Oamenii cetății

- Să abordăm activitatea dumneavoastră de la teatru.

- Cum vă spuneam, m-am pregătit pentru a fi dascăl, însă viața mea a luat o cotitură neașteptată, dar foarte frumoasă. Am dat concurs la teatru, am reușit ca referent literar, peste câțiva ani, tot prin concurs, am avansat ca secretar literar și întreaga mea activitate s-a desfășurat altfel decât mi-am imaginat. O lume cu totul deosebită. Am intrat într-un mediu cu oameni speciali: Gheorghe Leahu, Dina Cocea, Natalia Stancu, Marietta Sadova, prof. Ion Zamfirescu, prof. Ion Toboșaru și alții. Îmi place foarte mult să amintesc zicala unui înțelept: „Actorii sunt Copiii de Duminică ai lui Dumnezeu”. Foarte frumos spus, pentru că sunt parcă făcuți din alt aluat decât noi, toți ceilalți. Au un ceva aparte și nici nu e de mirare, interpretând și lucrând pe texte deosebite, cu personaje deosebite, de la un ticălos la un savant, de la un înțelept la un îndrăgostit. Fel de fel de roluri care își pun amprenta asupra lor. Ca la un copac bătrân, pe care atunci când îl tai se văd inelele anilor, care îl marchează, tot așa, un actor nu poate să nu fie mai mult sau mai puțin marcat de activitatea lui.

- În ce constă activitatea unui secretar literar?

- Acum mai bine de o jumătate de secol, secretarul literar propunea piese pentru repertoriul stagiunii viitoare (din dramaturgia românească actuală, din dramaturgia clasică, piese pentru copii, piese din dramaturgia țărilor socialiste etc.). Astăzi cuvântul hotărâtor îl are regizorul. Sigur că erau și treburi de rutină, trebuiau făcute afișe, trebuia mers la corectură în tipografie, trebuia să redactezi caiete-program.

- Dar afișele, unele dintre ele, au ajuns opere de artă...

