Este cineva care nu îl cunoaște în Timișoara pe Horea Crișovan? Răspunsul nu poate fi decât NU. Și aceasta pentru că, indiferent de generație, nu poate să existe cineva care să nu cunoască măcar unul din proiectele în care acesta a fost și este implicat, nu poate să existe cineva care să nu se regăsească măcar în ceva din ceea ce Horea a făcut în cei 41 de ani trecuți de când s-a născut și trăiește în Timișoara.
Astăzi, cu mâna pe inimă – chiar dacă nu sunt din domeniu, pot să-mi exprim părerea de ascultător – Horea Crișovan este cel mai mare chitarist
al României. Și tocmai și-a scos un album care sună de parcă nu ar fi fost făcut într-un apartament din Timișoara și pe care, probabil, orice chitarist și-ar dori să-i fi fost el compozitor.
Horea este cel care ar fi putut - și încă ar putea – să plece să cânte în orice colț al lumii și-ar dori.
Și, cu toate acestea, el stă în Timișoara.
Și nici nu vrea să plece. Iar acesta este încă un motiv pentru care ne este drag. Celelalte – îl lăsăm să ni le spună chiar el.

„Totul a început în 1984, aveam vreo opt ani. Mi-am rupt piciorul la ski și, stând pe-acasă, mama mi-a cumpărat o chitară. Profesor mi-a fost Gheorghe Katalinici, care m-a învățat primele acorduri. Al doilea profesor al meu a fost Bujor Hariga.
La 12 ani cântam în grupul de folk al Școlii Generale nr. 24, mergeam la spectacole școlare și la Cântarea României. La 14 ani am intrat chinuit la Liceul Loga. Era gândirea asta, Loga e liceu  foarte bun, am dat acolo și am intrat printre ultimii. A fost bine, pentru că acolo am găsit prima mea trupă: Logaritm. Eternul Logaritm, că au mai fost vreo patru înainte.”

Logaritm

„Logaritm era o trupă de liceu. Piese experimentale, fără reguli de compoziție. Am avut, de multe ori, impresia că Logaritm se repetă și astăzi la licee. Adică, și după 30 de ani, sunt cam aceleași armonii. Te uiți și vezi că nu s-a progresat cu nimic în muzica asta, în ciuda schimbului de generații. Adică s-a progresat: la nivel de imagine mult, toți au Gibson cadou de majorat sau pentru că au trecut treapta a doua, țoale scumpe pentru a apărea în cluburi pline de fum în care își etalează compozițiile care nu aduc nimic nou. Așa cum ziceam, ai impresia că asculți Logaritmul din anii 80. E adevărat, există și unii copii foarte serioși, care respectă generația de dinainte la fel cum am respectat-o și eu. Unii chiar au venit și mi-au cerut ajutorul, și bineînțeles că i-am ajutat – dar aceștia sunt excepții. Cu Logaritm am prins două TimRock-uri – în 1989 și 1990”.

Cardinal

„Florin Cvașa – Flocea – m-a cooptat în Cardinal. Prima dată l-am refuzat. Apoi, în 1991, m-am alăturat formației. Cardinal preluase un bagaj muzical foarte bun, moștenit de la Sorin Bădin – acuma plecat prin Baden-Wurttemberg – erau niște piese compuse, foarte bune. Am participat la istoria Cardinal cu vreo șase melodii, compuse în comun. Dar cel mai important lucru legat de Cardinal mi se pare a fi faptul că la toate festivalurile la care am participat, în cei trei  ani cât am fost împreună, am luat numai primul loc. Și ca și formație, și ca instrumentiști, și cu piesele noastre – peste tot, noi eram locul unu. Apogeul formației a fost prin 1993, când am avut un concert la Sala Olimpia doar cu Cardinal și am avut 1.000 de plătitori de bilet”.

Neurotica

„Neurotica s-a format în 1993 pe scheletul Cardinal, căruia i s-a alăturat Miță Breazu din Oradea. Au fost două albume pe care lumea și astăzi le mai ascultă și de care spune că sunt foarte bune. Am fost chemați prin Ungaria, Austria, Germania... Ascensiunea noastră s-a datorat, însă, ajutorului dat de Celelalte Cuvinte, respectiv de Marcel Breazu, care făcea lobby generației tinere – respectiv fratelui lui. Încet, încet, însă, Neurotica și-a câștigat identitatea. Compozițiile le împărțeam în mod egal eu și cu Miță, iar ceilalți din trupă – Flocea, Georgevici, Gabi Cherlia – le șlefuiau. Gabi Cherlia a avut un rol foarte important pentru cum a sunat Neurotica pe final, iar dovada a ceea ce zic este Persona – o formație briliantă”.

