Oamenii cetății

Dacă spui Doina Popa spui Artmedia, iar prin aceasta vorbești despre teatru, despre cultură, despre multă muncă și dragoste pentru frumos, despre ambiția de a răzbi acolo unde mulți au spus la un moment dat că nu se poate... Doina Popa, prin Artmedia, a arătat în atâtea rânduri că se poate. Aproape trei decenii de frământări, mai precis 28 de ani din viața acestei nobile iubitoare de teatru, au însemnat tot atâtea stagiuni în care au fost aduși pe scenele timișorene toți marii artiști ai vremii, corifeii dramaturgiei românești. Fundația Culturală Artmedia a luat ființă în anul 1992, când Doina Popa, împreună cu Lucia Nicoară și cu sprijinul maestrului Radu Beligan, a pornit pe un drum pe cât de anevoios, de temerar, pe atât de frumos. Această inimoasă femeie a vrut din tot sufletul ca tot ce are mai bun Capitala în teatru să aibă și Capitala Banatului. Și a reușit. An de an, rând pe rând, prin Artmedia, pe scenele timișene au urcat actori de frunte ai nației, în spectacole de înaltă ținută și în reprezentații unice în felul lor. Și toate aceste minunate realizări au fost punctate prin muncă asiduă, prin perseverență, prin neodihnă, dar și printr-o adâncă și subtilă cunoaștere a oamenilor, fără de care realizările Artmedia nu ar fi fost cu putință. În preajma frumoasei vârste de 80 de ani de viață și, după cum am spus, la aproape trei decenii de Artmedia, domnia sa a hotărât că trebuie să se retragă din a conduce atât de frumoasă și atât de curajoasă această acțiune.
Dar după cum toată viața a dat dovadă de multă generozitate, de înțelegere și de dragoste pentru semeni, s-a gândit că nu ar fi corect, nu ar fi cel mai bine să tragă cortina peste acest izvor de cultură și să-i închidă porțile privând timișorenii de alte și alte spectacole de excepție și s-a retras lăsând destinele Fundației Culturale Artmedia pe mâini tinere, predând ștafeta. Au acceptat să preia ştafeta Adriana Cnejevici, care i-a stat alături peste două decenii, dar şi nepoata domniei sale, Ana Maria Popa.
Artmedia, care și-a început aventura în secolul trecut, într-o seară de octombrie dăruind publicului o primă reprezentaţie cu „Take, Ianke şi Cadâr”, avându-i în distribuţie pe marii maeștri Dem Rădulescu, Radu Beligan şi Ion Lucian, după 158 de titluri aduse în oraş şi peste 180 de spectacole, își continuă activitatea.
Dar despre Doina Popa și Artmedia s-ar putea vorbi la nesfârșit. În aceste zile de sărbătoare, când domnia sa tocmai a trecut de primul an al unui nou deceniu de viață, să-i urăm multă sănătate și tradiționalul La mulți ani! Doinei Popa și să-i mulțumim încă o dată pentru tot ce a făcut pentru orașul nostru.

- Deci...

- În primul rând, nu-mi vine să cred că zilele astea am făcut 81 de ani. Pentru mine este incredibil! Știind că sunt „dulce”, adică având diabet de aproape o jumătate de secol, sub supravegherea deosebită a profesorului dr. Gheorghe Băcanu. Apoi am fost operată pe inimă, acum trei ani. Mi s-a schimbat valva. Operație grea! Doi profesori au ezitat să mă opereze: Doamna Popa, mai bine tratați... Întreb: cam cât pot trăi? Poate chiar doi ani, poate chiar trei, mi s-a răspuns. Știți, când auzi asta rămâi, nu-i așa, fără voce, și doamna dr. Cocora (o femeie extraordinară) a fost dispusă totuși să riscăm: Doamna Popa, eu cred că va fi bine. Sigur că nu-i ușor pe un corp plin de zahăr, de la cap până la degetul mic, dar se poate. Și m-am operat, însă, la spital, după operație, am luat colstridium în spital. Am fost internată la dr. Musta. De atunci știu că este un om deosebit, care m-a încurajat, că eu nu mă ocupam de operația de pe inimă, de tăietura de la piept, ci de microbul acesta. În trei săptămâni am slăbit 20 de kilograme. Vă dați seama că eram în pragul lumii celeilalte.

- Să ne întoarcem la începuturi...

