Ioan Timofte s-a născut în 16 decembrie 1967, la Anina, în județul Caraș-Severin. A început să joace fotbal, la echipa locală Minerul, iar de aici, în anul 1989, s-a transferat la Poli Timișoara.
Mijlocașul blond, cu un stâng necruțător, și-a pus amprenta rapid pe jocul Politehnicii, club pentru care a evoluat timp de trei sezoane. Tim, cum îl alintă și acum suporterii alb-violeților, a fost unul dintre jucătorii emblematici ai Politehnicii începutului anilor ’90.
Alături de Sorin Vlaicu, de Titi Varga sau de Octavian Popescu, a jucat un rol hotărâtor în ascensiunea lui Poli în anii de după Revoluție. Tim este unul dintre artizanii răsunătoarei victorii împotriva lui Atletico Madrid, pe care Poli a reușit să o elimine din Cupa UEFA în sezonul 1990-1991.
Evoluțiile de la Timișoara ale lui Ioan Timofte au atras atenția cluburilor mari din Europa. De aici și până la a pătrunde în lumea bună a fotbalului mare nu a mai fost decât un pas. Pas pe care Tim l-a făcut în anul 1991. În luna iulie a acelui an, Timofte a semnat un contract cu FC Porto, club emblematic pentru fotbalul portughez și european.
Debutul în campionatul portughez s-a consemnat în meciul de la Estoril Praia, în 24 august 1991, iar momentul a fost fructificat la maximum: Tim a reușit să marcheze primul său gol pentru FC Porto, la prima apariție în echipa „dragonilor”, antrenată pe atunci de Carlos Alberto Silva.
La fel ca și la Poli, Tim a îmbrăcat timp de trei sezoane tricoul celor de la FC Porto, club cu care a câștigat, în 1992 și 1993, două titluri de campion. Timofte a reușit să marcheze două goluri în clasicul fotbalului portughez, FC Porto – Benfica Lisabona, în partidele adjudecate de alb-albaștri cu 1-0 și 3-2.
În anul 1994, Timofte a părăsit-o pe FC Porto, însă a rămas în orașul portughez, mutându-se la Boavista. Primit cu mari așteptări la Boavista, Tim nu a dezamăgit și, mai mult, și-a făcut un renume din porecla primită în Portugalia: „O Deus Romeno” („Dumnezeul român”).
A jucat timp de șase sezoane pentru Boavista, într-o perioadă în care clubul a cunoscut cele mai mari performanțe din istoria sa.
Abilitățile lui Tim, șutul său necruțător cu piciorul stâng, pasele de geniu l-au transformat într-unul dintre cei mai admirați, dar și temuți, fotbaliști din Portugalia.
Cel mai bun sezon pentru Tim la Boavista a fost cel din 1998-1999, după venirea antrenorului Jaime Pacheco. Alături de Timofte, la Boavista jucau atunci Litos, Paulo Jorge Sousa, Erwin Sánchez, Jorge Couto sau Rui Bento.
Tot în acel sezon, Boavista a reușit să învingă pe Porto și Benfica chiar pe terenurile acestora. „Numărul 7” a fost din nou magistral în aceste două meciuri. În cel cu FC Porto a reușit să marcheze golul carierei: a trimis mingea în poartă de la 40 de metri. Boavista se bătea la titlu, însă a ratat obiectivul din cauza unor greșeli de arbitraj din meciurile cu Chaves și Farense. În meciul cu Chaves, Tim a primit singurul cartonaș roșu din cariera sa impresionantă.
Sezonul următor avea să fie ultimul în care suporterii Boavistei puteau să-l urmărească „la lucru” pe Ioan Timofte. Totul a început cu participarea Boavistei în preliminariile Champions League. Timofte a dat o pasă decisivă în partida din deplasare cu Brondby Copenhaga și a jucat în returul de la Boavista, încheiat după prelungiri, dar soldat cu calificarea clubului portughez în cea mai importantă competiție intercluburi din lume. Deși a fost mai mereu accidentat în acest ultim sezon, Timofte a reușit să puncteze pentru Boavista în egalul, 1-1, cu Feyenoord, de la Rotterdam.
În ultima etapă a campionatului intern, împotriva lui Sporting Braga, într-o atmosferă emoționantă, Ioan Timofte a jucat ultima sa partidă în tricoul alb-negru al Boavistei.
Suporterii și-au luat, astfel, la revedere de la cel mai bun jucător din istoria clubului.
În anul următor, Boavista a reușit să câștige campionatul, însă Timofte s-a bucurat de acest trofeu din tribuna oficială, și nu în teren, așa cum ar fi meritat.