Blazzaj

„Blazzaj a reprezentat spiritul meu liber și experimental pus pe scenă. Cu Blazzaj am reușit prima dată performanța de a sta opt zile pe lună în București. Toate weekendurile erau pline cu concerte, în cluburi care erau pline la rândul lor. A fost un paradox pentru mine – am trecut de la scene mari la scene mici, de la 100.000 de wați la 1000. Mi s-a părut că nu am aer, neavând cei 15 metri pătrați în care să simt că lumea este a mea. Pe de altă parte, așa m-am apropiat de om. De la 20 de metri, la doi metri. Iar mișcarea asta m-a înobilat. Am avut un album bun, Atenție, Blazzaj! și unul, pentru mine cel puțin, dezamăgitor: Macadam. Era un album cu piese foarte frumoase, dar cu greșeli fundamentale de producție. Acum suntem în mijlocul înregistrării celui de-al treilea album - și asta de vreo zece ani. Se pare că pentru aniversarea de 15 ani a Blazzajului vom reuși să avem un album spațial, unul pe care îi învit pe iubitorii de Blazzaj să-l colecționeze. Merită”.

Bio

„Bio a fost o poveste foarte drăguță. Am încercat să continuăm Neurotica și am aflat că Miță Breazu, fără să ne întrebe sau să discute cu noi, înregistrase marca la OSIM. I-am cerut-o și el a zis că dacă o să-i placă ce cântăm ne-o va da. A venit la repetiții, ne-a ascultat, i-a plăcut după care, vreo două luni, nu a mai răspuns la telefon. Fiind responsabil, ca să zic așa, cam de 40% din ce a însemnat Neurotica, am decis să dau trupei numele albumului al doilea: Bio. Plus că eu sunt un om pe bicicletă, îmi place bio-sfera. Bio e un simbol care mă urmărește. În trupa asta, procentual, cam 80% din compoziții îmi aparțin, dar șlefuirea lor aparține membrilor – Florin Cvașa, Gabi Szorad, Piști Czifrak. La începutul formulei a fost și Freaky de la Implant. Spre deosebire de Neurotica, unde era haos, la Bio toți băieții au crezut în mine și au înțeles că, dacă există un plan, totul merge mult mai repede. Avem 17 compoziții în momentul de față. Versurile și multe linii melodice îi aparțin solistului nostru, Gabi Szorad, și trebuie să spun că sunt unice, mult mai inspirate decât orice găsești pe la noi. O să scoatem și un album – vom debuta cu un fel de best of, Our BIOcracy”.

Stepan Project

„1995 nu a fost un an foarte bun pentru mine din punct de vedere financiar. Lucram mult munca de jos – puneam gresie, faianță, zugrăveam... M-am dus la Radio Vest, cu un casetofon și i-am pus lui Ilie Stepan câteva din compozițiile mele, trase în studioul lui Sorin Bârcă. Ilie m-a întrebat ce-i cu mâinile mele – care erau pline de ciment. I-am zis, și mi-a spus să nu mai pun în viața mea mâna pe târnăcop, am mai multă treabă cu chitara. După aceea m-a învățat să fiu producător muzical și de publicitate – Ilie și Marian Odangiu, George Schinteie și Andrei Burdușa. Așa a început istoria Stepan Project. Am scos trei albume – primul dintre ele, înregistrat cu Alex Boița Perin, rămâne pentru mine cel mai bun. Stepan Project este, din motive financiare, un trio de chitară – alături de noi fiind și Dixie Krauser. Cântăm când apucăm și pregătim concertul de 41 de ani de Pro Musica, care va avea loc în 5 octombrie”.

Fely & The Band

„Fely & The Band a pornit mai mult din joacă. Trebuia să cântăm cu Camelia la un party, Camelia nu a putut veni și, pe ultima sută de metri, ne-a trimis-o pe Fely, cu care era prietenă. Nu ne-am mai despărțit. Acum Fely are și buletin de Timișoara, este flotantă în apartamentul meu. De fapt, este singura persoană care are buletin pe apartamentul meu, eu în acte sunt înregistrat la apartamentul mamei mele. Am împins-o aproape cu forța să meargă la Vocea României – ea nu vroia, zicea că tot concursul este un bullshit. Am încurajat-o, i-am zis că știu că se va întoarce – a și făcut-o, nu a vrut să stea în București trei zile în plus. Fely este un muzician foarte versatil, cântă orice de la jazz până la muzică populară. Este ca un burete, învață mereu și reușește să mă surprindă mereu”.

Cover Band

„Cover Band a pornit, pur și simplu, din prietenie cu toți membrii formației, care ACUM sunt Tony Kuhn, Victor Miclăuș și Tavi Scurtu. Cum ne zice numele, cântăm coveruri, dar am prezentat și compoziții proprii. E o trupă din muzicieni de categorie grea, care cântă repertoriu cu greutate publicului dornic de piese adevărate”.