- M-am născut la Reghin. Mama mea era domnișoara Rozalia Olteanu, o femeie frumoasă, caldă, plăcută, deosebită. Tatăl meu a fost ofițer cavalerist. Un bărbat bine, care efectiv a iubit-o foarte mult. După ce s-au căsătorit s-au stabilit la Târgu Mureș, apoi ne-am refugiat la Sebeș Alba și la Timișoara. M-am născut în 25 iunie 1939 și copilăria mea, când stau și mă gândesc, o parte din ea a fost mirifică. Adică, incredibilă. Din păcate, am fost puțin timp împreună, pentru că a început războiul și a trebuit să plece pe front.
Eu nu-mi mai amintesc de el, decât că mă lua în brațe și mă pupa așa, de sus, până la degetul mic, parcă presimțea că n-o să avem prea mult parte unul de altul prea mult.

- Cum ați ajuns la Timișoara?

- Refugiați. Eu în acest apartament locuiesc de 78 de ani. Când am venit aici aveam 3 ani. De aceea sunt așa de legată de apartamenul acesta. Se numea pe vremuri Palatul Weiss, vis-à-vis, unde e Mc Donaldʼs, era Palatul Löffler, deci, două case emblematice ale Timișoarei. Acum, când văd că mă plouă în trei locuri, din pricina acoperișului, sunt îngrijorată, deși mi-am propus să-l rog pe bunul Dumnezeu să ne ajute... Dar la noi totul se tergiversează. Eu înțeleg, Primăria, în fond, face ce poate, dat fiind că suntem în preajma Capitalei Europene a Culturii, care, probabil, se amână puțin și, astfel, și noi, locatarii, și Primăria, și Dumnezeu vom face ca această dorință a noastră, a locatarilor (majoritatea pensionari) să se rezolve. Dar, la început, s-a promis că 50% plătește Primăria, și restul, noi, locatarii. Că vom primi bani împrumut de la bancă și-i restituim. Vedeți, în blocurile acestea vechi locatarii sunt majoritatea vârstnici, pensionari. Rar este câte o familie, două-trei de oameni care acum sunt, să zicem, în vârful știrului (să aibă un salariu bun, să aibă bani, să aibă relații) și e foarte greu. Dar, mă rog, asta-i viața.

- De la Reghin, la Timișoara...

- Cu mama și cu tata ne-am refugiat, atunci era refugiul din Ardeal (după Dictatul de la Viena, 30 august 1940 n. r.). Tata a cumpărat apartamentul, pe atunci se cumpăra. Pe urmă s-a naționalizat, apoi iarăși l-am cumpărat. Adică, o întreagă istorie. I-am și zis fiului meu: Dragul meu, apartamentul e prea mare pentru o singură persoană. Hai să-ncercăm să căutăm ceva în centru, unde sunt obișnuită, cu două camere... e și mult și greu, iar eu sunt obișnuită ca pe vremuri, curățenia să fie curățenie și simt că mă depășesc problemele. El mi-a zis: Mamă, dacă tu vrei să te duci pe lumea cealaltă, facem mișcarea asta, că tu nici nu-ți dai seama cât ești de legată de camerele acestea. De covor, de canapea, de tot ce-i aici... Și așa este!

- Ați avut frați?

- Nu, am fost singură la părinți. Singura fiică, și mama m-a adorat și, cum să spun, am amintiri foarte frumoase.
Și vecina mea, doamna Maria Egerer, doctor Maria Egerer, care avea o școală de balet și care nu avea copii, s-a atașat de mine.
Copiii din vecini mă întrebau: Ce doctor e Maria Egerer? Eu am întrebat-o: Muti, ce doctor ești tu? Și mi-a spus: Așa se zice, o doamnă ia nu numai numele soțului, ci și titlul.

- Alte vremuri...

- Da, pe atunci un colonel trebuia să aibă și soldat, și servitoare. Pe a noastră o chema Maria. Deci, mama nu băga degetul mic în apă, că așa era timpul. Adică, nu că, mă rog, voia ea sau nu voia... După cum v-am spus, madame Egerer, vecina noastră, mă adora. Și soțul ei era un mare Domn.

- Ce vă mai amintiți de copilărie?

