Scriu aceste rânduri întins pe un pat, cu două, trei cărţi alături. Îmi aleargă prin cap tot felul de gânduri, ce izbindu-se mai apoi de pereţi cad la pământ fără viaţă.
Dar, de fapt, nimic nu se poate închega coerent pe fondul unei voinţe vădit şubrezite.
Ne aflăm acum în plină primăvară şi eu încerc să mă bucur de ea... Sunt clipe, lungi şiruri de clipe, când între realitate şi mine distanţele sunt infinite. Ceva de rândul corpurilor cereşti. Toate mecanismele lumii încap atunci pe suprafaţa unei frunze. Ce frumos trebuie să fie Pacificul acolo unde nu e decât apă şi valuri... Singurătatea îşi ridică propriile cetăţi izbite în ziduri de umbre şi vedenii. Oricât ai avea mâna de lungă, până acolo n-ai cum să ajungi... Deasupra mea e tavanul, pe a cărui suprafaţă am identificat, conceput s-ar putea zice, desene şi trasee.
Profile de femei, capete de animale, figuri geometrice, contururi de flori, cărări continue sau frânte ce sfârşesc atunci când e soare în mari ochiuri de lumină. Noaptea, peretele acesta e întunecat ca un fund de căciulă ciobănească, dar când e lună, cernută prin perdele, o pulbere galbenă s-aşterne peste întinderile sale. Mă duc gândurile atunci spre îndepărtatul deşert Gobi, despre a cărui poezie am citit doar prin cărţi. Poţi să stai aşa, întins pe pat, uitat de lume chiar şi zile întregi, să-i dezlegi pe toţi de fiinţa şi sufletul tău, săi laşi să-i înghită distanţele, ceaţa, ploile, succesele lor materiale, să-i fărâme obstacolele, pierzându-i astfel pentru totdeauna. Sunt, în fapt, obosit şi toate obiectele din jur vor să mă ajute, să mă sprijine să dorm puţin... dar în van, căci sub pleoape e bine instalat ultimul meu drum făcut cu trenul...
„Du-te, mi-a spus Betty, tot mai umflată de cafele şi ţigări, du-te la ei, la Bucureşti”... În urmă cu vreo patruzeci de ani aceste călătorii erau o plăcere. Dintr-o vacanţă de vară petrecută-n praful unui sat de şes, în deplină libertate, reveneam în capitală, în pădurea de blocuri şi haosul de maşini, în tumultul de oameni, orăşeni, târgoveţi, meseriaşi, ţărani ce prin vorba și comportamentul lor alcătuiau o fărâmă de orient autentic. Reveneam să-mi fac anii de liceu strecurându-mă aidoma unui şoarece printre profesori şi cataloagele lor. Ce plăcut foşnea toamna prin parcurile din jurul acelei clădiri înalte, solide, ale cărei umbre puteai crede că se văd până departe, în judeţele Ilfov şi Teleorman. Iernile liceului erau lungi, cu ninsoare viscolită, cu vacanţe mici, neprevăzute.
Profesorii plini de gheaţă acţionau şi atunci cu cataloagele lor, aruncând după noi, nu arareori, cu note mici şi ameninţarea calificativului de la purtare. Venea apoi primăvara şi noi, în plin regim de teroare comunistă, neluat în seamă, ne avântam cu bărcile pe lacuri, lăsând-o cu învăţatul mai uşor. Dar nu mergeam până-ntr-acolo, cu aşa-zisa nepăsare, încât să ne imaginăm că profesorii şi cataloagele lor s-ar fi prefăcut în fluturi, pe care să-i poţi ucide cu o simplă lovitură de jurnal... Vara propriu-zisă a început cu valuri tăioase de căldură.
Erau momente când te loveau în ceafă, peste obraji, pale de vânt uscat, medicamentoase, trimise parcă direct din nisipurile Saharei. Pe la ceasurile amiezii, momente pentru mulţi de mare istoveală, mersul pe jos era o încercare aproape ucigaşă.
Îţi dădeai seama atunci, înaintând greu, chiar clătinându-te, cât eşti de fragil, de vulnerabil. Ce să faci altceva pe călduri, decât să bei mereu apă, să gândeşti cât mai simplu, să te fereşti de grăsimi, preparate grele, să laşi sentimentele de mare intensitate la o parte, să opreşti umbrele din fuga lor şi să te înveleşti straturi, straturi cu ele... Într-o zi, în această Timişoară fumegândă, aflându-mă pe stradă ceva s-a întâmplat... pe un fond de căldură, de aer mişcător, de arteriole rupte m-am trezit în faţa mea cu o bilă albastră de gheaţă... Se rostogolea lent pe trotuarul ce devenise molatec ca o blană, acoperit cu membrane subţiri de lumină. Corpul solid, strălucitor, în mişcarea lui nu-mi afecta nimic, nici judecata, nici amintirile, cu atât mai puţin imaginaţia. Îmi lăsa chiar senzaţia răcoritoare, de largă respiraţie, că în întregul oraş nu eram decât noi... Ce miracol, într-un fel blând, catifelat, să păşeşti în linişte ca într-un castel legănat de ape. Se dădeau la o parte, ca la o comandă, perturbaţiile, semnele de întrebare, penele negre ale marilor şi micilor anomalii, contradicţiile arzând mocnit, ridicate la suprafaţă din straturile tulburi ale celui mai adânc întuneric... La un moment dat, neprecizat pe cadranele ceasornicelor, în locul bilei albastre mi se înfăţişă înainte o pădure în care, printre arborii aflaţi într-un imperceptibil balans, se arătau personaje din filmele mai vechi ale familiei male...

Mircea PORA