- Maestre Francisc Valkay, v-ați născut în 20 mai a anului 1940, la Timișoara. Părinții, bunicii sunt tot timișoreni sau au venit în acest oraș?
- Toți sunt timișoreni! Avem o familie mare. Sunt născut aici, iar bunicii mei au fost mari aristocrați în Fabric, în anii de mare înflorire, când cartierul era de fapt centrul uzinal și de înflorire economică al orașului Timișoara. Unul dintre bunicii mei era un cofetar celebru (Cofetăria Man se chema) și susținea Casa Regală cu pișcoturi și cu celebrele produse de cofetărie nesărate. Ca să vă dați seama prin ce conjuncturi de bogăție spirituală, dar și, hai să zicem, materială m-am născut.Tatăl meu a fost profesor de dans de societate și de bune maniere. A avut o vestită și foarte frecventată școală de dans în Timișoara.


- Ați urmat școala de dans a tatălui?
- Am crescut în mediul de civilizație al acelor ani, chiar când a fost războiul, dar care s-a păstrat până ce a intrat armata sovietică și a schimbat în totalitate concepția și existența noastră în toate.
Așa s-a întâmplat că tata și-a pierdut școala. Intrând ostașii sovietici acolo, i-au prădat tot, până și parchetul de la școala de dans, până și oglinzile venețiene pe care le avea, inclusiv pianul. Îmi amintesc de Cornel Trăilescu, un alt mare timișorean, care acum două săptămâni a decedat (un mare prieten de-al meu), că a fost pianist la școala de dans a tatălui meu în anii ‘40.
Eu am crescut în această fervoare de disciplină și de concentrare, pentru că într-o sală de dans, în primul rând, contează foarte mult să ai spiritul de concentrare bine organizat, bine dezvoltat, la fel și atenția. Așa a fost atunci și au urmat anii de sărăcie care s-au răsfrânt foarte mult și asupra tatălui meu, pentru că a pierdut tot.


- Primii ani de școală la Timișoara?
- Școala primară la Timișoara, da, și aici e un alt fapt delicat. Primele clase le-am făcut în limba maghiară, iar când am ajuns la liceul de coregrafie - care, pe urmă, s-a desființat la Timișoara și m-au mutat la București - n-am știut să vorbesc românește. Știam maghiară și germană, dar nu-mi foloseau deloc la București, pentru că ei nu vorbeau nici una dintre aceste două limbi. Cred că până-n clasa a șaptea am fost acolo, după care am fost luat de niște profesori de dans care au înființat Liceul de Coregrafie de la Timișoara.


- Legătura cu dansul a început odată cu clasele primare?
- Desigur. A început odată cu clasele primare și datorită numelui tatălui meu. Bineînțeles că am fost trecut pe listele de reușiți, fără să fiu verificat prea mult, pentru că se presupunea că, făcând parte din această familie, repet, cunoscută și atât de știută în Timișoara, trebuia să existe un element de har, de talent care să se cheme Francisc Valkay, care să se întruchipeze în mine. Așa am ajuns la Liceul de Coregrafie.


- Câți ani ați făcut aici?
- Nu știu. Cred că un an, doi. Ultimii patru ani i-am făcut la București, în anii cei mai grei, din 1954 până în 1957. Am fost defavorizat de soartă și, în general, de acolo am această neclaritate care a persistat foarte mulți ani în ceea ce se cheamă București și în ceea ce se cheamă toată partea aceea de Regat și de sudul țării.


- Cu care avem probleme și astăzi noi, Banatul...
- Și o să avem tot timpul. Și ei cu noi, și noi cu ei. E altceva! Altă civilizație, altă cultură, și durează sute de ani s-o transformi. Nu merge de azi pe mâine. Aici e influența austro-ungară. Ceea ce-au lăsat austriecii aici, Austro- Ungaria și Imperiul, în anii 1800, nu se poate șterge. Se vede foarte clar că de la Herculane încolo, de la Severin încolo, deja-i o altă lume. De câte ori am fost cu trenul la București, aveam furnicături când treceam de zona aceasta.
Dar viața unui artist nu este liniară. Noi de multe ori trăim între extaz și agonie, să nu fiu prea sentimental. Dar să faci școala într-un sistem în care mâncarea este zero... Eu am stat la internat, am mâncat la cantină și erau anii cei mai săraci.
Iar ca să faci un efort și să înveți să dansezi, trebuia să ai capacitate de efort fizic și să fii capabil... Am fost singurul din clasă care eram în internat. Ceilalți erau cu părinți bine aranjați și... oarecum „boieri”, vizavi de ceea ce eram eu atunci.