- Ce pot să spun... Tata plecat pe front, apoi îmi mai amintesc că și mama a fost la închisoare și că bunicul meu a fost un mare român. Bunica mea era pe jumătate unguroaică. La 16 ani, cum era pe atunci, căsătorindu-se cu Gavrilă Olteanu, a devenit româncă înfocată. Pe urmă, e foarte dureros pentru mine, bunicul a fost partizan în munți, a făcut parte din „Sumanele Negre” și era conducătorul unei grupări. A fost o trădare, a fost prins, închis, iar mama și toți cei care intraseră în contact cu el au fost denunțați. Mama a fost și ea la închisoare, nouă luni.

- Bunicul cum a sfârșit?

- A murit la închisoare... Într-un dinte avea otravă și chiar cel care era în celula de vis-à-vis spunea că s-a sinucis.
Știa că mama era închisă la a treia celulă de el. A zis: „Vreau să-mi văd fiica!”. Cel care era închis cu el spune asta. Bineînțeles că nimeni nu i-a dat nici o importanță. Bunicul, era înalt, ca un brad, puternic, frumos, a spart otrava din dinte și a căzut...
Anchetele erau atunci foarte aspre. Mama a venit apoi acasă. În perioada în care mama a fost închisă am stat cu vecina... Foarte drăguță doamna Egerer, maestra de balet care mă iubea grozav și-mi spunea că mama s-a dus să-l caute pe tata, să-l aducă de pe front. Asta a fost minciuna cu care mă amăgeau pe mine...

- După reîntoarcerea mamei...

- Deci, mama a venit acasă și după scurt timp a trebuit să meargă la munca de jos. Ori vânzătoare, ori într-o fabrică. S-a angajat aici, aproape, era un magazin de pâine și mergea înfofolită cu de toate. Era îngrozitor! Și eu cu mama lipeam, seară de seară, că se dădea pâinea pe cartelă, tichete albastre, galbene, depinde cât primeai, un sfert de pâine, jumătate. Niște lucruri care astăzi pot părea incredibile!

- Câți ani aveați când a murit tatăl?

- Când tatăl meu a murit, pe front, la Stalingrad, aveam cam 4, 5 ani. Tata avea un prieten, Mircea Tomescu, general, care a scăpat, care era cu el și care a adus ce primise tata de la mama, o mică trusă... Cu Viorica și Mircea Tomescu am rămas buni prieteni.
Îi spun nepoatei mele, și nu-i vine să creadă, că era o perioadă când eu aveam o fustă țesută de-o prietenă care țesea în casă și vindea la metru stofă ieftină. Deci, o fustă și două pulovere aveam la facultate. Când îi spun Anei se uită cu ochi mari. Voi nu știți ce vremuri am trăit. Când te văd pe tine cu blugii rupți, că-i la modă, mi se-ntoarce stomacul pe dos. Nu te supăra! Trebuie să ai tu personalitatea ta și să te impui și prin ținută.

- Cât mama a fost vânzătoare vă era greu?

- Cum nu? În locuința noastră au mai adus două familii. Camera și familia. Familia Gâdea, el a venit singur și apoi s-a căsătorit, Ilie Hurbeanu, fostul director de la „Loga”, Iliuță, și camera a treia, care-i cu intrare prin baie, noi, mama și cu mine. Deci, aici era un hol al tuturor, domnul Gâdea a fost primul în bloc care și-a cumpărat televizor și punea scaune și veneau vecinii care se rugau ca să îi lase să se uite.

- Vremuri grele...

- Era mare sărăcie. Aveam o mătușă, nu mai știu ce grad, tanti Dora. Era în Mehala. Avea o căsuță și creștea niște găini și ținea o mică gospodărie. Ea ne-a chemat la telefon să venim să ne dea ceva. Și tanti Dora a zis: Uite, Pica dragă, fata unei vecine merge la școală și la sfârșit strânge ujinile care nu se mănâncă, pâinea cu untură, cu unt, cu gem și le aduce acasă pentru porc, pentru găini. Dacă tu faci treaba asta la școală și vii la mine, eu întotdeauna vă dau ceva, niște ouă, slănină, de-ale gurii. Mie mi s-a părut foarte ușor. Pe urmă, la școală, plecau toate fetele și trebuia să merg și eu cu ele. Le spuneam că nu mă simt bine și că mai stau un pic. Ele ziceau că trebuie să merg la doctor, că-n ultimul timp mă simt bolnavă și nu mai voiam să merg cu ele. Din 30 de copii sau 32, jumătate nu mâncau aproape deloc. Deci, erau în șervețel pâine cu unt, cu salam sau pâine cu untură și cu piparcă roșie. Eu le adunam într-o pungă mare și le puneam în cămăruță, la rece... Când mergeam la tanti Dora cu mama, veneam întotdeauna acasă ori cu un pui, ori cu ouă... Atunci era mare lucru... E greu să-ți dai seama astăzi, când ai de toate, ce însemna acest lucru pe vremea aceea când nu aveai nimic. Acum pare o aventură drăguță, plăcută, un hobby, dar atunci era existența și mă simțeam utilă.
Îmi amintesc și de perioade foarte frumoase, ca de exemplu când doamna Egerer a hotărât să înființeze o școală de balet, la început cu noi, cele cinci-șase fetițe din bloc, apoi cu 20-30 de elevi, unde eram considerată printre cele mai talentate. La fiecare sfârșit de an organiza un spectacol de balet, adevărate evenimente. Nouă ani am urmat școala de balet „Maria Egerer”.