- Da, dar eu mă refeream la cele pentru spectacolele programate. Cele pentru premiere sunt opere de artă, sunt rodul scenografilor, artiști care fac parte din spectacol. Scenograful se gândește la decor, la costume, la lumini, la afișe, practic la toate detaliile de finețe. Erau și treburile zilnice, de citit piese, de făcut referate, de făcut programări, de organizat întâlniri cu diverse categorii de public, de mers cu microspectacole în întreprinderi, de luat legătura cu conducerea de acolo. Pe atunci aveam plan de spectacole, de spectatori, de încasări. Se organizau Festivaluri, era o perioadă de autofinanțare, cum se numea, care nu era deloc ușoară. De exemplu, ideea mea dinainte de Paști de a ruga-o pe Emilia Jivanov, prietena mea, scenografa, să facă niște coli de împachetat cu iepurași de Paști a fost binevenită. Le adăugam la caietul-program, le vindeam și aveam niște bani. Reușeam să strângem fonduri ca să putem organiza Festivalul Național al Dramaturgiei Românești. Duceam o luptă. Nu era căldură, iar iubitorii de teatru veneau adesea cu paltoane. Oamenii aplaudau și se auzea un sunet ciudat pentru că majoritatea purtau mănuși. Era frig în sală.
În perioada asta am cunoscut mari personalități, regizori ca doamna Marietta Sadova, ca Ioan Taub, ca Ioan Ieremia, ca Aureliu Manea, care avea străluciri ce erau la limita dintre geniu și nebunie. Manea a avut, de exemplu, un spectacol, „Anotimpurile”, cu Ovidiu Iuliu Moldovan și Florina Cercel, și lucrau până noaptea târziu. Îmi amintesc de o întâmplare drăguță - după miezul nopții sună telefonul la capul meu și ridic. Țuca zice: Pica, dormi?. Zic: Normal că dorm. Pica, avem o rugăminte. Așa de bine repetăm și tare ne-ar trebui o cafea. Am propus să o rugăm pe Pica (eu locuind la doi pași). Crezi că ai putea? Zic: Sper că da. M-am sculat încet de lângă Mircea, am mers la bucătărie, am făcut o cafea zdravănă în termos și m-am dus. Locuiam la cinci minute. Le-am dus cafeaua, m-au pupat, eu nu am stat nicio clipă, m-am întors și m-am băgat în pat. Toată treaba a durat maximum o jumătate de oră. Era vorba despre „Anotimpurile”, care a ieșit un spectacol extraordinar, autorul nu și-a recunoscut piesa când ne-am prezentat la București, așa a fost gândit de Manea. Au fost evenimente ieșite din normalitate.
O altă parte a perioadei mele de început: Gheorghe Leahu m-a întrebat dacă cunosc teatru și i-am spus că nu prea, că am fost un spectator obișnuit. A zis „bine” și mi-a dat să citesc Shakespeare. Și a trebuit să recitesc, până l-am înțeles, că una e să ai o lectură obișnuită și alta e să încerci să pătrunzi în relația dintre personaje, în atmosfera piesei, în conflict etc.
Dl Leahu a dus o luptă extraordinară pentru ca teatrul „Matei Millo” să devină Teatru Național. Câte adrese, câte audiențe, referate, intervenții, muncă și din nou muncă… Îmi dicta, eu îmi notam, îi dădeam doamnei Colceriu să bată la mașină și trimitea la minister fel de fel de cereri, până când Teatrul „Matei Millo” a devenit Teatru Național. Un moment crucial, a fost atunci când am intrat în rândul celor mai bune teatre din țară. Ne omora autofinanțarea. Am organizat microspectacole cu care ne-am deplasat la Fabrica de Lapte, la Fabrica de Tramvaie, UMT, Elba etc. Făceam un microspectacol distractiv, de 20-30 de minute, cu momente comice, care să determine conducerea și angajații să cumpere întreg spectacolul. În caietul-program aveam o pagină despre întreprinderea prietenă care sponsoriza tipărirea acestuia.
Era o epică grea, premiera era precedată de mai multe vizionări din partea cenzurii.
Totuși în teatru s-au spus cele mai multe lucruri, cu cele mai multe șopârle.
Erau oameni care ne iubeau, care veneau la unele repetiții și ne spuneau la ce să fim atenți. Chiar dl Ion Iliescu a fost o perioadă aici. Fiind iubitor de teatru, venea uneori la repetiții, că îi plăcea teatrul. La piesa „Alegere”, pusă în scenă de un regizor tânăr, care pur și simplu nu găsea modalitatea de a încheia spectacolul, Iliescu a propus o idee, care i s-a părut bună regizorului. Spectacolul a trecut de cenzră. Multe lucruri care păreau negre nu erau chiar așa.

- Cu cine ați colaborat cel mai bine?

- Cu dl Leahu, cu doamna Nicoară, cu dl Traian Bunescu, cu care glumeam toți, că el era conf. univ. dr. și îi ziceam conf. dâr, bâr, câr, mâr, cu Mariana Voicu, colega mea de birou, secretar literar apreciat, cu un condei deosebit, cu care am împărțit ani de-a rândul momente speciale din teatru.
Dintre actorii cu care am legat prietenie erau Florina Cercel (Țuca), care era o actriță minunată, Dora Chertes, o actriță fermecătoare, Ovidiu Iuliu Moldovan, un actor extraordinar, Mihaela Murgu, o actriță simpatică, Victoria Suchici (Tori), o actriță haioasă - râdeam cu toții când ne povestea că venind spre teatru cineva a urmărit-o și la un moment dat s-a apropiat de ea și i-a spus: Domnișoară, cred că avem același drum. Ea a răspuns: Nu, domnule, eu mă duc la teatru și dumneata te duci în...

- Viața dumneavoastră este puternic legată de teatru. Vine momentul de răscruce, ‘89. Cum v-a marcat?