- Ați trecut de la o viață în care aveați totul, la a nu mai avea nimic.
- Da. Dar pe urmă toate lucrurile acestea s-au schimbat, pentru că l-am avut profesor în ultimul an pe Gelu Barbu. Eu am fost foarte decepționat de toată existența aceasta, neștiind să vorbesc, neștiind să mă descurc. Acest Gelu Barbu, fiind lugojean și fiindu-mi foarte apropiat, cunoscându-mi familia, a spus: Lăsați-l pe Valkay, încerc eu să fac ceva cu el. Mi-a schimbat mental ceea ce se cheamă existența de viață și existența de profesie și, dintr-o dată, am prins un curaj inexplicabil și am ajuns să fiu cel mai bun din clasă. Așa s-a nimerit că după ultima zi de școală, în 1957, în 20 iunie, am întrebat care este primul tren care merge spre Timișoara. Am luat trenul și am venit acasă, deși eram de trei luni angajat la Opera Română din București și aveam toate șansele să rămân acolo. Eu, în schimb, abia așteptam să revin la familia mea. Ajuns acasă am fost numit solist al Operei de Stat din Timișoara.


- Ce înseamnă Timișoara pentru dumneavoastră?
- Din anul 1957, vreau să vă spun că Timișoara a existat tot timpul în viața mea și, parafrazând zicala cu „toate drumurile duc la Roma”, vreau să vă spun că toate drumurile mele au plecat de aici și s-au întors tot aici, la Timișoara. Și, pot spune, am făcut foarte multe drumuri. Eu am socotit întotdeauna că meseria asta, tot ceea ce am primit de la ea, a fost un dar, un cadou. Orice eveniment, orice spectacol, orice premieră, orice turneu, orice drum, în țară sau străinătate - și au fost foarte multe drumuri în străinătate -, le-am perceput, le-am simțit ca pe niște cadouri pe care meseria mi le-a dat.


- Un reper important în viață?
- Coregraful Gelu Barbu. Acesta, chiar la plecarea mea din București, mi-a scris pe o poză de-a lui, o am și acum: Să-ți respecți meseria și ai să vezi că te va respecta și ea pe tine. Un mare adevăr! I-am și răspuns: Am să fac tot ce-i posibil să nu te-nșel și să nu-ți înșel așteptările. Ne-am reîntâlnit în ‘90. Gelu Barbu a fost băiatul celebrului Filaret Barbu. Gelu era un mare dansator, dar a emigrat în ‘62, a părăsit România și s-a stabilit în Insulele Canare. Ne-am schimbat niște scrisori. Eu l-am ținut la curent tot timpul cu ceea ce făceam aici.


- Cea mai mare recunoaștere?
- Cred că Premiul Național pentru spectacolul Dacia Felix. Am primit pentru coregrafie, pentru regie, pentru întregul spectacol premiul întâi la Cântarea României. Un concurs necesar, zic eu, pentru că aveam prilejul să cunoaștem ce are mai bun fiecare județ în grădina lui. Acest concurs era un fel de reprezentare a celui mai bun la ora respectivă. Aveam atunci deja 41 de ani. Erau ultimele momente în care existam ca și dansator și a trebuit să hotărăsc când să spun stop dansului și să încep cealaltă viață, de coregraf, de realizator de spectacole. La mine nu exista momentul în care să spun: Stop, Valkay, dans și pensie!