- Școala unde a fost?

- La „Spiru Haret”. Cred că undeva pe la Spitalul Militar. Acum nu mai e. S-a pierdut. Din clasa întâi am fost la „Spiru Haret”. O școală foarte frumoasă, și caldă, și plăcută, și iubitoare. Pe urmă, am terminat liceul la „Carmen Sylva” și am dat admitere la facultate. Aici a fost iarăși o treabă foarte ciudată. Eu voiam să fiu profesoară.
Am învățat și-am zis că dau la română-germană. În primul an la facultate era chestia aceea cu copil de ofițer, de chiabur, de nu știu ce. Și colega mea a intrat cu 7,40, și eu cu 9 sau 8,90, aproape de 9, n-am intrat, că pentru mine erau două locuri... Deci, m-au respins. Atunci am zis că dau la rusă (pe urmă mă puteam transfera), că la rusă nu era problema dosarului și am crezut că sunt mai puțini candidați. Culmea e că mai multe fete au gândit ca mine. O mare concurență...
Nu m-am descurajat. Eu în viață, în general, am fost o luptătoare. M-am pus, din nou, foarte serios pe învățat.
Adică mi-am propus ceva, am trecut peste greutăți și am spus că nu există să nu pot. Dar a fost o perioadă foarte grea. Ziua învățam istorie, română și încă o materie din care urma să dau admitere, și după-masă mergeam la un curs de Crucea Roșie, condus de doctorul Florescu, care avea nevoie de asistente. Mergeam în fiecare după-masă. Mi-am zis că dacă nu voi reuși la facultate, mă voi angaja acolo. Era greu. Eu și mama cu un salariu mic... Nu ne ajungea... Tot timpul vindeam câte ceva din casă pentru a putea face față.
Am luat, cu profesorul Țintă, niște ore. El a fost cu soția la noi și aveam o pictură „Cleopatra cu capul lui Ion Botezătorul”, foarte frumoasă, de pictorul Bekey (un ungur foarte la modă). Profesorul și-a dorit acea pictură. Am zis că plătim diferența și l-am întrebat cât consideră că ar fi prețul acestui tablou și atunci a spus că nu mai trebuie să plătesc nimic pentru aceste meditații. Am luat ore de istorie, deci m-am pregătit foarte bine, și după-masă mergeam la cursurile lui Florescu, unde învățam pediatrie, igienă, toate pentru asistentă. 10 am luat, am carnetul. Mi-a prins bine acel curs, pentru că pe undeva m-a călit. N-am obținut din prima tot. De multe ori mi se spune, uite, tu ești Cetățean de Onoare, ție președintele ți-a dat Meritul Cultural în Grad de Cavaler, ai șapte diplome diverse de la diverși, cum, totuși, le-ai făcut? Zic, prin muncă! Adică, dacă tot muncești, nu se poate să nu vină rezultatele și recompensele. Normal că, pe undeva, eu mă simt așa, oarecum handicapată că nu am niște bani puși de-o parte și aștept pensia și îmi socotesc bănuții, dar... așa stau lucrurile.
Până la urmă, după ce-am învățat atât, am reușit să intru la română-germană, așa cum voiam eu. Maghiara o vorbesc bine, pentru că madame Egerer era unguroaică. Știu și germană, am învățat și un pic de sârbă, deci sunt bănățeancă sută la sută, deși sunt născută în Ardeal. La noi în bloc ne jucam cu toții. O singură dată am simțit o stare mai deosebită, când noi ne jucam pe la etaje. Eram șapte copii, cinci fete și doi băieți. Diferență de doi, trei ani, deci, cam aceeași generație. Și eu am zis: Urma scapă turma! Eu am fost prima. Iulica zice la fel. La care eu zic, nu-i adevărat, eu am fost prima, și zice, tu înțelege că eu am fost prima, îl chem pe tata și-ți trage ție sau lu maică-ta o bătaie, de numa’. La care eu spun: Eu o chem pe mama. Atunci mi-am dat seama că n-am tată. La care ea, cu un zâmbet pe care nu-l uit: Maică-ta să se bată cu tatăl meu? Nenea Țiți era un bărbat puternic și atunci am simțit că n-am tată, adică o infirmitate sufletească.