Întâlniri de gradul trei: Aura Urziceanu și Dominique di Piazza

„În 2006 îmi sună telefonul. La celălat capăt, o voce de femeie pe care nu o cunoșteam. Îmi spune să fiu a doua zi în București. Credeam că e o fată care vrea să se întâlnească cu mine, deoarece nu s-a prezentat, și, fiind proaspăt despărțit de una dintre iubirile mele, am luat-o ca pe o oportunitate. Am întrebat unde să fiu – mi-a zis că la Sala Radio, unde avem două ore și jumătate de repetiții pentru festivalul de la Gărâna. Atunci am întrebat cu cine vorbesc. Mi-a răspuns: Aura Urziceanu. I-am zis că este o glumă foarte proastă, că nu cred că sunt liber și i-am închis telefonul. Apoi, rememorând discuția și, mai ales, inflexiunile vocale unice, mi-am dat seama că era vorba chiar de Aura Urziceanu. Era un moment din acela despre care te gândești că nu are cum să ți se întâmple ție; mie mi se întâmplase, și tocmai i-am închis telefonul în nas. Am sunat înapoi, mi-am cerut scuze și a doua zi eram în București. Aura a fost primul artist din lume care mi-a cerut ca, pe partea de improvizație, să fiu eu însumi. Mi-a zis că are nevoie de Horea Crișovan, nu de o imitație.
Altă întâlnire de gardul trei: Dominique de Piazza, bassistul lui John McLaughlin, în 2009. Acesta m-a învățat ce să NU cânt în viața mea și mi-a spus cum sunt ca muzician: empatic și simpatic.A fost unul dintre marii mei profesori, chit că am fost împreună doar trei zile. El m-a învățat cum să trec peste momentele de stress, mărturisindu-mi ulterior că McLaughlin făcuse la fel cu el. Am cântat împreună tot la Gărâna”.

Alte proiecte și întâlniri

„Foarte multe. Mozart Rocks, probabil cel mai îndrăzneț proiect muzical de anvergură din România ultimilor ani. Horea Crișovan Trio sau Horea Crișovan Quartet, cu care cânt compozițiile mele. M-au și înjurat unii, pentru colaborări gen Genius. Cu Alin Nica, primarul din Dudești. Cu Anca Pop – apar pe albumul ei în colaborare cu Goran Bregovic, cu o piesă. Cu Ștefan Hrușcă.
Și întâlniri mari am mai avut. Cu Garry Moore. Cu Kee Marcelo de la Europe. Cu Ralph Tanner de la Oregon – el mi-a zis că eu nu mai am nevoie de nici un fel de profesor în materie de chitară. Și cu mulți alții”.

Endorser și colecționar de chitări

„Din anul 2003, sunt artist și endorser sub diferite steaguri. Primul a fost Ziggy Brown – un lutier foarte talentat, dar puțin rasist. Deși eram chemat la fiecare prezentare, nu eram menționat din cauza ștampilei Made in Romania. În 2007, Andrea Balarin, ownerul și lutierul Manne, m-a luat sub aripa lui. M-am îndrăgostit de chitările acestuia, simțeam că fac parte din mine. Când a venit partea acustică a vieții mele, trecusem de la o firmă italiană de amplificatoare de chitară, SR Tehnology, la niște elvețieni – Schertler. Acolo am dat de lutierul italo-elvețian Claudio Pagelli, care a lucrat o ediție limitată de chitări pentru o firmă – din 1.000 de bucăți, două sunt la mine acasă. Apoi am ajuns să fiu prezentat la Auden, în New Hapshire – aceasta este chitara cu care cânt în proiecte acustice. Am mai fost (mai sunt) endorser artist la LaBoga, EMS, ambasador la scuderia italiană D V Mark (Mark bass). Plus la magazine – Sound Creation din Timișoara, PPC Music din Hanovra, Gewa Music și așa mai departe – cred că sunt vreo 20.
Chitări, în momentul de față, am nouă. Dar am avut și 12, însă am mai vândut din ele. De fapt, am vândut tot ce era chitară făcută de o companie mare – Gibson, Fender, Ibanez – pentru a nu risca să fiu confundat ca ton”.

