Născut la 13 Mai 1939 în Sânmihaiu Român, județul Timiş.
Studii independente de artă. Absolvent al Facultăţii de Chimie Industrială din Timişoara promoția 1960. În anul 1976 devine doctor în Electrochimie.
Lucrează în cercetarea ştiinţifică şi în învăţământul superior, în paralel cu activitatea artistică profesională. A fost profesor universitar și a predat electrochimie la Universitatea de Vest din Timişoara.
Perioade artistice
Între 1956-1962, desen şi exerciţiul picturii; 1963-1972 explorări onirice şi experimentări; 1972-1974 relaţii cromatice şi ambient psihocrom; 1974-1984 portrete onirice, ritmuri vegetale, „oglinzi”; 1984-1987 aspiraţii spre o „mistică” vegetală; 1987-1995 studiul naturii; după 1995, „contopirea” cu vegetalul, aspiraţia spre limpezirea culorii şi revelaţia „reluării” – recuperare culturală, o „reîncepere”; după 1970 publică cronici şi texte despre artă şi prezintă numeroase expoziţii ale colegilor (inclusiv şi după 1990).
Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, din anul 1966.
Este membru al Asociaţiei Internaţionale a Artiştilor Plastici (AIAP).
Debutul expoziţional s-a consemnat în anul 1962.
Activitatea artistică
Începând cu anul 1962 participă la peste 300 de expoziţii, între care: saloanele anuale ale UAP Timişoara, expoziţii naționale (pictură, grafică), expoziţii de grup și expoziţii reprezentative ale Filialei Timişoara; în țară, la Bucureşti, Reşiţa, Cluj, Arad, Iaşi, Galaţi și în alte localităţi, precum și expoziţii peste hotare.
Participări la expoziţii de artă româneasca în străinătate: Berna, Torino, Tunis (1968-1970), Novi-Sad, Belgrad (1969-1970), San Giovani Valdarno (1973), Modena (1974), Gera - Jena (1982), Novi Sad (1989), Szeged (1972), Zug - Elveţia (1991), Tirol (1991), Landshut (1993), Essen (1995), Szeged (1995), Krya Vrisi - Grecia (1995), Hamburg (1997). Expoziţiile de grup ale galeriei „Dure” în Norvegia (Oslo, Enerbak, Sandvika, Bergen,
Moirana, Stein-Kier, Namsis - 1997), în Danemarca (Copenhaga - 1998), în Austria (Viena - 1998), în USA - Springfield-Missouri (1999).
Alte participări
Trienala Internaţională de Desen - Wroclaw (1974, 1978); A 11-a Expoziţie de Desene Originale - Rijeka și Zagreb (1988); expoziţie internaţională Gera (1993); prezent în retrospectiva pictorului George McCullough cu „Portretul Artistului”, la Lincoln National Co., Fort Wayne, SUA (1995).
Participări selective
Salonul Național de Desen, Arad (1990, 1995); Salonul Național Bucureşti 1990); Expoziţia retrospectivă - Avangarda Timişoreană „Creaţie și Sincronism European” (1991) - la Muzeul de Artă din Timişoara; 1992 - la Galeria Etaj 3/4 - Bucureşti); Expoziţia Naţională „Orient – Occident” (1994 - la Muzeul de Artă din Timişoara); Expoziţii de Grup la Galeria „Helios” din Timişoara și Galeria „Agora” din Reşiţa (periodic); Salonul Național de Artă (1997 - Muzeul Banatului Montan, Reşiţa); Expoziţia „Experiment” a Centrului Soros (1996) - Bucureşti; 1997 - Cluj). Expune după 1990 și în galeriile particulare din Timișoara: „Adagio”, „First”, „Art”, „Dure”, „Tenta Art”, „Carmen Art”, „Carola’s”.
