi. Atunci eram în contact permanent și colaborare cu comunitatea românilor din Serbia. Ori anul acesta, ori în primăvara anului viitor vreau să fac o prezentare prin literatură și artă plastică a românilor de acolo și a sârbilor de aici. România poate să le fie gazdă în fiecare zi, dar vrem să le fim noi, sârbii de aici, gazde românilor din Serbia, iar ei să ne fie gazde nouă în țara vecină. Trebuie să arătăm, împreună, ce și cum facem, cine suntem. Avem presă, avem cărți, românii din Serbia au pictură naivă extraordinară, orchestra înființată de Consiliul Național al Minorității Naționale Române. Nu știu dacă avem noi, în Banat, o orchestră la fel, cu 40 de instrumentiști școliți din punct de vedere muzical.

- Acesta ar fi unul dintre proiectele dumneavoastră.

- Eu am inițiat mai multe proiecte. Unul dintre ele este antologia „Apărătorii Vertogradului”, cuprinzând poezie sârbă din spațiul sud european. Nu a apărut așa ceva nici la diaspora sârbă din Germania, Franța, SUA, nici chiar la Belgrad. A apărut la Timișoara. Este și o dovadă a culturii noastre, dar și o dovadă că este un teren prielnic. Am realizat antologia cu sprijinul Guvernului român.

Apoi, am publicat antologia literaturii sârbe, de la Sfântul Sava, din 1.200, până astăzi, în șase volume și 7.000 de pagini. Este cel mai mare proiect editorial din istoria diasporei sârbe. Cu prezentarea acestei antologii am avut onoarea să deschidem, într-un an, întâlnirile internaționale ale scriitorilor, de la Belgrad. Eu am fost coordonatorul acestui proiect, autorul fiind profesorul Svetozar Marcov. Sunt toți scriitorii sârbi la un loc, sunt toate informațiile. Iar acest lucru a fost apreciat și am primit o diplomă specială de la Uniunea Scriitorilor, pentru proiect, dar și pentru revista „Knijevni jivot”.

În acest an trebuie să apară o antologie pe relația Timișoara - Novi Sad, capitalele culturii europene în anul 2021, pe care o realizez împreună cu colegul și prietenul Robert Șerban. Facem acest lucru în anul în care trebuie să arătăm câte lucruri europene avem în Timișoara. Pentru că vorbeam de Timișoara europeană, vreau să spun că prin anii 2000, la o întâlnire în cabinetul primului ministru de atunci, Adrian Năstase, înaltul comisar Van der Stuhl a venit să se întâlnească și cu minorități, fiind prevăzută o oră pentru aceasta. I-a ascultat pe fiecare, să afle situația minorităților.

Întâmplarea a făcut că am fost printre ultimii la rând. A venit în fața noastră cu nenumărate sfaturi. Ca unui adevărat sârb, mi-a sărit țandăra, iar în momentul în care mi s-a dat cuvântul l-am salutat în numele comunității sârbe, i-am mulțumit pentru că acordă atenție și sprijin pentru țara noastră, pentru sfaturi. Dar, cu tot respectul, i-am cerut permisiunea să-i spun, chiar și sub formă de glumă, că atunci când este vorba despre Timișoara, a întârziat vreo trei secole. I-am dat exemplul portarilor de la Liceul nr. 1, care se salutau între ei în patru limbi. Știu că putem să facem multe lucruri mai bine, dar părțile bune, pozitive, pe care le avem trebuie să le scoatem în față. Ele arată adevărata față a acestui oraș, care a devenit, pe parcursul acestor ani, un pol de normalitate și în România. Nimeni nu-mi interzice aici să fiu sârb, nimeni nu-mi interzice să vorbesc în Parlamentul României și despre Serbia, cei din București ne dau ca exemplu, cei din Belgrad ne dau exemplu întregii diaspore sârbești. Toate aceste lucruri le-am câștigat prin ceva. La târgul de carte de la Belgrad, standul diasporei sârbe conține o jumătate alcătuită numai din cărțile sârbilor din România. Suntem noi mai bogați decât sârbii din America, Franța, Germania sau alte țări?

Acum, Uniunea Sârbilor a fost preluată, la nivel de conducere, de oameni mai tineri, pe care îi sprijin. Este important să păstrăm această înțelegere și unitate.

- Timișoara va fi Capitală Culturală Europeană în 2021. Cum credeți că minoritatea sârbă poate ajuta orașul în acest sens?

- În trei feluri, ca să fiu mai exact. Mai întâi, prin viața și activitatea bisericilor tuturor confesiunilor, nu doar biserica sârbă - care este una dintre cele mai vechi din oraș; avem trei biserici în Timișoara. Amintesc că printre cei mai mari donatori pentru mănăstirile multiseculare din Kosovo și Metohia au fost domnitorii români. Primele cărți bisericești au ajuns în țările române și pe filiera sârbă și exemple sunt multe.

Apoi, comunitatea sârbă poate contribui prin cultura sa. În ceea ce privește tradiția și folclorul, avem formații extraordinare, care reușesc să câștige festivaluri internaționale chiar în Serbia. Avem cea mai bogată activitate editorială din diaspora sârbă, cum am mai evidențiat în acest interviu.

A treia linie ar fi proiectele comune, iar unul este tocmai această antologie, care, dincolo de toată modestia, poate fi un eveniment de anvergură. Sunt zece poeți din Timișoara și zece din Novi Sad. Din Novi Sad sunt trei români, iar din Timișoara - trei sârbi. Este o carte de calitate, prin prezența autorilor cuprinși în ea. Am tradus aproape toți poeții din această antologie. Vor fi și două întâlniri internaționale, una la noi și una la Novi Sad.

Iar cu cele enumerate mai sus, cred că putem contribui și noi la proiectul Timișoara Capitală Culturală Europeană.

Mai amintesc că avem cea mai mare prezentare a culturii sârbe în estul Europei, la Timișoara, în cadrul „Zilelor culturii sârbe” - muzică, teatru, film, arte plastice, literatură, mini-târg de carte sârbească.

Mai avem „Zilele schimbării la față a sârbilor din România”, care se apropie. Anul acesta avem sărbătoarea de 25 de ani de la prima ediție. Nu există în lume o manifestare literară mai veche a sârbilor din diaspora. Cu această ocazie vom publica antologia laureaților marelui premiu, „Diploma de Baziaș”. Este un premiu care a intrat în circulația literaturii sârbe, acordat unor scriitori de mare valoare: Ivan V. Lalici, Matija Becikovici, Gojko Djogo, Liubomir Simovici, Radomir Andrici, actualul președinte al Uniunii Scriitorilor din Serbia. Anul acesta, întrucât se împlinesc 25 de ani de la prima ediție, premiul se va acorda unei înalte fețe bisericești. Iată de ce comunitatea sârbă din România este dată ca exemplu.

    

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