- În ‘89 eram la o zi de naștere, la familia Fazekaș și unul dintre prieteni s-a dus la gară să-și aștepte fata. A venit înapoi și a zis: Cred că se întâmplă ceva, este o atmosferă foarte ciudată. A doua zi a fost momentul Tökés și a început Revoluția. Eu eram pe atunci secretar de partid al Teatrului Național și desigur că am fost solicitată. Se vorbea, era periculos, lumea se aduna. Momentul acela când s-au deschis granițele pentru presă a fost un moment zguduitor. Am însoțit o mașină a mass-media din Ungaria și am văzut oameni răniți la Spitalul Județean, apoi am mers la cimitir, în Calea Girocului...
Acasă, cu Ducu, stăteam în genunchi în dreptul geamului, ca să nu ne atingă gloanțele. S-au spart geamurile. Am și acum două gloanțe.
După Revoluție a fost perioada când Luci Nicoară și alți directori au trebuit să plece. A venit Șerban Foarță, care este un poet excepțional și un om de mare cultură, dar care a luat niște măsuri ciudate. Nu a mai vrut să facem nici un fel de ședințe, doar eram în democrație. El nu a fost de acord nici cu ședințele de programare (cu organizatorul de spectacole, cu regia tehnică, cu secretariatul literar), care erau necesare. După o săptămână casiera m-a sunat: Doamna Popa, ce fac că nu am afișe?. Zic: „Vorbește cu Șerban”. Ne obliga să ne spunem pe nume.
M-a chemat Șerban la el și m-a întrebat dacă îl sabotez. Am zis că nu, dar programarea și afișele trebuie făcute. A zis că nu poate colabora cu astfel de oameni și i-am zis că îmi dau demisia. Am luat foaia, mi-am dat demisia și el a scris „de acord”. În momentul acela a căzut cerul pe mine, nu mi-a venit a crede. Am venit acasă, am plâns, Mircea, foarte înțelept, m-a liniștit și mi-a spus să mă calmez că nu s-a terminat lumea. M-am pensionat înainte de termen. Adevărul e că am simțit că nu pot să trăiesc fără teatru și atunci mi-am spus: Uite, toată lumea face asociații, fundații, hai să fac și eu ce știu. M-am gândit la Luci Nicoară, care era de un an acasă, m-am dus la ea și i-am propus să facem o asociație. Ea a găsit ideea foarte bună. Împreună ne-am interesat ce și cum, am căutat nume. Am decis să îl rugăm pe maestrul Beligan să ne ajute cu numele și i-am dat telefon. A răspuns: Bine, Pica, în cinci minute îți dau cinci titluri. L-am sunat în cinci minute și, într-adevăr, ne-a dat câteva titluri, primul fiind ARTmedia. Eu eram Doina Artimon, numele ART media ne-a plăcut amândurora și așa a rămas. Am pornit demersurile, am înființat asociația, care pe urmă s-a transformat în fundație.

- Ce înseamnă aproape trei decenii de Artmedia în limbajul oarecum sec al cifrelor?

- 156 de titluri, ceea ce înseamnă aproximativ 180 de spectacole și 118 recitaluri, care au fost prezentate în trei locații diferite: „Viennese”, „Do-Stil” și „Club 30”. Împreună cu Fundația „Augusta”, Artmedia a patronat Școala de Balet „Rodica Murgu”, contribuind destul de serios la organizarea celor nouă spectacole care au încheiat fiecare an de studiu.

- Și alte spectacole?