- Care a fost primul spectacol în care ați jucat la Timișoara?
- Un spectacol foarte interesant: Fântâna din Bahcisarai. Am fost și în Rusia, am căutat Bahcisaraiul lui Pușkin, dar nu l-am găsit. Nu exista decât în imaginația lui. În Crimeea, undeva, există un loc, dar nimeni nu știa să specifice toate lucrurile acestea. Fântâna din Bahcisarai m-a marcat. Acolo există două roluri bărbătești teribile. Prințul Vaslav, care este un prinț polonez, îndrăgostit de Maria, și care sărbătorește logodna, și hanul Ghirei care, în actul întâi, vine și se îndrăgostește de această Maria și-l omoară pe prințul Vaslav. Rolul principal al spectacolului este hanul Ghirei. La 17 ani eu eram un copil aș putea spune. Am debutat cu acest rol. Sigur că actul întâi s-a terminat, eu am fost „omorât”, și viața mi-a oferit o mare șansă. Tot timpul am visat să fac rolul lui Ghirei. Imaginați-vă că ultimul rol pe care l-am avut, la Opera din Timișoara, a fost cel al tătarului Ghirei. Este o foarte mare filosofie în acest rol. Am jucat eu în Ghirei și Rodica Murgu în Maria.


- Ce ați mai avut între cele două roluri de început și sfârșit de carieră, la Timișoara?
- Între ele, Timișoara mi-a oferit tot ce era posibil de dansat. Titlurile mari sunt simple: Lacul Lebedelor, Giselle, Șeherezada, Romeo și Julieta, Don Quijote. Cam tot ce-a fost la București, a doua zi exista preocuparea să se întâmple și la Timișoara. Cam ce făceau ei, ne grăbeam și noi să realizăm.
Când ai fost luat de la Timișoara și trimis la București, la Paris, ori indiferent unde în lume, erai interpretul de la Timișoara și reprezentai arta din Timișoara, prin forța ta, prin capacitatea ta profesională și artistică. Era ceva să te vadă toată lumea și să știe că ești de la Timișoara: Ăsta-i Valkay de la Timișoara! Am fost de foarte multe ori invitat la Opera din București. Și apoi mai există un lucru foarte interesant în cariera mea: am avut norocul să am har, talent, ceea ce nu foarte mulți dansatori au, de a interpreta cam toate genurile de roluri care existau într-un balet. De exemplu, în Romeo și Julieta am dansat Romeo și, pe urmă, am dansat Tybalt. Dar cel mai frumos rol a fost Mercutio, ca la urmă să fac coregrafia întregului spectacol Romeo și Julieta, în 1996, la Split, în curtea castelului lui Dioclețian.


- Faptul că ați jucat, că ați trăit rolurile respective va ajutat atunci când ați devenit coregraf?
- Nu, nu! Altfel este. În primul rând, că au trecut anii. Eu am dansat versiuni sovietice, versiunea Lavrovski montată la Timișoara de doamna Gabriela Taub, care și acum mai trăiește la New York. A avut spectacole la Metropolitan Opera și a ținut foarte mult la mine. Ea știa să exploateze calitatea mea de a face mai multe roluri.


- Ce coregrafi ați avut aproape de inimă?
- Pe maestrul Oleg Danovski. Am ținut foarte mult la acest om, și el la mine. Și nu prin vorbe, ci prin fapte. A venit o dată, în ‘81, în turneu, cu baletul de la Fantazio, abia înființat. În ‘81 mergea în Italia și mi-a dat telefon: Vino repede la hotel Timișoara, nu plecăm până ce nu vorbesc cu tine. În ‘82 se pregătea un turneu în America, iar întâlnirea mea cu el a fost în ‘81, chiar în primăvară. M-a trimis la Constanța să montez la teatrul de varietăți, unde era director domnul Aurel Manolache și unde se înființase de curând Teatrul de balet Fantazio. Șansa lor a fost că au primit imediat invitații în străinătate. Interesul era să aducă bani, iar plecând în străinătate, această trupă devenea benefică. Aducea bani. Atunci am ajuns și eu la Constanța să fac o coregrafie la Teatrul de Revistă. Pentru mine nu era o problemă.
La dansuri moderne, la cât mă pricepeam eu, eram bine văzut pe plan național, dar și în televiziune. Maestrul Manolache mi-a spus: Ce doriți în schimbul coregrafiei dumneavoastră, câți bani doriți? I-am zis că nu doresc bani, ci să mă ia într-un turneu în care să dansez. Maestru Danovski a spus: Sigur, peste patru luni plecăm în Germania, iar în noiembrie, decembrie avem deja 18 spectacole cu Lacul lebedelor.


