Să te mai faci profesor, să te calce aproape toată lumea în picioare? Să intri în clase pline de elevi păduratici (să mă scuze excepţiile) cărora capul nu le stă câtuşi de puţin la carte. Să ţi se întretaie glasul cu sunetele telefoanelor mobile, vocea să-ţi fie acoperită de murmurele, chiar vociferările celor care stau în bănci? Dacă faci observaţii să ţi se răspundă obraznic, răstit, dacă pui întrebări legate de „materie” să nu primeşti uneori nici un răspuns? Să fii învinuit că nu faci meditaţii când haidamacul, nu elevul, căci nu mai prea sunt din aceştia, nu deschide cartea ori caietul, să ţi se treacă în cont toate eşecurile claselor la care predai când, individual, nu se învaţă aproape nimic? Să fii obligat să fii politicos, reţinut, bun ca pâinea caldă, când ora, orele-ţi sunt frecvent tulburate de diverse „figuri”, unii chiar copii de potentaţi care nici inteligenţi nu sunt, nici cei şapte ani de-acasă nu-i au. Şi dacă cumva îţi ieşi din fire şi mai strigi la unul sau, Doamne-fereşte, îl mai scuturi puţin să-şi regăsească echilibrul, să fi considerat un terorist, o brută, să fi asaltat de părinţi, să cadă pe capul tău directori, inspectori, să fii ameninţat cu penalizări de salariu sau chiar cu darea afară din învăţământ? Ba, chiar burduşit de poliţişti ca un delincvent, umilit în plină stradă cum recent am văzut că s-a întâmplat într-o localitate din județul Bistriţa Năsăud. Şi vrem educaţie, bun simţ, reducere a violenţei şi a ce mai urmează, când educatorul însuşi e pus la colţ, fără a avea nici o putere?
Un fel de prizonier între elevi, să le zicem aşa, autorităţi de multe ori nepotrivit alese şi părinţi, mulţi dintre ei cu capete patrate, cu nimic mai buni decât progeniturile lor.
Decapitarea profesorilor şi învăţătorilor, a autorităţii lor, a început odată cu înscăunarea sistemului comunist. Printre primii intelectuali terorizaţi de „sistem” au fost „cadrele didactice”.
Partidul, format majoritar din analfabeţi, a pus bocancul său noroios în şcoli. Pereţii claselor erau plini de lozinci comuniste, trebuia proslăviţi conducătorii aduşi cu pluta de cine ştie unde, sărbători de Crăciun, Paşti, nu, se preda o istorie falsificată, o literatură plină de „breslaşi” şi „deşlii”, era hulit trecutul, regii şterşi, scoşi în afară, ca, de altfel, toate personalităţile care însemnaseră ceva în devenirea naţiei. În ierarhia socială profesorul care ar fi trebuit să fie primul a ajuns să fie ultimul. În faţa lui nimeni nu-şi mai scotea pălăria. Miliţienii cu diverse grade, securiştii atotputernici, activiştii de partid incapabili să lege două fraze, să facă corect un acord gramatical, toţi „traşii-împinşii”, ajunşi „mari” peste noapte, îi erau „superiori”, îl monitorizau şi-l trăgeau la răspundere. Acestor oameni le era batjocorită demnitatea. Profesorii trebuia până târziu, în noiembrie, să meargă cu copiii în aşa zisa „practică”, în fapt la „robotă”, la strâns porumbul, să stea pe trasee ore întregi, indiferent de vreme, în aşteptarea celor doi Ceauşeşti, tot lor le cădea în sarcină procesul de alfabetizare a populaţiei şi multe altele. Totul pe salarii mici şi o masivă hăituială. Erau aproape de statutul lui „Neica Nimeni”.
La ora actuală, după ce-au fost puşi în genunchi de viziunea educativă „toţi sunt de vină în afară de copii, elevi”, rezultatele se văd. Tineret nepregătit, insolent, predispus la violenţă primitivă, înclinat spre uşurătate, ca să nu spun mai mult. Într-un asemenea climat, mereu luaţi la rost de tot felul de „autorităţi”, şi profesorii au decăzut. Se „evidenţiază” şi ei prin lipsă de interes şi superficialitate de toate felurile.
Cam asta, cu mici petice senine, e situaţia cu educaţia şi învăţământul. Soluţii de salvare? Una singură, refacerea autorităţii profesorale. Clar, fără echivoc. Fără obrăznicii, insolenţe, fără părinţi duşmănoşi faţă de oamenii de la catedră.
Căci altfel, cu atâtea „păreri” şi „libertăţi” în privinţa educaţiei, se ajunge în vastul imperiu al lui Dincă şi al altora ca el.
L-ar fi luat cineva peste picior pe profesorul de liceu Eugen Lovinescu, ar fi îndrăznit cineva să-i spună: „Vezi, băi profesore, că mâine, duminică, vii şi tu la cules porumb?”...
Eu am auzit asta, vorbele astea, din partea unui idiot de activist!


Mircea PORA