De-a lungul vieţii vâjâie în jurul nostru ca şi stolurile de ciori. Pot amăgi, deforma caractere, edifica „răul”, schimba cursul istoriei. Falsurile sunt rodul diabolic al puterii noastre de invenţie, al aptitudinii de a da existenţei conotaţii de cruzime şi ridicol. Primul contact cu minciuna, falsul, a fost momentul deschiderii manualului de citire, clasa a II-a. Ne aflam cu istoria prin anii ‘51, ‘52. Pe prima pagină, reprezentat la dimensiuni maxime, cine credeţi că era? Tovarăşul Stalin într-un grup de copii care-l sorbeau din priviri. În realitate, dar noi nu prea aveam cum să ştim asta, el era al doilea criminal din istorie după tovarăşul Mao. Deci, în faza asta de viaţă minciuna „prindea”. O altă minciună pe fond emoţional, tot nedată încă la „spălat”, a fost momentul intrării în organizaţia de pionieri, cu legarea cravatei la gât, plină de simboluri, cu fixarea insignei în piept şi cu însuşirea salutului, gest, text, care trebuia adresat colegilor, bun înţeles, comandantului. Ţin minte că la şcoala elementară din Topolovăţ, satul natal, am fost făcuţi pionieri aproape toată clasa, salutându-ne apoi după toate cerinţele regulamentului, pe unde ne întâlneam, pe uliţele satului. După dispariţia tovarăşului Stalin din manuale, doar ruşii ştiu de ce, de pe acest teren lăsat liber am fost îmbrăţişaţi de un alt fals, chipul plin de omenie, deschis, fără ascunzişuri, pe formula „veniţi cu drag la mine”, al tovarăşului Dej. De data aceasta însă, noi, elevii, eram ceva mai mari şi falsul nu mai otrăvea chiar sută la sută. Defilam cu liceul prin faţa lui şi a altora ca el de 1 Mai, dar mulţi dintre cei care-i purtam portretul ştiam, de acasă, de la părinţi, de la „păţiţi”, că era unul dintre marii asasini din istoria noastră, dacă nu cel mai mare. Cine „ştia” să vadă chiar observa în jurul capului său nişte plăcuţe pe care scria Piteşti, Canal, Gherla, Aiud, Sighet. Acolo, în timp ce fanfara cânta şi se bătea pas de defilare, era torturată şi murea istoria noastră adevărată cu puternice note constructive. Pe măsură ce creşteam, ne maturizam, vorbesc aici de cei născuţi ca şi mine în ‘44 dar şi ceva mai târziu, ne dădeam aproape toţi seama de minciunile regimului. Cât umanism era sub vorbele găunoase, ce tip de om era următorul, adică Ceauşescu, şi, ulterior, nevasta, cu ce fapte se putea mândri securitatea şi care, de la înfiinţare, era misiunea ei, la o „adică” ce ar fi făcut „armata populară”, creaţie a Pactului de la Varşovia, plină de colonei, generali şi simpli, fără merite, bine plătiţi, cum instituţiile regimului, prin minciuni „democratice”, ţinea în braţe parul dictaturii. Pe parcursul „Epocii de Aur”, acum, zicem noi, doar o amintire, minciuna, falsul strigător la cer, impostura au luat proporţii apocaliptice, totul culminând cu primirea unei persoane cu două clase primare, Elena Ceauşescu, în Academia Română. Unii dintre noi, destui, nu au validat sufleteşte falsul regimului, nu au început să danseze cu minciuna. Automat s-au automarginalizat, au coborât în adâncul maselor muncitoare, a mult îndurătoarei Românii profunde. Unii, chiar în acest context, s-au imbecilizat. Alţii, spre deosebire de „unii”, au asimilat minciuna, falsul, ca suport pentru profit. Posibil şi din ticăloşie pură. Au intrat în securitate, au alcătuit cadrele de partid, au devenit „politruci”, peste tot unde era nevoie. În lupta dintre fals şi adevăr, citeşte şi conştiinţă curată, la noi, cu un scor larg, confortabil, un 5-0, a triumfat falsul. Lucrul acesta trist se vede peste tot, politică, economie, civism, cultură. Degeaba aşteptăm în aceste timpuri mari însănătoşiri. N-au pe moment de unde să vină, oameni formaţi în minciună, cu falsul în suflete, au pâinea şi cuţitul în mână. Cu o floare, două, nu se face primăvara.

Mircea PORA