Expoziţii personale
În Timişoara: 1963 , 1965 și 1967 la Galeria de Artă a UAP; 1973, 1976, 1978, 1981, 1985, 1996, 2003, 2006 la Galeria „Helios”; 2003-2004 AQUATIM, 2004-2005 HVB Bank; 1997 - la Galeria „Dure”; în Bucureşti: 1969 - la Galeria „Kalinderu”, 1973 - la Galeria „Apollo”; în Reşiţa: 1974, 1977 la Galeria „Paleta”; în Arad: 1978 la Galeria „Alfa”; în Germania - Hamburg în 1997, Frankfurt/Main/ Koningstein - Falkenstein în 2000, Heusenstamm în 2001; în Franţa - Chateau - Cazai în 1999 şi 2001.
Colonii de Artă
Gărâna (1991, 1992, 1996, 1997), Danubius (1993), Strehaia (1994, 1995), Teremia - Mare (1995), Gera - Germania (1993).
Călătorii de studiu
Înainte de 1989: Polonia, Germania de Est, Rusia; după 1989: Iugoslavia, Ungaria, Germania, Grecia, Franţa, Olanda. În 1997 la Salonul Național de la Reşiţa obţine Diploma de onoare pentru participarea de excepție.
Lucrări în colecţii particulare şi de stat din România şi în colecţii particulare din străinătate: Germania, Italia, fosta Iugoslavie, Austria, Anglia, Brazilia, Canada, SUA, Elveţia, Grecia, Israel, Japonia, Olanda, Suedia, Franța.
Maestrul Ciprian Radovan și-a risipit întreaga viață între traiul de zi cu zi, catedră ori șevalet, în liniște, cu zâmbetul pe buze și cu o generozitate de nabab. Nimic din interiorul zbuciumat și prins de furtuni al pictorului nu izbucnește la suprafață, nu este făcut vizibil interlocutorului neavizat, care, de cele mai multe ori, se oprește la nivelul seninului din privirea omului. Pictorul a văzut lumina zilei la 13 mai 1939, în comuna Sânmihaiu Român din județul Timiș.
A absolvit şcoala primară şi elementară în Sânmihaiu Român, locul de baştină, apoi Liceul „C. D. Loga” din Timișoara, pe care îl absolvă pe primul loc. A ajuns la Facultatea de Chimie pe la 16 ani, cu orientare spre cariera ştiinţifică. A optat pentru electrochimie, unde ajunge să performeze, devenind profesor universitar şi cercetător de talie internaţională.
Primii pași pe drumul anevoios al artei
Întâlnirea cu arta s-a întâmplat în copilărie. „N-am avut pe nimeni artist în familie, ne spune pictorul. Tata a fost învățător, dar și profesor de desen. De copil, eram mai bolnăvicios şi, stând mult timp în pat, pe la trei-patru ani am început să desenez. Desenam chiar şi pe hârtie de împachetat. Desenul era lumea mea. Eu am făcut și grădiniţa la şcoală, pentru că, după cum am spus, tatăl meu a fost dascăl. Îmi amintesc că, pe la şase ani, am descoperit în podul casei nişte acuarele de la nişte unchi de-ai mei. Şi atunci le-am încercat. Arătam tuturor lucrările mele. Repet, în familie nu am avut pictori. Aveam însă două bunici. Una, fiică de preot, iar alta, săracă, analfabetă, care învăţase singură să citească. Cosea pe pânză, era foarte talentată și avea o structură foarte puternică. Era văduvă de război care, cu mare dificultate, şi-a crescut copiii. Fiica preotului era pasionată de lectură și era modelul meu pentru desen. Când am ajuns student, făceam chiar studiu pe ea și îi pictam portretul, mâinile... De multe ori se întâmpla să adoarmă când eu lucram.
Prima cutie adevărată cu acuarele am avut-o pe la șase ani. Cam pe atunci mi-au cumpărat creioane colorate și acuarelele. Îmi făceam povești, le desenam, trăiam în imaginar, un imaginar care mă urmărește și astăzi. Chiar dacă pare ceva abstract, nu e așa, e legat de natură, de simțire. Am desenat cam în toată perioada de școală. Prin clasa a V-a, un inspector școlar i-a spus tatei, mai în glumă mai în serios, că băiatul său pictează mai bine ca el.