- Viața la facultate?

- După admitere a fost frumos, cu prieteni, cu dascăli. Îmi amintesc că mergeam în excursie cu domnul prof. Deliu Petroiu. Era cald, iar în compartiment era și mai cald, iar domnul Petroiu a spus: Uitați-vă, un peisaj „împuțitor de frumos”! Când colegii l-au auzit, parcă văd scena, toți s-au ridicat, unde-i, ce-i. Altfel nu se uita nimeni, pentru că era căldură și moțăiam.
Apoi domnul profesor Todoran, care ne preda, iar cursurile lui despre Eminescu erau fascinante, și care era foarte meticulos, liniștit, se uita la unul, la altul cum ne luam notițe, iar eu eram foarte conștiincioasă. Existau niște relații între profesor și studenți, de suflet, de respect. I-am spus nepoatei: Ana, să nu lipsești de la cursuri. Iar eu am reușit, și acesta e un merit de-al meu, că i-am picurat acest lucru în suflet, deși ea e mai mult cu arta, cu umblatul, cu organizatul. Ana a susținut admiterea la finanțe-bănci aici, la Timișoara, secția engleză, dar a spus că vrea să încerce și la București. A reușit și la Timișoara, și la București, iar pentru că la București a întâlnit o altă lume, a revenit la Timișoara. A fost șefă de promoție, a susținut masteratul, a dat concurs pentru o firmă de antreprenoriat și muncește mult și acolo, și la Artmedia.

- După facultate?

- Am primit repartiția la Lenauheim, care este o comună bogată, nu așa departe de Timișoara. Eu fusesem pentru repartiție la Cluj și am luat Lenauheimul, pentru că pe atunci nu erau orașe unde absolvenții să înceapă activitatea didactică.
Dar, aici vine o cotitură în viață: madame Egerer, vecina noastră a venit cu „Drapelul roșu”, ziarul de atunci, în mână și-mi spune că se caută un referent literar la Teatrul „Matei Millo” din Timișoara. Condiția era să fii absolvent de teatrologie sau filologie. Și Muti zice: Filologie - tu ai terminat filologia. Aici ești la doi pași. Eu îl cunosc pe Jenel (Jenel era Gheorghe Leahu), mergem și îi spun eu: Jenel, tu ești orfan, Pica e orfană, sprijin-o un pic! Și atunci am zis: Nu, Muti! Dacă vrei dau concurs, fără chestii din astea. Vedem dacă reușesc.
M-am dus să mă înscriu la concurs. Era o altă atmosferă. Lumea era binevoitoare, deschisă și plăcută. Și eu am avut noroc la concurs. Eram șapte, doi băieți și cinci fete, dintre care unii mai dăduseră înainte concurs pentru post. M-am interesat care e primul subiect - trăgeai un bilet cu o piesă. O citeai acolo și îi făceai analiză. Pentru un absolvent de filologie, în fond era o analiză literară. Și pe urmă - impresii despre un spectacol vizionat. Pe atunci „Sfânta Ioana” era în mare vogă, avea mare succes. Și eu mă gândeam că o să scriu despre „Sfânta Ioana”. În fața mea era un băiat și l-am întrebat ce scrie – „Sfânta Ioana”, mai încolo era o fată – tot „Sfânta Ioana”, cealaltă zicea că încă nu știe, dar probabil „Sfânta Ioana”. Și atunci mi-am zis că de patru „Sfânta Ioana” se satură comisia. Trebuia eventual să fii critic teatral, să-i faci praf. Și era foarte bun spectacolul, deci mai mult lăudai decât criticai. Văzusem un spectacol care nu mi-a plăcut – „Sonet pentru o păpușă” – și nici nu am stat până la sfârșit. Dar a fost de ajuns jumătate de spectacol cât văzusem. Și am scris, l-am desființat. Peste două zile s-au dat rezultatele, Doina Artimon, adică eu, pe primul loc. Nu mi-a venit să cred. Așa vorbisem cu mama că ne mai gândim dacă reușesc, dar nu credeam că voi reuși. Pe urmă, între timp, vecinii și cunoscuții ziceau că să lucrezi la teatru nu e puțin lucru, e altă lume, e la doi pași de casă, e un privilegiu. Și chiar aveau dreptate. În plus, nici nu era program fix, începeam în jurul orei 9, uneori seara, la spectacol, consilier artistic, la repetiții, era mai lejer. Adevărul este că mi-a plăcut enorm. Faptul că am intrat în legătură cu niște oameni, deosebiți, a fost extraordinar.

