Nivelul unu, 1.

Aceste lucruri aş dori să fie odată clare. Am pornit-o pe un drum, pe acela mergem. Fără trageri cu ochiul în stânga, în dreapta, nu mai vorbesc în spate. S-a înţeles, tovarăşi? Tovarăşii mai vechi, Gheorghiu, Chivu, Leonte, au strâns din dinţi şi au tras, ca să mă exprim aşa, prima coasă. Păi ce au fost Piteştiul, Sighetul, Aiudul, Canalul, Gherla, dacă nu aşa ceva? Rezultatele au fost bune, după listele ce le avem, chiar foarte bune. Au fost lichidaţi, alungaţi, „scoşi din dispozitiv”, ştiţi dumneavoastră cine. Istoria, iarăşi ca să mă esprim aşa, a fost curăţată de ei. Între timp, ca să nu rămânem cu fundul în baltă, după cum chiar tovarăşul Gheorghiu a spus, s-a dat drumul la şcoli rapide conduse de vechii profesori, unii trădători, trădători, dar ştiau carte. A rezultat repede un număr mare de ingineri, medici, tehnicieni, cu ajutorul cărora s-au ridicat fabrici, s-au făcut hidrocentrale, a început satul să se mute la oraş.
- Am înţeles, aşa este, dar...
- Stai jos, nici un dar... mai am de vorbit... Pe urmă, după cum bine ştiţi, am venit la comandă eu. La început singur, pe urmă cu familia. Mai erau, tovarăşi, multe de făcut, căci de la o ţară agrară, înapoiată care producea doar fân şi viţei, la una multilateral dezvoltată nu se ajunge chiar aşa, peste noapte.
- Ştim, Dumneavoastră cu Tovarăşa aţi făcut totul încât să se poată vorbi de „miracolul românesc”.
- Şi totuşi... şi totuşi... cu toată vigilenţa, supravegherea, munca de lămurire, în ciuda tuturor succeselor, vechea clasă asupritoare n-a fost încă, înţelegeţi, pe deplin lichidată. Un singur om rămas din ea... înţelegeţi, ea continuă să esiste!
- Credeţi-ne, am vrea să înţelegem, dar pur şi simplu nu putem…
- E greu cu înţelesul, vă înţeleg, dar asta e situaţia şi trebuie să ne mobilizăm.
- Vă promitem că în cel mai scurt timp vom trece la acţiune şi vom rezolva problema. Vă rugăm, pe Dumneavoastră, pe Tovarăşa, să aveţi încredere în noi...

Nivelul doi, 2.

- Voi aţi auzit, mă, sau n-aţi auzit, mai avem în ţară duşmani de clasă.
- La noi, în judeţ, nu mai e niciunul. Avem doar cimitire cu ei.
- Nici la noi, de mult s-a purecat totul. Neam de neamul lor nu mai sunt duşmani. Ultimii doi, o familie de foşti proprietari, au murit acum un an.
- Şi la noi terenul e curăţit. Mai avem câţiva care se poartă frumos, se poate spune chiar cu maniere aşa cum aveau cei mai mulţi dintre „foşti”, dar toţi aceştia sunt tineri, s-ar putea să fi citit mai mult, unii, poate scriu chiar poezii, dar duşmani de clasă nu sunt. Să nu facem confuzii.
- Şi, totuşi, concentrând toate semnalele din toate judeţele, nu spunem deocamdată mai mult, serviciile ne-au indicat o zonă de dealuri şi păduri, unde s-ar mai putea să existe încă un mic număr de duşmani. Cei care însă s-au nimerit să treacă pe acolo n-au observat nimic neobişnuit. Câteva sate, mici, prăpădite, întinderi de păduri cum s-a spus deja şi mult noroi, mai ales toamna, iarna, când plouă şi ninge.

Nivelul trei, 3 (orăşele, sate).