- Nu uitați: Artmedia înseamnă spectacole, dar și cafenelele literar artistice. Au fost invitați artiști, personalități de vârf: Adriana Trandafir, Tamara Buciuceanu, Ion Lucian, Tudor Gheorghe, Dorel Vișan, Dem Rădulescu, Mihai Fotino, Ovidiu Iuliu Moldovan, Florin Piersic, Leopoldina Bălănuță, Radu Beligan, Ștefan Iordache, Victor Rebengiuc, Angela Similea, Dan Puric, Maia Morgenstern, Mircea Albulescu, Ileana Stana Ionescu, Ion Marin Almăjan, Draga Olteanu Matei, Valentin Silvestru, Dorina Lazăr, Oana Pellea, Adela Mărculescu, Damian Crâșmaru, Florina Cercel, Vladimir Jurăscu, Ion Haiduc, Corneliu Murgu, Horațiu Mălăele, Florin Piersic jr., Coca Bloos, Ada Milea, Răzvan Vasilescu, Ilie Gheorghe, Emilia Popescu, Mircea Belu, Damian Oancea, Irene Flamann Catalina, Valeria Seciu, Florian Pittiș, Eugen Cristea, Alexandru Repan,
George Ivașcu, Ioan Jurca Rovina ș.a.m.d.
Ani de-a rândul Lucia Nicoară, Anca Augusta și cu mine am sprijinit Școala de Balet „Rodica Murgu”, care a reprezentat o adevărată pepinieră a micilor balerini.
Pe Rodica Murgu, o balerină de excepție, am aniversat-o și omagiat-o cu spectacolul „Gratia mundi”, ținut la Operă (prezentator - Florin Piersic, invitați speciali - Răzvan Mazilu cu Monica Petrică și prim-balerinii Adina Tudor cu Ovidiu Matei Iancu).

- E de presupus că, în timp, v-ați speriat, nu odată, de înălțimea la care fusese așezată ștacheta Artmedia; puteți alcătui un top al celor mai grele încercări (de toate felurile...), la care v-a supus aceasta?

- Adevărul adevărat este că organizarea fiecărui spectacol, indiferent că este cu două personaje sau cu o 142 - mă refer la „Regina mamă”, respectiv la „Danaidele” - incumbă o mulțime de probleme: de la contracte, discuții cu actorii, la realizarea sumelor necesare... Toate spectacolele noastre, care costă foarte mult, au două surse de venituri: pe de-o parte, biletele, pe de altă parte, sponsorizările. E greu, e foarte greu să aduci cele mai bune spectacole fără să te gândești dacă acestea „merită” sau „nu merită” atâta efort din punct de vedere material. În top se află marile turnee: „Danaidele”, creația lui Silviu Purcărete, „Hamlet”, al lui Vlad Mugur, „Don Juan”, realizat în Franța tot de Purcărete, „Numele trandafirului”, al Naționalului bucureștean, „Șatra”, de la Naționalul din Constanța, „Cocoșatul de la Notre Dame”, al Baletului Național din orașul Pécs, „Romeo și Julieta” și „Regele Lear”, Teatrul Globe din Londra, „Măscăriciul”, „Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice”, „Stage Dogs”, „Cafeneaua”.
Am adus și spectacole muzicale: „Văduva veselă”, cu Dorin Teodorescu, care era interpret, director la Teatrul de Operetă și soțul prietenei mele Fani Bălu, cu care mă cunosc din studenție.
Tot în top sunt o seamă de one-man-show-uri de club, unele dintre ele fiind cu adevărat senzaționale: cele două recitaluri ale lui Ilie Gheorghe, cel susținut de Ada Milea și Alexandru Bălănescu, „Sex, drugs & rock and roll”, al lui Florin Piersic jr., recitalul Cocăi Bloos, dar și evoluțiile din seria „Cine-s eu?”, când actorii și-au prezentat viața cât se poate de profund și de adevărat.

- Ce alte preocupări a mai avut Fundația?