Apoi a intervenit și destinul. La facultate, o colegă care îmi ştia desenele mi-a cerut dosarul cu lucrări şi i l-a arătat lui Iulius Podlipny. Am fost chemat la el, chiar în acest atelier, unde ne aflăm acum. Cu Podlipny nu am lucrat prea mult, deoarece era un personaj autoritar, destul de rigid pentru un tânăr care voia să se simtă artist. Însă avea o metodă de a preda desenul cum nu mai există. Îți exemplifica cu câteva elemente simple, dar foarte tranşante. Pictură făcea duminica, dar nu mă interesa, nici nu îmi plăcea prea mult ce făcea. Mai târziu, prin anii ‘80, la o expoziţie de-a mea, a spus că dacă ştia că sunt atât de talentat s-ar fi ocupat mai mult de mine. De la el am învățat repede și ce a fost esențial în pictură, cu toate că el mi-a spus că am predilecție pentru grafică. Am urmat apoi studii independente de artă. Cînd am trecut prin primul muzeu mare de artă n-am înțeles mai nimic. L-am cărat și pe tata după mine. Așadar, până la urmă, adevărata mea școala de artă a fost muzeul, apoi albumele de pictură. Am studiat numeroase albume de pictură. Am studiat și albume cu școala rusă de pictură. Cu impresionismul am intrat în contact mai târziu, la un farmacist, domnul Weiss. La el am văzut numeroase albume de pictură, dar și albume cu impresioniști francezi.
După 60 de ani, am văzut albumul lui Cotoșman, care prin 1969 a și plecat din țară.
Pe impresioniști i-am iubit și-i iubesc în continuare. Am fost de două ori la Paris, unde am avut prilejul să vizitez numeroase muzee, apoi la Dresda, Hamburg, Berlin, Moscova, Leningrad și-n alte locuri.
Pe drumul propriu
După „şcoala Podlipny”, Ciprian Radovan a îmbrăţişat calea autodidactică, frecventând muzeele, atelierele pictorilor, studiind albume de artă. La un moment dat avea să preia, de la regretatul Aurel Breileanu, conducerea cercului de artă al Casei de Cultură a Studenţilor. Cu toate că nu era şcolit academic în arte, ipostază care nu l-a incomodat niciodată, aceasta i-a fost vulnerabilă din punctul de vedere al breslei. La 21 de ani îşi întemeiază familia, iar viața se desfășoară pe coordonatele catedră și cercetare. Nici creaţia nu a fost neglijată, deoarece artistul şi-a instituit o disciplină de a lucra în atelier aproape zilnic.
„Din anul II de studenție, ne spune maestrul, am început să desenez și să pictez mai mult, era prin anul 1957. Vreo câteva săptămâni am luat lecții de pictură la Clubul CFR. Era acolo un bătrân, Marcovici, cu care am făcut detalii anatomice – ochi, urechi, gură. Mi-au prins bine mai târziu.
Prima expoziție a fost la un salon interjudețean profesionist de artă. Mi s-a cumpărat un tablou. Am primit 2.500 de lei. Era o sumă foarte mare la vremea aceea. M-am încurajat. În anul 1962 am participat la Galeria Artiștilor Plastici, era o expoziție de desen, apoi în 1965 și 1967 am avut expoziții personale de pictură. Parțial, eram stabilit în ce voiam să fac. Eram informat despre arta secolului XX și încercam să scot în evidență principiile personale.
Ideea mea venea cu motivele vegetale de pe cojoacele bănățene. Dar tot cam pe atunci apăruse și Țuculescu, cu vestitele lui covoare oltenești. Erau păreri controversate, unii mă susțineau, alții mă denigrau. Asta m-a făcut mai mult să am încredere în mine.
Prin 1970 am vizitat o serie de mănăstiri din Moldova, în special cele din jurul localității Piatra Neamț. Cel mai mult m-a impresionat cea care era mai distrusă – Bistrița – culoarea era aproape rasă și tot interiorul acoperit de fumul lumânărilor. În schimb, m-au impresionat mult peisajele de acolo, dar și casa lui Sadoveanu, Ipoteștii, Mănăstirea Neamț.
Apoi nu pot să nu îmi aduc aminte de perioada hippie.