- Măi, să fii al dracului, aproape peste tot sunt cuvintele „sate mici, prăpădite, întinderi de dealuri şi păduri şi noroaie peste noroaie în care intri până la brâu”...
- Şi, totuşi, ceva s-a făcut, o înaintare ca să zic aşa, de la „nivelul doi”. Secţia „Cercetări amănunţite” a pus accentul pe o zonă, aproape neluată în seamă, neturistică.
- Eu zic să contactăm serviciul „Investigaţii teritoriale, ochi neadormit”, de la „nivelul doi”, să vedem mai exact despre ce zone ar putea fi vorba. Ca să ştim unde şi ce lichidăm...
- Ce cotloane, vrei să zici... ce cotloane...
- Fie şi aşa... Cine încearcă, cine îndrăzneşte să ceară astfel de detalii?... Cum nu ştiţi?... E risc de cap...
- Poftim, orice risc ar fi, încerc eu...
- Te ascultăm... încearcă...
- Atenţie, încep... „Tovarăşe, domnule prim-secretar, unul dintre mai marii nivelului doi de putere, spuneţi-ne şi nouă, celor ce formăm nivelul trei al puterii, celor care facem munca de jos, primari, activişti, miliţieni, informatori, în ce colţ al nu ştiu cărui judeţ s-ar mai afla aristocraţi autentici, duşmani de clasă ai poporului?
- Chiar vrei să ştii, capsomanule? Şi tu şi toţi ceilalţi mâncaţi „pâine românească”, cheltuiţi banii ţării pe nemeritate. Zona a fost identificată, tot „nivelul unu”1 e foarte furios, notează şi căutaţi să rezolvaţi cât se poate de repede problema. Titlul acţiunii este „Aristocraţii din Ohaba”.
- Încă o vorbă, dacă permiteţi... Ştim, e adevărat că vag, de zona asta. Nu ne-am fi aşteptat. E după cum spune o veche înţelepciune din popor: „Unde şi-a dus mutul iapa”... E vorba de Ohaba Lungă, de Ohaba Română, de amândouă?... În orice caz, ne vom ocupa, vom începe imediat. Dar ca metode?... Dăm năvală peste ei ca pe timpuri sau procedăm altfel, mai cu mănuşi?
- Eu să-ţi spun ce-ai de făcut?... Sunt multe lucruri noi acum... Conjunctura internaţională, prestigiul ţării, minciunile cu drepturile omului... Câte clase de şcoală ai?
- Opt, să trăiţi, asta pentru moment...

Nivelul trei, 3, în acţiune.

- Am fost identificaţi, al nostru e judeţul. După fişa postului eu conduc, dar am fost doar pantofar, pantofi la comandă, chiar pentru aristocraţi. Acuma, ce e de făcut?
- Încercăm o năvălire, îi prindem şi apoi raportăm...
- Uşor de zis, greu de făcut. N-am mai înjurat, n-am mai bătut pe nimeni de nu ştiu câtă vreme. Şi cu cine mergem?
- Încercăm cu gărzile patriotice şi un detaşament de militari antrenaţi.
- Îi conduceţi dumneavoastră?
- Nu, nici vorbă, nu ştiu da o comandă. Va fi căpitanul Juncu de la acţiuni operative.
Din relatările căpitanului Juncu.
La ora 8 seara, 20, altfel, adunarea forţelor în spaţiul dintre Căminul C şi birt. La Cămin, nimeni, birtul plin. Aliniez oamenii şi strig „Atenţiune, comanda la mine”. Pe noapte ajungem la marginea pădurii dintre Ohaba Lungă şi Ohaba Română. Beznă, pădurea mai în beznă, linişte ca în morminte. Strig: „Pregătiţi arm, la atac”. Dacă puteţi, nu-i omorâţi”!... Intru primul căci cunoşteam pădurea. Pentru curaj, recunosc asta, zic: „F-tu-vă mama voastră de aristocraţi, nu s-a terminat încă cu voi?”... „NU”, şi-am şi încasat una după cap. Raportez, în continuare, am căzut la pământ şi până dimineaţa nu m-am putut ridica. La fel a păţit şi „oştirea”, dacă mă pot exprima aşa. Eu cred că pădurea e plină de aristocraţi şi satele din jur la fel”...

Mircea PORA