Îl avem sau nu-l avem, noi, cei ce suntem aici de peste două mii de ani? Asta însemnând, în mare, respectul aproapelui, al celor vârstnici, al legilor care pot fi în bine oricând modificate, al bunurilor publice, al valorilor istoriei, personalităţi, monumente, ziduri de cetăţi, case memoriale. Şi-ar mai intra aici şi micile gesturi ale convieţuirii cotidiene. Unii, da, au acest respect, bun simţ care se clădeşte pe „cei şapte ani de acasă”, alţii, însă, sunt departe de această categorie de comportament. Pur şi simplu n-au trecut prin filtre ale educaţiei mai serioase şi au intrat în viaţă, în societate, ca „hoarda barbară”.
Cei mai mulţi dintre aceştia au trecut printr-o şcoală ca toporul prin apă, coşmaruri pentru profesori, stând mereu în ultima bancă. Au făcut zece clase obligatorii şi-au ieşit în lume primitivi, cu deprinderi de infractori, chiar criminali, puşi mereu pe fapte rele şi pe lipsa de respect pentru oricine şi orice.
Cu ocazia Sărbătorilor Pascale, de 1 Mai, s-a văzut ce „marfă” s-a îndreptat spre ţară venind din Occident. Treizeci, patruzeci la sută cu siguranţă munceau acolo, dar restul până la sută, după aspect, gesturi, vorbire, nu era greu de ghicit cu ce se ocupau. Românaşi şi romi, deopotrivă, ca să nu fim nedrepţi. Primitivitatea şi violenţa o avem însă şi în ţară fără deplasări prin alte geografii. Stau mărturie la fapt masivele loturi de „periculoşi”, livrate de Bucureşti, Giurgiu, zona Ţăndărei, Suceava etc. Toţi aceştia, organizaţi în clanuri ori grupări mai mici. Este „marfă”, nici o problemă! Cu acest tablou social, pe invers chiar demn de invidiat, am intrat odată cu întreaga planetă în traversarea dificilă, disconfortantă, a pericolelor pe care le ridica pentru viaţă în ansamblu noul coronavirus. S-a văzut ce „perturbări”, pierderi de vieţi, a putut să producă. S-au decretat aproape peste tot „stări de urgenţă”, cu reguli de protecţie stricte, cu pedepse pentru încălcare. Greu de suportat acestea, un adevărat vis urât. În fine, după două luni, luându-se în calcul scăderea numărului de victime, s-a trecut, cum era şi firesc, la aşa-zisa „relaxare”, deci, temporar, la „starea de alertă”. Tot ceva neplăcut, cu restricţii, dar mai uşor de îndurat. Printre cerinţele acestei faze „tranzitorii” se înscriau, mai cu seamă, purtarea măştii în spaţiile închise, mijloace de transport în comun şi a distanţei zise „sociale” între persoane. Fiindcă dintr-o gafă a guvernului două, trei zile, exact durata tranziţiei dintre „stări”, nu se puteau da amenzi, „ai noştri” s-au gândit că acesta ar fi un moment propice să arate cine sunt... Astfel, mai cu seamă în Bucureşti, vineri, sâmbătă, 15, 16 mai, au ieşit „protestatarii la protest”, şi petrecăreţii, frumoşi şi inteligenţi, la restaurante. Sute de oameni, astfel, majoritatea tineri, au călcat în picioare principalele norme de prudenţă cerute încă de autorităţi. Cei din Piaţa Victoriei voiau libertăţi şi schimbare de guvern. Ce libertăţi ar mai fi vrut să avem? Poţi acum călători, poţi să vorbeşti multe şi mărunte, poţi să ai proprietăţi, poţi înjgheba afaceri, poţi să publici cărţi, poţi să scrii chiar şi imbecilităţi prin ziare, le poţi rosti pe televiziuni, poţi să comiţi şmecherii, furturi. Ce-ai mai vrea? Guvern făcut de Dumnezeu şi Sfântul Petru? Poi, pentru noi, după trei zile nici acela n-ar fi bun! Dar despre noi ne-am întrebat vreodată cum suntem, câţi gologani facem? Era clar că cei aflaţi cu steaguri prin Piaţă voiau să încalce dispoziţii, din exces de „personalitate”, că nu le mai puteau suporta, mult uşurate, încă două săptămâni. Şi nici dansatorii îndrăgostiţi de la restaurant! Sigur, dacă restricţiile se prelungesc abuziv şi începe să miroase a „altceva”, atunci tu, ca popor, îţi exprimi nemulţumirea. Ar mai fi nevoie de încă puţină răbdare şi lucrurile se vor clarifica. Mai ales că „am avut-o” când Dej şi Ceauşescu ne-au ţinut bocancii pe cap aproape jumătate de secol... Sper să se înţeleagă din aceste rânduri cam ce-am dorit să spun.


Mircea PORA