Timișorean și biciclist

„Timișoara... M-am simțit, toată viața, acasă DOAR aici. Am tot fost chemat de prin 1995 la București – prima dată de Dan Bittman, pentru Bittman Band și Holograf. Apoi de Vița de Vie. De mulți alții. Am declarat public și le-am și zis tuturor: nu încercați să mă luați din Timișoara pentru că nu vreau să plec. Și nu vreau nici bătaie de cap. Vreau doar să fac muzică. Și, acum, știu cu toții lucrul acesta. Nu simt acea zonă ca făcând parte din mine. Am prieteni buni în București, oamenii mi se par în regulă, dar zona este ciudată. Stând la 600 de kilometri de București, mă simt izolat de energiile negative pe care acel loc le emană. Deși, în ultimul timp, mă sperie faptul că și Timișoara a început să semene un pic cu Bucureștiul, din punct de vedere al aglomerației.
Sunt biciclist de la nouă ani. Practic, din clasa a doua merg doar cu bicicleta – la școală, la liceu, la facultate. Sunt printre primii care și-au dorit un grup al bicicliștilor și m-a bucurat apariția Verde pentru Biciclete – pe al căror prim afiș am și apărut. Mesajul este, de fapt, simplu și cunoscut: invit oamenii să își lase mașinile acasă. Este, poate, des întâlnit, dar e foarte valabil și nu poate fi formulat altfel. Traficul ăsta ne sufocă”.

Discografie

„Apar, cred, pe vreo 50 de albume, ca și chitarist, compozitor, colaborator... La un moment dat le număram, ajunsesem la 29, după care m-am săturat. Și nu pentru că aș fi vreun șmecher, ci pentru că prefer să am creierul limpede. Și așa se face că nici măcar nu am toate albumele pe care am apărut. Sunt unele pe care am apărut și nici nu știu de ele – pentru că mi s-au cerut, la un moment dat, niște înregistrări, le-am dat și... asta a fost. Prefer să contorizeze altcineva activitatea mea din acest punct de vedere, dacă se va găsi vreodată cineva interesat să o facă. Acum, cel mai important lucru mi se pare albumul pe care l-am scos și care este în totalitate al meu”.

My Real Trip

„Discul acesta este o colecție de piese compuse în decurs de câțiva ani. Procesul de compoziție a durat puțin, dar am avut pauze mari – în primul rând din cauză că eram prins în multe proiecte, în al doilea și din motive financiare. La un moment dat m-am oprit. Apoi mi-a revenit cheful. Și așa a apărut discul.
Este, de fapt, o poveste a mea văzută prin diferite matrici culturale, dar bazată pe matricea din care provenim – cea indo-europeană. Este un disc în totalitate acustic, înregistrat la mine acasă, și mixat și masterizat la Paris de Adrian Popescu. Am o singură colaborare pe disc, cu Vlatko Stefanovski de la Leb i Sol – probabil unul dintre cei mai mari chitariști ai lumii la ora aceasta – colaborare sugerată și moderată de Momcilo Bajagic – Bajaga.
Drumul meu pentru acest prim album a fost ușor. Pentru că am avut ECHIPĂ și dragoste în jurul meu. Și, de fapt, este un disc pe care se află toți prietenii mei”.

În urmă cu câteva zile, primesc de la prietenul Horea Crișovan un mesaj.
„Nicu. Maxim până în 10 mai iese... Nu da mai departe. Ține pentru tine. E pentru prieteni. DREAM - un vis de-al meu din Tibet. Munte sfânt și înalt. Spații largi și ape reci și liniștite. Nu da share te rog... încă nu a ieșit albumul”.
Îl ascult pe nerăsuflate. Degetele mă mănâncă, îmi tremură...
Cum să nu dau share, cum să fiu atât de egoist încât să nu împărtășesc și altora emoția ce pusese stăpânire pe mine?
Din respect pentru Horea, mă abțin cu greu. Trăiesc totuși sentimentul copilului ce mănâncă pe furiș o prăjitură bună, fără a o împărți cu prietenii de joacă. Asta e, n-o fac! Îl sun, îi spun ce simt. Totul era la cald. Eram în altă lume, în alt timp. Închid telefonul, mai ascult odată.
De mult timp n-am mai auzit un album atât de frumos.
Sunetele cu dibăcie rostogolite, ard sensibil, tandru, dramatic, energic, pline de înflăcărare, credință și forță inimaginabile. O muzică parcă venită din alte timpuri, coborâtă peste lumea de astăzi.
În cele mai multe cazuri, pentru a asculta un album, o poveste muzicală, îți trebuie o stare, mai ales atunci când conținutul este atât de dens. Ei bine, povestea lui Horea îți crează starea, oricând ai asculta-o. Iar când totul s-a terminat, peste suflet s-a lasat pacea, liniștea, meditația…
Mulțumesc, Horea!
Nicu Alifantis


Mai departe?

„Mai departe... poate va veni și un al doilea album personal, poate chiar foarte repede. Chiar dacă acesta, primul, va rămâne preferatul meu. Și... sper să merg tot cu muzica și tot pe bicicletă, așa cum mă știți”.
Flavius BONCEA