Anina...

Ioan Timofte a făcut primii pași în fotbal în orașul natal. La Anina, pe stadionul Minerului, care juca atunci în Divizia C, Tim a debutat la echipa de juniori la vârsta de 13 ani. Trei ani mai târziu, debuta la echipa mare. „Era regula atunci ca echipele de Divizia C să aibă doi juniori în teren. Drept e că mai toate echipele jucau, să zic așa, cu doi oameni mai puțin pe teren. Era greu pe atunci în Divizia C, iar la Anina, știe toată lumea, era cu atât mai greu. Îmi aduc aminte că se spunea că dacă reușești să scapi cu bine de pe terenul din Anina vei putea juca până la 36 de ani”, rememorează Timofte perioada petrecută în orașul natal.

Poli Timișoara...

Evoluțiile de la Anina l-au adus pe Timofte în vizorul Politehnicii Timișoara. Echipa juca atunci în Divizia B și era antrenată de regretatul Costică Rădulescu. Când au auzit de interesul Timișoarei pentru Timofte, oficialii clubului CSM Reșița au dorit să-l deturneze pe mijlocașul blond și l-au legitimat pe fals. Din pricina litigiului cu clubul reșițean, debutul lui Timofte la Poli s-a tot amânat. A jucat în ultimele etape ale unui sezon în care Poli a reușit să promoveze în Divizia A, în dauna eternei rivale din Arad, UTA. Pentru Ioan Timofte, ca și pentru Poli, a urmat o perioadă fastă. Proaspăt promovată în Divizia A, Poli a reușit, la finele sezonului, o clasare care i-a permis să joace în Cupa UEFA. „În primele două etape ale Diviziei A am fost rezervă. Am intrat din etapa a treia și de atunci și până am plecat de la Poli am fost titular”, spune Timofte. Într-o generație de excepție, Tim a fost, la rândul său, un fotbalist de excepție. Fentele, driblingurile, pasele și, nu în ultimul rând, șuturile năprasnice au încântat zecii de mii de suporteri alb-violeți. Tim a reușit, nu doar prin evoluțiile din teren, ci și prin comportamentul său în afara gazonului, să intre în inimile suporterilor.
Amintirile de la Poli din acea perioadă sunt mai vii ca niciodată, atunci când le depeni împreună cu unul dintre cei care au trudit pe gazon pentru gloria alb-violetă. Tim povestește: „Îmi aduc aminte de meciurile cu Atletico Madrid. De meciul de acasă, câștigat cu 2-0, de golurile lui Bungău și Octavian Popescu... Atletico era o echipă mare. Pornea ca favorită, noi eram o echipă mică... Am reușit însă o performanță fantastică. Păi, la meciul retur, de la Madrid, n-am trecut de centrul terenului. Eu am jucat atacant, însă mai mereu stăteam la 30 de metri de poarta noastră. Nu știu dacă am atins mingea de trei ori în acel meci. Portarul Jipa și fundașii centrali Ionuț și Andreaș au făcut un meci extraordinar. Am pierdut la Madrid, a înscris Donato, cel care a făcut apoi carieră la La Coruna, însă ne-am calificat”. Mai departe, Poli a dat de Sporting Lisabona. „A fost o situație mai ciudată cu Sporting. I-am luat, cum se spune, la preț de matineu. Ne gândeam că dacă am eliminat marea echipă a celor de la Atletico Madrid, ce se poate întâmpla cu Sporting... Și știu toți suporterii lui Poli ce s-a întâmplat. Am pierdut 7-0 la Lisabona, însă acasă, la pauză, puteam avea 3-4 goluri marcate. Am învins, cu 2-0, dar nu a fost suficient. Și Sporting avea jucători de valoare în lot: portarul Ivkovic, atacanții Cadete și Fernando Gomes, care ne-au marcat în tur câte 2-3 goluri...”.