- O întâmplare mai deosebită din turneu?
- În acest turneu am avut un spectacol în Berlinul de Vest la Centrul Internațional de Cultură German, care era deschis de un an de zile. Înainte cu două sau trei seri a fost baletul din Lausanne al lui Maurice Bejart. Maestrul Danovski sigur a avut foarte mari emoții cu Lacul lebedelor. După Bejart, vine baletul Fantazio din Constanța, România...
Lacul lebedelor era un titlu care aducea oricum lume. Danovski m-a chemat în față în mașină și mi-a spus că în seara aceea voi face rolul profesorului de dans din actul întâi și actul trei. Nu eram distribuit în spectacol în seara aceea, dar m-a distribuit pe loc într-un rol aparte. Un bătrânel care era profesorul de dans al prințului și care, de fapt, conducea toată serata aceea de logodnă. Maestrul Danovski montase la Timișoara Lacul lebedelor, în ʻ76, și eu am fost asistentul lui direct. Atunci l-am văzut cum explică, cum face... Era adorabil și în sala de balet acest Oleg Danovski! Era un fenomen!
L-am imitat o dată, la o bere, cu mimică, cu toate. S-a amuzat teribil, copios. În Germania și-a amintit cum îl imitasem eu la Timișoara și mi-a spus: În seara asta faci exact cum m-ai imitat pe mine la Timișoara, acum cinci, șase ani. Și l-am imitat. Am făcut un rol atunci, în seara aceea, cu așa o mare bucurie și așa o plăcere, încât, după spectacol, mi-a spus: Știi ceva? Peste o lună plecăm în America și tu vii cu noi.
Am avut 52 de spectacole, în 52 de orașe. A fost cadoul suprem pe care meseria mea mi l-a oferit. Așa ceva nu se poate plăti în bani... M-am întâlnit cu vechii prieteni, cu Bella Karoly, căruia eu i-am oferit muzică, înainte să fugă el în ‘81. Mă vedea la televizor, dansând cu Rodica Murgu, îmi dădea telefon. Așa am ținut legătura cu el și, pe urmă, citind numele meu pe un afiș la Los Angeles, a venit și m-a căutat.


- Nu ați fost tentat să rămâneți în SUA?
- Nu. Am avut propuneri să rămân. Aveam deja 42 ani.


- Ce v-a ținut aici?
- Tatăl meu, părinții mei, educația, poate și o modestă nesiguranță a faptului că nu aș mai putea să iau totul de la început, într-o altă lume, într-o altă țară. În Timișoara și România am avut deja o carieră bine stabilită, care mi-a oferit totul. Nu puteam să dau cu piciorul unei cariere care era de la început într-o creștere, iar la urmă, când a ajuns așa de frumos sus, să spun: Nu, să uit asta, hai să mergem dincolo, că luminile ard la Paris altfel decât la Timișoara. Și sigur că luminile ardeau la Paris altfel în anii aceia, când eu mai dansam numai la Timișoara și în România, unde a fost groaznic în ultimii ani. Dar eu am avut parte de foarte mari satisfacții și trebuie să vă spun că meseria aceasta pentru mine a fost o mare și foarte frumoasă răsplată.


- Care sunt avantajele că ați avut la bază școala de balet rusă?
- Sovieticii, când au venit, că nu erau ruși, erau sovietici, asta e marea diferență între ei și acum, când au invadat România și toate țările acestea foste socialiste singurul lucru bun pe care l-au adus a fost arta. Și, mai mult, dintre toate artele acestea, baletul a avut cel mai mult de câștigat. Erau, deja atunci, foarte mari dansatori și toată școala lor a început să se propage cu mult și cu foarte mare succes în toate țările ocupate de ei. Aveau o adevărată școală de dans. Dovadă că doi mari dansatori ai lumii, Nureyeev și Barâsnikov, ieșind afară, au revoluționat toată coregrafia mondială, toată gândirea și toată organizarea în ceea ce se cheamă învățăturile profund rusești. Cei doi au făcut istorie, unul în Europa, celălalt în Statele Unite. De aceea spun că rușii au avut un mare cuvânt de spus și în ceea ce privește baletul la noi, și eu nu mă gândesc deloc frumos la ei, nici astăzi. Niciodată nu i-am suportat, pe departe să-i iubesc. Dar nu pot să le neg meritele.


