Se vorbeşte mult, apăsat, de declanşarea unor alegeri anticipate. De o curăţire a terenului de anumite zguri.
Preşedintele şi premierul sunt antrenaţi în realizarea lor. Le doresc succes. Se mai vorbeşte apoi, e drept că mai în treacăt, despre democraţie ca stare de fapt, despre statul de drept.
E un oarecare temei să fie amintite. Şi ca un cadru general, la toate acestea se aminteşte de politicieni, de cei mai răsăriţi, puţini la număr, de tot felul de specialişti care-mi par a fi din ce în ce mai mulţi, că la ora actuală totul e fluid, într-o permanentă schimbare, că şi România e prinsă în vâltorile acestea şi drept urmare trebuie să ne aşteptăm la surprize dintre cele mai felurite.
Dar în timp ce frazele astea zbârnâie pe lângă urechile noastre creându-ne emoţionante aşteptări, ochii pot vedea, urechile auzi, că pe nu ştiu câte planuri ne aflăm împotmoliţi în vechile tare.
Îndelungatul episod Caracal, care stă să bată anul, ne poate vorbi despre starea, de fapt, a justiţiei noastre.
După nouă luni de zile de audieri, acumulări de probe, stabiliri de ADN-uri, dueluri între avocaţi şi procurori, nici o ştire clară despre dispariţia celor două fete, mai des acum pomenite decât Eminescu şi Caragiale. Trecând în revistă filmul în cauză, distribuit zilnic cu orele, te poţi gândi, concluziv, la puţină justiţie, în schimb la multă incompetenţă, complicitate, nepăsare în administrarea probelor.
Cum să nu te treacă fiorii? În legătură directă cu moliciunea, chiar ramolismentul, justiţiei stă şi numărul în creştere alarmantă al crimelor. Românii, cei munciţi de porniri criminale, şi par a fi destui, au înţeles că dacă ai un adversar, fie în dragoste - pasionali, neiertători aici, „ai noştri” - fie pe un alt teren, cel mai rentabil şi liniştitor pentru suflet e să pui mâna pe cuţit şi să rezolvi „decisiv” cazul. Te echipezi, pândeşti, împlânţi.
Dacă pedeapsa cu moartea nu mai există ca şi ceva vetust, primitiv, medieval, atunci chestiunea cu detenţiile se mai rezolvă.
Profitându-se de mersul de melc al justiţiei dar şi de absenţa unei poliţii fără burtă, greu de corupt, au proliferat „clanurile”, grupări hotărâte să-şi facă pârtii aproape în orice domeniu. E scutită aici doar Academia, căci ea stă retrasă între hârtii şi colburi notând mereu ceva, doar ea ştie ce. Şi, totuşi, la un anume moment un clan a atacat-o şi pe ea. Rezultatul a fost că Elena s-a trezit academiciană.
Un parc în care nu s-a mai intervenit demult e şi sănătatea.
Arbori vechi-spitale vechi, alei necurăţate-saloane, camere de baie improprii, ţânţari, căpuşe-infecţii intraspitaliceşti.
O situaţie chiar tragică aici este tratamentul absolut inuman la care sunt supuşi bolnavii în santoriile de psihiatrie.
Aspect detestabil a tot şi a toate. Oameni abandonaţi şi bolilor, şi nepăsării. Brutalităţi în lanţ, o lipsă de umanitate dusă la extrem. Alimente pe care nu le-ai mai da nici animalelor.
Dar când se mai fac anchete în aceste locuri ale groazei apare câte o directoare sau un director, rotunzi în obraji, cu expresia clasică de hoţi, de excroci. Şi, bineînţeles,... nu sunt bani... am făcut ce am putut... nu e vina noastră că ţevile curg şi toaletele nu funcţionează...
Nici bucătăresele de la astfel de sanatorii nu arată rău, doar cei internaţi. Şi când te gândeşti că toate cântecele noastre populare gem de oameni de omenie care te primesc „în gostie”, de oameni frumoşi la chip dar, mai ales, la suflet. Să mai fim serioşi cu asta!
O problemă veche şi urâtă, de crasă necivilizaţie, rămâne şi felul în care sunt trataţi vârstnicii în societatea românească actuală. „Viţelul” de 20-25-30 de ani nu are, cu mici excepţii, nici o consideraţie pentru omul trecut de 70. În ochii lui acesta e o povară de care e foarte bine să te scapi.
Pentru cei vârstnici toate uşile şi ferestrele casei sunt deschise ca să-i bată cât mai tare vântul. Curg necuviinţele la adresa lor, în tramvaie stau în picioare pentru ca un mic mitocan, educat modern, de 16 ani, să stea pe scaun şi să-şi bâzâie telefonul. Şi de aici ar putea fi dezvoltat capitolul „Pensionarii”.
Până la urmă, fără mari ambiţii, un tablou cât de cât s-a închegat. Dar nu e pe deplin terminat...


Mircea PORA