Ar trebui, mai mult ca oricând, să înțelegem odată pentru totdeauna că nu suntem singuri pe acest pământ, că nu noi am inventat roata și, că, vorba lui Terențiu: „Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e străin”. Când doar cu câteva luni în urmă în China se vorbea deja despre o viroză împotriva căreia nu se găsește leac, cei care trebuia să tragă bine cu urechea și să se gândească la consecințele mai apropiate ori mai îndepărtate ale unei asemenea maladii se dădeau cu toții de ceasul morții, își arătau mușchii cu „alegerile anticipate”, care păreau singura problemă a României pe atunci. Dar iată că praful s-a ales de mult doritele anticipate și, după cum se vede, se poate conduce și guverna țara și fără „anticipatele” președinților Iohannis și Orban, ambiții și anticipate pentru care am tot bătut pasul pe loc mult prea multă vreme, ținând cont că este un subiect de partid și insignifiant, după cum se vede.
Deci, suntem în Europa, în Uniunea Europeană, și vecini de continent cu chinezii care, după ce ne-au exportat zeci de ani tot felul de produse, iată că acum ne-au „expediat” și acest coronavirus de care nu sunt sigur că ni l-au exportat ei ori l-am importat noi. Problema este că, deși maladia ajunsese și în Europa, noi tot de anticipate vorbeam, noi tot anticipate doream, noi tot anticipate visam. Și nu „anticipate”, ori „anticipare” împotriva virusului, ci anticipate împotriva „ciumei” roșii, desigur, pentru că, după mințile bolnave ale unora, noi avem desigur și așa ceva.
Și după ce ne-am trezit cu moartea în case, după ce coronavirus a „ciumat” întreaga țară, continuăm cu minciunile și discursurile în cea mai oribilă „limbă de lemn”, prin care aflăm că avem un Guvern foarte bun, un Guvern care și-a făcut treaba, un Guvern al meu și așa mai departe. Iar acest Guvern nu este altul decât același dat jos de Parlamentul României și revotat de același Parlament când cuțitul ne cam ajunsese la os.
Acum, acest Guvern al meu tot trâmbițează de peste o lună că vor veni materialele și substanțele necesare pentru combaterea coronavirusului, iar ele au început să sosească abia acum și în cantități insuficiente? Domnul Președinte ne spune să avem încredere în autorități... Și eu îl întreb: în care autorități? În care autorități, când mai ieri autoritatea era ministrul Sănătății, care ne mințea în fel și chip, iar acum autoritatea nu mai este, a dispărut în neantul din care s-a născut și avem altă autoritate... Mai vreau să-l întreb pe domnul președinte de ce abia acum s-a gândit că România, așa cum este ea, cu industria paradită (tot de cei care ne-au condus timp 30 de ani), ar putea să producă soluții și materiale pentru protejarea împotriva acestei maladii? De ce venim cu soluții mult prea întârziate, când moartea deja mușcă din noi? A trebuit ca, înainte să se găsească soluțiile autohtone, „băieții deștepți”, ei, ca întotdeauna, să poată face contracte fără achiziții și pe mulți bani, pentru dezinfectanți care au ajuns la prețuri astronomice, pentru niște măști pentru gură și halate care ar fi putut fi produse, bine-mersi, cu peste o lună de zile în urmă și la noi? Și îmi vine în minte o vorbă: „A trebuit să moară oameni...”, vorbă pe care, din păcate, poporul român a uitat-o, de vreme ce după cinci ani de președinție l-au reales, la al doilea mandat, pe Klaus Werner Iohannis cu peste 60%.
Deci, această pandemie ne dovedește că suntem într-un plin război. Într-un război cu un inamic invizibil și nemilos, care lovește încontinuu și neobosit. Nu îl vezi, nu îl auzi, dar te omoară. Ba a omorât și încrederea oamenilor. Stau izolați în casă, nu se mai văd rude ori prieteni, serviciul e trecut și el într-un plan secundar, iar când pe stradă te întâlnești cu cineva, îl privești bănuitor, îl ocolești și te întrebi dacă n-o fi cumva purtător de boală. Asta în timp ce despre tine nu știi dacă o ai ori nu.
Dar spuneam că suntem într-un război. În război de obicei se pune bază pe armată, pe soldat. În acest război cu virusul degeaba trimiți soldatul cu pușca-n drum, cum au făcut-o „autoritățile” noastre, că nu rezolvi nimic în afară de a crea în plus panică. În acest război soldatul pentru luptă devine medicul, iar câmpul de luptă – spitalele. Din păcate, și aici am eșuat lamentabil. E frumos ce ne spun autoritățile, că au luat toate măsurile... Care măsuri? Când zi de zi ni se îmbolnăvesc cadre medicale de COVID-19, când sunt trecute spitale întregi în carantină, când sute de doctori se plâng că nu au echipamente de protecție, că nu au substanțele necesare pentru a lupta cu boala și, mai trist, zilnic, zeci de cadre medicale, „soldații” noștri în această bătălie, dezertează la propriu, dându-și demisia din acest sistem medical românesc, care se dovedește putred, depășit și, mai nou, omorâtor de pacienți. Dacă ne sunt bolnavi doctorii, dacă sunt în carantină spitalele, noi, oamenii de rând, ce să facem? Încotro să ne îndreptăm după autocarantina pe care o trăim fiecare cum putem și după bruma mijloacelor pe care le avem. Și o bună parte din populația acestei țări trăiește din leafa de fiecare lună, care și ea, în cele mai multe cazuri, este cea minimă pe economie.
Acum pe cine să credem? Doctorii care se îmbolnăvesc, spitalele care intră în carantină, medicii care fug din sistem ori „autotitățile” care ne tot asigură că au luat toate „măsurile”?... Oare ce au măsurat ele?... Alimentele care se tot scumpesc de la o zi la alta? Oare mai pot să le măsoare? Pe de o parte, micii noștri comercianți se plâng că nu au unde să-și livreze produsele, pe de altă parte lanțurile de supermarket-uri nu vor să le vândă produsele... Ori poate au „măsurat” cum unele televiziuni încearcă cu teledon-ul să adune câte doi euro pentru sistemul nostru de sănătate, în timp ce statul român plătește pensii speciale și indemnizații de miliarde de lei unor inși care, în marea lor majoritate, nu pot dovedi că au făcut ceva pentru această țară... În cel mai rău caz, au făcut pentru ei, pentru a-i lor, pentru cei care i-au ținut în funcții. Oare cine poate măsura dezastrul care se abate asupra noastră? Ne batem cu o maladie necruțătoare, fără medici și fără spitale, fără mijloacele de protecție rudimentare... În farmaciile din Timișoara nu se găsesc măști... Poate doar pe Internet, cu 7-8 lei bucata... Dezinfectanții sunt la fel de scumpi... iar noi trebuie să stăm ascunși în căsuțe și să sperăm... Ce?
Pandemia nu mai este în China. Coronavirusul nu mai este la porțile României. De COVID-19 se moare deja la noi. Și nimeni nu ne poate spune cu câte vieți vom plăti această pandemie...
Petru Vasile TOMOIAGĂ
P.S. Despre cum a pornit pandemia tocmai din China, de ce tot de acolo se pare că va fi lecuită, de ce au cumpărat chinezii la prețuri derizorii acțiunile firmelor europene și ale SUA din Wuhan, de ce acest virus „știe să aleagă” și seceră în primul rând pensionarii, adică bătrânii și bolnavii, și încă despre multe „de ce”-uri vom vorbi săptămâna viitoare.