- Ce ne mai puteți spune despre viața și cariera dumneavoastră?
- Viața unui artist, v-am spus, nu este una liniară. Iar succesul nu este continuu. Trebuie să existe o cotă, când te uiți în oglindă și-ți spui: Omule, eu astăzi n-am făcut bine, sau asta n-a reușit cum ar fi trebuit, sau recenziile din ziare nu sunt cele mai favorabile etc. Revenind la Oleg Danovski, am fost singurul coregraf, în ‘84, care am montat spectacolul Dans, dans, dans, la Timișoara. Spectacolul s-a datorat tot lui, pentru că în perioada turneului din America se lansase Jean-Michele Jarre, care avea o altfel de muzică și mi-a sugerat să fac un spectacol pe această muzică. Și, m-a încântat ideea.


- Ce repere de la noi sau din lume ați avut?
- Unul din mari coregrafi ai lumii, poate cel mai mare, Maurice Bejart, pe care l-am cunoscut la Laussane. El era tipul pe care din ‘58 l-am urmărit, de fapt, în toate creațiile și, atunci, el a făcut o mare revoluție. A combinat, fericit, dansul clasic cu dansul modern. Sigur că, după asta, el a devenit un simbol al culturii coregrafice mondiale. Poate cel mai extraordinar spectacol al lui a fost Simfonia a IX-a de Beethoven, pe care l-a făcut la Bruxelles într-un circ unde au dansat 80 de dansatori din toate părțile lumii. Asta a fost, de fapt, ideea lui, să-i unească pe toți, să facă această globalizare care acum a devenit un monstru. Cei de la La Musique dau și acum fragmentul acesta în care finalul este cu Oda Bucuriei și unde îi vezi dansând pe toți laolaltă. Este o superbă încântare. Era exact ceea ce eu, Valkay, în anii ‘70 doream: simțeam că și eu aș vrea să fac ca el.
Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei a fost și Tudor Vornicu, iar el a văzut prin mine unul dintre foarte serioșii coregrafi. Datorită lui baletul din Timișoara a ajuns foarte mult la televiziune, și datorită televiziunii baletul din Timișoara a început să fie văzut altfel la București și i s-au oferit atunci multe turnee.


- Ați putut să vedeți lumea, ați fost un pic mai liberi.
- Știți ce-am urât eu cel mai mult în anii aceștia de comunism? Faptul că eram închiși, faptul că noi ne uitam aici la televizor și vedeam Belgrad și Budapesta, dar nu puteam să primesc o revistă din Ungaria, nu puteam să primesc o revistă din Paris. Asta nu se putea și asta a fost partea cea mai urâtă a anilor pe care noi i-am trăit, această închisoare de spirit, această închisoare chiar fizică: să nu poți să crezi că ești un om liber să te duci 150 de kilometri într-o țară vecină.


- Care a fost spectacolul în care v-ați simțit cel mai bine?
- Dacă aș spune un titlu, s-ar supăra altele.


- Am văzut că ați putut face să strălucească roluri secundare...
- Fiecare spectacol a avut farmecul lui. De-asta vă spun că Lacul lebedelor pentru mine a fost interesant când n-am mai dansat Siegfried și am dansat celelalte roluri. Romeo a fost interesant când am dansat Tibalt, sau Othelo a fost interesant când am dansat Iago. Deci, aceste șanse pe care mi le-a oferit calitatea mea, repet, nu le-au avut foarte mulți dansatori în România. Asta ca și partea fascinantă a meseriei, în care n-am văzut numai prințișorul frumos, distribuit automat, pentru că eram prim dansator, ci am găsit, în spatele acelui prinț, încă foarte multe alte valențe într-un spectacol.


- La câți ani ați întrerupt dansul și ați trecut la partea de coregrafie?
- La 44 de ani. Nu mai puteam continua, nici nu mai erau roluri.