Pictam cu muzică, sorbeam tone de ness. Eu lucram sâmbăta, duminica și de sărbători. O vreme, din cauza programului de la facultate, pictam doar seara, de la ora 8 la 12 noaptea. Am pictat multă vreme doar la lumină artificială.
Din 1992 am revenit în învățământ și la Universitatea de Vest și nu am mai pictat noaptea. Am spus: nu mai pictez la lampă. Iubesc lumina naturală. Și pictura s-a schimbat din acel moment. Din apăsătoare a devenit luminoasă.
E interesant că la tinereţe ai încredere în tine, chiar dacă şti mai puţin. Şi acum am încredere în mine, dar ştiu mai mult. Îmi place ceea ce fac. De multe ori nici nu simt nevoia să arăt ce fac. E bine că fac pentru mine. Arta e într-adevăr o cale de transmitere a unei expresii. Dar sunt artişti buni care simt nevoia să fie aplaudaţi. Or, asta e ceva patologic. Ce mă deranjează şi mă doare pe mine este că artiştii pot fi buni, dar nu se tolerează reciproc. Privit idealist, creatorul trebuie să fie un om generos, bun, un exemplu pentru ceilalţi. Dar apar individualismele. Prima reacţie e că nu toţi au chemare, dar se întâmplă antagonisme şi între cei care o au. Câteodată am simţit că plutesc într-o dominantă a unor oameni care pretind că nu corespund realităţii. Ştiu că am capacitatea de a gândi şi nu mă interesează să intru în competiţii. Competiţia e în esenţă. Să nu se creadă că întotdeauna am lucrat foarte bine, dar am avut perioade mai slabe, pe care le-am conştientizat, şi momente de sclipiri. Numai că criteriile mele nu au coincis mereu cu cele ale comentatorilor din umbră, care, la o lucrare bună, spuneau lucruri rele şi la una mai puţin bună - laude, afirmaţii apreciative. E posibil ca în al doilea caz să fi fost sugestii pentru a fi derutat.
Și m-am reîntors la natură. Au fost perioade când mă plimbam mult și îmi făceam notițe. Pictura s-a generat singură. Am mers în artă până la un punct în care am constatat că mă depărtez de ceea ce voiam. Apoi m-am întors spre limpezire”.
Limpezirea
Se spune că Ciprian Radovan este artistul care a adus la Timişoara modernitatea în pictură şi că era cel care avea să facă legătura între mai multe grupuri artistice disparate.
„M-am întors la mine, dar pe alt plan. Cu altă experienţă. Ceea ce părea abatere de la ceea ce promiteam mi-a fost util ca şi experienţă vizuală, ca viaţă, ca şi drum spre limpezire. Foarte utile mi-au fost florile, vegetaţia, pentru care aveam o predispoziţie instinctuală din copilărie. Nu mai am obsesia de a fi modern cu orice preţ. De fapt, nu o aveam nici înainte. Acum am ajuns la adevărata concluzie. Sunt mai focalizat. Vreau să văd ce se întâmplă cu puţin. Ţintesc spre minimal. Acasă, fac acuarele mici, exerciţii de semne, un fel de yoga vizual. Nu visez să fac opere, singurul lucru important este să mă exprim. Cred că acum încep să ajung la limpezire.
Simt nevoia de lucruri mici, delicate, în care să mă regăsesc. Unii vor să fie considerați artiști, să fie în lumea artei. Alții vor să trăiască din artă și pentru asta sunt în stare de orice și sunt alții care trăiesc pentru artă. Vreau să cred că fac parte din această ultimă categorie.
După o viață de pictură am senzația că sunt la început. Un altfel de început: al limpezimilor. Vreau să fie multă complexitate sintetizată, să ajung la esență, să mă regăsesc acolo. E limpezirea în lumină, în culoare și în interiorul meu. Vreau să stau în limpezime. Am ajuns – ating limpezimea – dar vreau să rămân în această stare. Am ajuns din nou la mine de mai multe ori.
Revin la vechea mea dragoste. Nu poți iubi în zece moduri deodată și cu aceeași intensitate”.
A consemnat, Petru Vasile TOMOIAGĂ