FC Porto...

Evoluțiile lui Timofte în tricoul Politehnicii au fost mereu remarcate. Așa a ajuns să fie convocat la echipa națională și să-și creeze premisele pentru o viitoare carieră în fotbalul european. În meciul amical de la Caceres, unde România a învins Spania, Tim a fost urmărit din tribună de emisari ai clubului portughez FC Porto. A reușit să marcheze un gol în acel meci, iar de aici și până la a semna cu multipla campioană a Portugaliei nu a mai fost decât un pas. „Am aflat, mai târziu, după ce am semnat cu FC Porto, că am fost recomandat de Mircea Lucescu, deși nu vorbisem până atunci cu el niciodată. El, în 1991, a plecat în Italia, la Pisa, și avea relații foarte bune cu cei din conducerea lui FC Porto. Portughezii trăgeau de el să vină antrenor la echipă, Lucescu a refuzat, dar m-a recomandat pe mine. Așa am ajuns la FC Porto. În trei sezoane, am luat de două ori titlul de campion și o Cupă a Portugaliei. Am jucat în cupele europene și îmi aduc aminte cu plăcere de un meci la Bremen, cu Werder, pe care i-am învins cu 5-0 în Cupa Campionilor. Am avut prilejul să joc împotriva Milanului lui Fabio Capello, o echipă extraordinară, în fața căreia îți era foarte greu să te impui. Am fost coleg cu o mulțime de jucători care erau atunci cunoscuți sau care aveau să devină mai târziu: portarul Vitor Baia, Fernando Couto, Emil Kostadinov, bulgarul, Aloisio – fost la FC Barcelona – sau Joao Pinto. Ca antrenori i-am avut la Porto pe Carlos Alberto Silva, sub comanda căruia am debutat, apoi, timp de șase luni, pe sârbul Tomislav Ivici și, tot șase luni, pe Bobby Robson, care îl avea ca antrenor secund pe Jose Murinho. Țin să specific: antrenor secund, și nu translator, cum circulă legenda despre Mourinho. L-am avut antrenor și pe Augusto Ignacio, care a antrenat și pe la Vaslui. Îmi aduc aminte cu plăcere și de regretatul Tomislav Ivici. În fiecare dimineață, la ora 8, venea și saluta toată lumea din club. Nu l-am văzut niciodată trist. Zâmbea mereu”.
Timofte a reușit să marcheze de două ori în cel mai important derby din Portugalia. „Îmi vine în minte acum golul de 3-2 împotriva Benficăi, joc disputat pe Da Luz. Stadionul nu era modernizat. Se stătea pe gradene. Erau peste 100.000 de oameni la meci. În minutul 90, la scorul de 2-2, am scăpat singur și am marcat cu dreptul, ceea ce nu mă caracterizează”, povestește, zâmbind, Tim.

Boavista Porto...