- Cum a fost trecerea la coregrafie?
- Toate aceste lucruri au venit de la sine. Propunerile unor directori de teatru au venit, să spun așa, și din dreapta, și din stânga. Apogeul creației mele coregrafice este, și poate vă va surprinde, Opera din București. Am fost, chiar după 1990, invitat frecvent acolo. A venit generația nouă de atunci, cu Corina Dumitrescu și toți ceilalți. Maestrul Hero Lupescu m-a invitat să fac coregrafia la Samson și Dalila, care a fost un spectacol magistral. A fost primul spectacol de după 1990, cu Ludovic Spies director pentru prima dată. Pe urmă am montat Aida, tot la Opera din București. Ultima recompensă a meseriei mele este, totuși, Opera din București, pe care eu nu puteam s-o reneg și niciodată nu am făcut-o. A fost o întreprindere artistică extraordinară. Tot aici am montat Albă ca zăpada și cei șapte pitici, un balet pe muzica lui Trăilescu. Am făcut o superproducție, în stil american. Aceasta a fost condiția mea: să fiu lăsat să montez cum consider eu acest balet, în stil Disney, așa cum știam noi din filmele lui Walt Disney. Este încă o dovadă a faptului că meseria nu m-a părăsit nici după 65 de ani. Aveam 68 de ani când am montat Albă ca zăpada și cei șapte pitici, acum zece ani. Am primit foarte multe aplauze pentru spectacol, din partea dansatorilor, în primul rând. Nu mai spun că spectacolul merge și astăzi, după zece ani.


- Ați putea renaște ca pasărea Phoenix și să mai puneți în scenă încă un spectacol?
- Nu! Categoric, nu. Anii au trecut peste mine, am ajuns la o vârstă. Nu mai am capacitatea fizică de a demonstra altora că așa și așa trebuie făcut. Prin cuvinte nu pot face asta.
E o meserie care trebuie arătată, exemplificată. Acel cineva cu care stai vizavi în sala de balet trebuie să aibă un exemplu. Eu dacă arăt un gest, el trebuie să facă aproximativ cam ceea ce doresc eu. La vârsta mea nu mai pot să fac așa ceva.


- Ce mai face astăzi Francisc Valkay?
- Am, împreună cu soția, un studio pentru copii, pe care îl considerăm reușit și de succes. Avem două spectacole într-o stagiune de operă, vara - spectacolul de gală, iarna - spectacolul de Crăciun. Copiii și părinții sunt încântați și avem spectacole cu sală plină.
Eu întotdeauna am spus așa: succesul este atunci când ești aplaudat, dar ești rechemat într-un loc în care ai mai fost. Eu, unde am ajuns o dată sigur am fost chemat și a doua oară.
Am făcut 15 turnee cu o trupă din Cluj, cu același spectacol, și numai într-un oraș am fost de patru ori cu acel spectacol, cerut de spectatori. Dacă am fost la București o dată, am fost rechemat. Acesta a constituit succesul pentru mine: faptul că, de exemplu, Bucureștiul m-a abonat să colaborez.


- Pentru că vorbim de succes. Care este cheia succesului într-o viață de om: harul, talentul, munca, perseverența?
- Nu se exclud unele pe altele. Această meserie este foarte grea și foarte ciudată. Începi din copilărie, intrând într-o sală unde pui mâna pe bară și unde începi să simți durere fizică. Dar o faci pentru că așa trebuie. Pe urmă îți dai seama că ai trecut prin copilărie fără să fii copil. Pe urmă vine acea tinerețe pe care ți-o petreci mai mult în sala de balet, chinuindu-te pentru că știi că aceasta este, de fapt, menirea ta și pentru asta te-ai născut. Ajungi la maturitate să-ți dai seama că, de fapt, nu ai avut copilărie și tinerețe.
Sigur, tinerețea și aventurile au fost pasagere și tangențiale cu noi. Când am fost aruncat în acel cerc minunat al universului din Carmina Burana, care se rotește tot timpul și din care, dacă nu ești atent, ești aruncat, eu m-am menținut și am crezut în soarta mea, aceea că trebuie să exist cât mai mult posibil și să mă pot roti împreună cu roata vieții.
E nevoie de toate cele pe care le-ați pomenit, însă fără har nu se poate. Ce pot să spun este că nu m-am despărțit de pasiunea mea nici acum și că, în limitele posibile, merg și creez, împreună cu copiii pe care îi avem și față de care am o dragoste nețărmurită, la fel cum mă iubesc și ei pe mine. Iar acest lucru este palpabil. Când te uiți în ochii unui copil vezi dorința, speranța, de a face mai mult și mai bine. Nu este suficient să ai dorința de a ajunge pe scena Operei din Timișoara, mai trebuie să și poți asta.


A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