- De la începuturi, Fundația Culturală Artmedia a încercat să facă și spectacole aniversare, de binefacere, educative. De exemplu, o linie directoare a întregii activități este grija pentru formarea publicului de mâine, „firul roșu”. Am lucrat împreună cu Mitropolia, prin părintele Zaharia Pereș, un om absolut minunat, cu care mergeam să primim bani să premiem olimpicii. În ultimii doi ani, doamna inspector general Aura Danielescu a obținut de la Consiliul Județean bani, ca pe lângă olimpici să fie recompensați, pe drept, profesorii care i-au format.
În primii ani, odată cu spectacolele Școlii de Balet „Rodica Murgu”, femeile de afaceri, reprezentate de Maria Grapini, dădeau recompense la aproximativ 8-10 olimpici. Asta a fost în primii cinci ani. Apoi a venit Mitropolia și a propus să dezvoltăm acest proiect. Astfel, erau cam 60 de elevi pentru care dădeam recompense, dar și câte un spectacol de foarte bună calitate cu personalități de vârf: Dan Puric, Florin Piersic, Tudor Gheorghe, Zoli Kovacs (actorul numărul 1 de la Arad), Horațiu Mălăele, Maia Morgenstern, Teatrul Globe la care au fost invitați olimpicii.
Trăim o altă epocă, trebuie să ne adaptăm. Încerc să înțeleg noul val. Unora dintre prietenele mele nu le place câte un spectacol modern și atunci le spun că, totuși, lumea s-a schimbat. Vârsta nu poate fi o scuză. Trebuie să fii mereu tânăr și receptiv, să trăiești asemeni contemporanilor tăi!

- Ce a însemnat, la trei decenii, Artmedia pentru dumneavoastră?

- Viața mea se confundă cu teatrul și, avansând în vârstă, vrând nevrând, simți că anumite lucruri te depășesc. Dacă ai înțelepciune, trebuie să înțelegi că atunci când „sceptrul capul îți apasă, altuia mai vrednic locul tău îl lasă”. Aveam posibilitatea să închei activitatea Fundației Culturale Artmedia sau s-o predau. Le-am întrebat pe fete, colaboratoarele mele, pe Adriana Cnejevici, cu care am lucrat un sfert de veac, și pe Ana, nepoata mea, cu care am lucrat câțiva ani, dacă cred că ar putea să preia Artmedia. M-am bucurat că au fost de acord. Fetele doresc să se implice într-o paletă tematică mai largă, să sprijine tinerele talente, să organizeze turnee, să-și asume riscuri din dragoste pentru teatru și spectatori.

- Cum s-a adaptat Artmedia la provocările perioadei actuale?

- Chiar dacă sălile de spectacole sunt închise, Fundația Culturală Artmedia a rămas alături de publicul său. Artmedia, acest „teatru al teatrelor”, după cum spunea cândva maestrul Radu Beligan, a oferit telespectatorilor „Maratonul solidarității”, un magazin de divertisment axat pe mari vedete ale teatrului românesc, din arhiva Artmedia a d-lui Victor Popa, vedete care au jucat în spectacolele aduse la Timișoara de-a lungul celor 28 de ani de activitate. Maratonul a contribuit, pe parcursul celor 18 episoade difuzate de Televiziunea Europa Nova, la ora 22:30 și în reluare la ora 16:30, dar și pe pagina de Facebook a „Artmedia”, cu o picătură de generozitate la atragerea de fonduri pentru Spitalul de Boli Infecțioase „Victor Babeș” din orașul de pe Bega.
Teatrul, din punctul meu de vedere, înseamnă comunicare, înseamnă, cum spunea Mircea Albulescu, „jumătate de măr”, care sunt actorii, iar ca mărul să fie complet și frumos, jumătatea cealaltă, publicul. Trebuie să-l încarce unul pe celălalt, pentru că unul fără altul nu pot trăi. În ziua de astăzi treaba aceasta devine discutabilă. Adică, mi-e teamă de ceea ce înseamnă festivaluri, turnee, spectacole afectate direct de pandemie. Când aud că unii specialiști spun că trebuie să ne obișnuim cu acest virus, înseamnă că s-ar putea ca lucrurile să ia o cu totul și cu totul altă turnură. În esență, mă bucur că am predat fetelor ștafeta și le-am scris, cu ocazia inaugurării celei de-a 28-a stagiuni, câteva rânduri: Fie ca prin înțelepciune și curaj să împliniți fapte admirabile a căror amintire să nu se stingă în vremurile ce vor veni, convinse că duceți mai departe o tradiție. Așa voi ști că strădania mea nu a fost în zadar. Cu drag, a voastră Doamnă Artmedia! Doamne-ajută!

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