După trei ani petrecuți în echipa „dragonilor”, Ioan Timofte s-a transferat la Boavista. „Am traversat două bulevarde, am trecut de trei semafoare și am ajuns în cartierul select al orașului. Boavista începea să devină o echipă importantă, alături de FC Porto, Benfica și Sporting. Am muncit șase ani la Boavista, cu rezultate bune. Am fost de două ori la un pas să câștigăm campionatul. La Boavista am fost și eliminat pentru prima și ultima oară de pe teren. La meciul cu Chaves am primit două cartonașe galbene, deși nu le meritam. Mi le-a dat unul dintre cei mai buni arbitri din Portugalia, Jorge Coroado. Eu am fost mereu un tip disciplinat, și pe teren, și în viață”. Întâmplarea face ca în sezonul în care Timofte a decis să se retragă din fotbal și să părăsească Portugalia, Boavista să câștige campionatul. „Eu mereu le spun că acesta a fost norocul lor: cum am plecat, cum au luat campionatul”. Boavista i-a rămas în suflet lui Tim, așa cum și el a rămas în inimile suporterilor clubului din Porto, care s-au despărțit cu lacrimi în ochi de cel pe care îl consideră, și acum, cel mai bun jucător care a evoluat pentru Boavista. Cu modestia care îl caracterizează, Tim spune că se exagerează cu această afirmație, însă suporterii Boavistei rămân și acum, după atâția ani, cu regretul că Tim nu mai evoluează, dar și cu bucuria de a-l fi văzut jucând pentru clubul lor.

Naționala...

Ioan Timofte a avut un ghinion teribil în ceea ce privește echipa națională a României. Deși evolua la un nivel foarte ridicat, nu a fost convocat la echipa reprezentativă a României decât de zece ori. A reușit să marcheze și un gol, în victoria contra Spaniei din aprilie 1991, într-o partidă amicală. „Îmi aduc aminte și acum golul, asta și poate pentru că a fost singurul marcat la națională: a centrat Sabău, am lovit mingea din vole, aceasta a căzut în fața porții și a trecut peste Zubizareta, portarul de legendă al Spaniei. Deși a părut altfel, să știți că așa am vrut să lovesc mingea”, explică, zâmbind, Tim. Selecționerul de atunci al României, Anghel Iordănescu, avea însă alte priorități, astfel că prezența lui Ioan Timofte în echipa națională a fost sporadică. „România a avut în perioada aceea o generație de excepție. Fotbaliști foarte buni, așa că nu consider că aș fi fost marginalizat.
Singurul meu regret este faptul că nu am fost convocat în lotul României pentru Cupa Mondială din 1994, din Statele Unite ale Americii. Nu spun că trebuia să joc, ci cred că aș fi avut și eu loc printre cei 22 de jucători care au fost în SUA.”

Costumul de președinte...

După retragerea din fotbal, Tim s-a ocupat de afaceri. S-a reîntors în fotbal la UMT, în anul în care echipa de la Pădurea Verde promova în Divizia A. Și-a pus costumul de președinte, însă experiența de la UMT a fost scurtă. A renunțat la funcție după prima etapă din sezon...
Acum, Ioan Timofte este președinte la ACS Poli Timișoara. Consideră că momentul ales pentru a prelua funcția, cel în care echipa se zbătea să evite retrogradarea (lucru care nu le-a reușit alb-negrilor de pe „Dan Păltinișanu”), nu este întâmplător. „Am considerat că trebuie să mă alătur acestui proiect și să pun umărul la evitarea retrogradării. Din păcate, nu am putut realiza acest obiectiv. Acum, rămâne de văzut în ce eșalon vom evolua, dar ne pregătim de Liga a II-a. Voi rămâne la club atât timp cât voi fi convins că pot face treabă”, spune Timofte.

Despre suporteri...

Ioan Timofte a avut mereu o relație specială cu suporterii alb-violeți. Nici nu puteai, dacă te numeai druker, să nu-l admiri pe mijlocașul blond cu gleznă fină și cu șuturi năucitoare pentru orice portar. Născut la Anina, Tim s-a legat definitiv de Timișoara, oraș pe care l-a reprezentat cu cinste nu doar în România, ci și în Portugalia. Poli i-a rămas în suflet, la fel ca și suporterii. „Pentru mine, poliști sunt și cei care merg la meciurile celor de la ACS și cei care merg la ASU”.
Anton BORBELY