- Ați început o nouă viață.

- Da. Am rămas de-a dreptul surprinsă la repetiții. Vezi un spectacol și zici că e foarte bun, dar e atâta muncă, pe rol, pe stare. Unii colaborau, alții mai puțin. Turnee - Vârșeț, Alibunar, Satu Nou, mi se părea că sunt la Paris. Veneam cu mandarine micuțe, cumpăram câteva kilograme și dădeam câte două, trei prietenelor.

- Cum l-ați cunoscut pe Mircea Popa, soțul dumneavoastră?

- Meandrele vieții. La facultate eram prietenă cu Bogdan Herzog, Dan, cum îi spuneam, care a lucrat apoi la radio. O figură simpatică, drăguță, care s-a lipit de mine. La facultate eu eram printre primele, și Dan avea tot timpul restanțe. Noi învățam împreună, într-o grupă de doi, trei colegi. Dan, în anul doi, era tot timpul după mine. Atunci eu i-am spus așa: Dane, eu am o vorbă pe care foarte rar o folosesc, poate să pară desuetă, țigănească, dar fii atent, o spun acum: cancer să capăt, dacă tu cele două restanțe pe care le ai nu le iei cu note de la 7 în sus. El zice: 10 iau, 10 iau. La care eu i-am spus: Nu trebuie să iei 10, numai de la 7 în sus, pentru că mi-e jenă să fiu eu tot timpul cu note foarte bune (eram în aceeași grupă). A dat examen și a luat 5, apoi i-am zis că s-a terminat, pentru că nu mă onorează. Mama făcea bulion la bucătărie, care avea geam spre coridor, Dan a venit să o roage să-l primesc în casă că-i pare rău. Mama i-a spus că el nu mă cunoaște: Pica e foarte bună, dar când a zis, a zis. Și s-a terminat!
Apoi l-am cunoscut pe Mircea. A venit de la Craiova la Timișoara... A jucat fotbal și la Poli o vreme... Mamei nu i-a prea plăcut la început, nu s-a împăcat cu gândul că juca fotbal... Pe Wimbeldon i-au rupt piciorul și atunci a stagnat în sport... Spun cu păcat că atunci, oarecum, m-am bucurat că i-au rupt piciorul și i l-au pus în ghips, pentru că instinctul de conservare l-a făcut să nu mai fie așa curajos. El avea un șut grozav, la 22 de ani era încă în ascensiune. Atunci s-a ocupat de facultate, iar la terminare, la UMT, directorul Bagiu i-a zis să vină să joace la echipa uzinei. El a zis că nu ar vrea pentru că era la Poli, nu era omul compromisului. În orice caz, foarte corect, a rămas la UMT, de unde s-a și pensionat. Acum toți au „n” joburi, că te miri și nu știu cum le fac. Când ai două, trei sarcini, nici nu poți să le faci foarte bine, părerea mea.
Cu Mircea am avut o căsnicie fericită, iar după doi ani de când ne-am căsătorit, în 1967 s-a născut fiul meu, Sabin Alexandru, Ducu. Din fericire, am o noră deosebit de atentă și caldă, Delia, mama celor doi nepoți, Ana-Maria și David, care îmi luminează sufletul. Prin prezența lor îmi aduc bucurii și emoții neașteptate. Chiar dacă părerile noastre diferă, îmi sunt aproape, sunt în țară, muncesc pe rupte, dar își găsesc timp și pentru mine. Pot să mă declar un om fericit.

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ
- va urma -