Nu e vorba de o rupere de ape, de ruperea, cum s-a văzut că se întâmplă, a unei şosele, a unui dig, ci de o ruptură cu mult mai gravă, una de suflete, de mentalitate. Fenomenul nefericit s-a produs aiurea dar şi la noi, imediat după război. Putem astfel vorbi, la nivel uman, de cei „de dinainte” şi de cei „de după”, pe aceştia din urmă foarte mulţi dintre noi cunoscându-i. „Cei de dinainte”, despre care s-a vorbit sau nu s-a vorbit îndeajuns, alcătuiesc de-a lungul istoriei pătura superioară a acestei naţii. Situaţie care în forme specifice s-a întâlnit peste tot. Vorbim în cazul nostru de boieri. Iată ce spune Neagu Djuvara, profund cunoscător al trecutului nostru, despre ei: „Clasei boierilor i se pot pune în cârcă toate păcatele acestei lumi. Ca orice aristocraţie, a fost lacomă, egoistă şi adesea uşuratică. Însă două constatări se impun în mod obiectiv. Mai întâi că dintr-o «minoritate activă», ieşită din sânul boierimii, s-au ivit toţi doctrinarii renaşterii naţionale, mai toţi fruntaşii Revoluţiei de la 1848 şi reformatorii de după Unire, apoi, că inteligenţei politice şi stăruitoarei activităţi diplomatice a unui mănunchi de mari boieri îşi datorează probabil ţările române norocul la mijlocul veacului trecut de a nu fi fost prefăcute în simple gubernii ale împărăţiei ţarilor”. Şi pe aceeaşi temă, dar cu alţi termeni, iată cuvintele reputatului istoric Dan Berindei despre unul dintre oamenii care au fost „înainte”: „Ionel Brătianu a fost o personalitate extraordinară căreia i se datorează, în bună măsură, România Mare, nu numai ca hotare dar şi ca desăvârşire a construcţiei statale. Ce a reuşit să facă Ionel Brătianu, în mai puţin de un deceniu, nu a mai făcut nimeni în istoria noastră. Să repună România pe roate, ţară care era într-un dezastru cumplit după terminarea Primului Război Mondial”. Putem da şi câteva nume din şirul de personalităţi ce au pus umărul la clădirea ţării. Repet, la clădirea ţării, nu la jefuirea şi dărâmarea ei. E vorba de Mihail Kogălniceanu, I.C. Brătianu şi fiul său Ionel Brătianu, fraţii Vasile şi Iancu Alecsandri, Ion Ghica, Titu Maiorescu, nenumăraţi membri ai familiilor Cantacuzino, Brâncoveanu, Golescu, Sturdza, Şutzu, Băleanu. Toţi aceştia, prin simţământul apartenenţei la acest pământ şi graţie unei bune educaţii, au avut sentimentul inalterabil al dragostei de ţară. Cei mai mulţi au cunoscut străinătatea dar numai pasager, ca loc de instruire, netrecându-le prin cap rămânerea acolo, înstrăinarea de locurile natale. Au vorbit cei mai mulţi dintre ei şi limbi străine, bine, nu păsăreşte, dar au contribuit decisiv la îmbogăţirea limbii române, prin scriitorii şi memorialiştii care s-au ridicat dintre ei. Treptat au acoperit domeniul administraţiei publice, al construcţiilor, vizând urbanizarea, al transporturilor, concepând reţeaua de căi ferate şi drumuri. Au făcut multe, căci se pornea aproape de la zero, în domeniul cultural şi al instruirii. Şi un lucru esenţial, un ax al existenţei lor, au dat mult mai mult ţării decât au luat. Datorită muncii şi calităţilor lor. În puţin timp au scris pagini mari de istorie. Desigur că societatea de atunci prezenta imperfecţiuni, inegalităţi. Dar tendinţa marcată a vremurilor era ca acestea să fie îmblânzite, atenuate. Cel mai mult începuse să conteze meritul personal şi nu neapărat originea şi bogăţia. Acesta a fost în creionare sumară chipul istoriei noastre „de dinainte de război”. După conflagraţie a început o altă istorie. Mai exact s-a produs, prin instaurarea dictaturilor de tip rusesc, „ruptura”, profundă, totală, de perioada ascendentă, anterioară. Mă întreb şi acum, după atâta vreme, de ce a trebuit cu ură, cu sălbăticie, să fie distrusă intelectualitatea românească care făcuse România stat european? Cu glonţul, cu pumnul, cu înfometarea, cu persecuţiile, cu tot ce poate fi mai abject a fost spulberată o categorie socială care dăduse României un nume, îi creaseră o identitate, un profil. Îngrozitoare simplitate, care, prin intermediul aproape al unor analfabeţi, și-a dus la îndeplinire opera. Ce s-a instaurat după 1946 ştim sau ar trebui să ştim. Găunoşenia, răutatea, violenţa, primitivismul. Un „castel” care ar vrea să strălucească edificat pe ruine şi crime. Pe non-valori, pe indivizi care fură, târând ţara aceasta pe ultimele locuri de pe continent. Ne batem cu clanurile de vagabonzi acum, avem parlamentari şi demnitari ce nu depăşesc ca nivel cele opt clase elementare. Neagu Djuvara şi Dan Berindei spun cum am fost, cum am fi putut să fim, clanurile de interlopi şi impostorii de toate soiurile ne arată cum suntem... Unde sunt tinerii, printre altele?... Căci tineri au fost la rândul lor şi Brătienii şi Cantacuzinii când s-au implicat în ridicarea ţării.

Mircea PORA