La teatrul naţional „ROMÂNIA” se joacă de vreo câteva luni o piesă vie, antrenantă, cu un sfârşit greu de aproximat, scrisă, într-un anume fel, de noi toţi. Piesa n-are un titlu propriu-zis, dar se revarsă între fruntariile ei zeci de personaje şi situaţii. Într-o primă categorie a combatanţilor intră preşedintele ţării, Guvernul, Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, încă vreo trei, patru comitete, poliţia în totalitate în frunte cu „mascaţii”, sistemul medical avându-l ca lider pe Raed Arafat, interlopii împărţiţi riguros pe clanuri, în cea de a doua măsurile contra coronavirusului, amenzile, negarea ca atare a pandemiei, confruntările prin cartiere dintre organele de ordine şi „băieţii răi” ai naţiei, rod al unei „educaţii” de 30-40 de ani, carantinările respectate sau nu. Adăugăm aici eterna problemă a pensiilor, cresc, nu cresc, starea precară de când ne ştim a economiei, posibilele valuri de şomaj. Toate acestea puse cap la cap creează imaginea unui haos desăvârşit, a ceva ce nu ce poate coagula şi linişti, a unui bulgăre ce se rostogoleşte la vale împroşcând peste tot cu substanţe urât mirositoare. Nimeni nu mai discută acum de Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Şcoala Ardeleană, fruntaşii „paşoptişti”, de nume istorice precum Kogălniceanu, Cuza, Carol I, Ion Ionel Brătianu şi de înfăptuirile lor, de scriitori, precum Eminescu, Caragiale şi, mai aproape de noi, Blaga, Arghezi, Călinescu, Vianu. Eu n-am mai auzit vorbindu-se nici de Nichita Stănescu sau actori, de i-am numi doar pe Mircea Albulescu, Olga Tudorache sau Ştefan Iordache. Gata cu ei, timpul i-a prăjit, şi-au mâncat mălaiul, locul lor fiind luat în conştiinţa publică de „Vulpiţă”, de soţul Viorel, de Margueritta din Clejani, toţi aceştia fiind acompaniaţi de „vedete” cu un înalt plafon de notorietate... Adi Minune, Vali Vijelie, Jean de la Craiova, mai nou, „cântăreţul” Sally. Asta e adevărată democraţie când indiferent de valoare toţi pot da năvală în publicitate. Eu nu spun că n-ar fi un regres general pe planetă în relaţia cu „cărţile”, „muzica”, „artisticitatea” în sine, dar ce se petrece acum în România e o adevărată prăbuşire. Toţi dubitează, toţi ştiu, nu cred, au personalitate şi nemăsurat tupeu şi nu suportă, dar nu suportă, întăresc asta, ciuntirea drepturilor pentru care au luptat. Şi întotdeauna, despre orice situaţie s-ar vorbi, intervine ca o năpârcă factorul politic. El e salteaua pe care se desfăşoară toate. Românii care n-au făcut politică deloc aproape jumătate de secol, 1946-1989, acum văd totul trecut prin acest filtru care otrăveşte, intoxică, deformează, isterizează. Şi mersul la toaletă e politic, şi halba de bere băută într-o gară poate fi politică, şi nechezatul unui cal poate fi tot politic. Ţară cu realizări atât de puţine şi cu atâta încrâncenare pe acest teren. Şi de-ar fi doctrine, dezbateri teoretice... Micii noştri creieri s-au aprins şi delirează. În momentul de faţă întrega planetă se confruntă, printre multe altele, şi cu o pandemie Covid-19. Sunt decedaţi mulţi, nu-i putem lua în deşert. România n-a fost exceptată nici ea de la acest „meniu”. Autorităţile, cu grade diferite de credibilitate publică, au luat măsuri restrictive pentru a limita răspândirea virusului. Cele mai multe popoare au înţeles despre ce e vorba şi s-au conformat dispoziţiunilor. Cu noi, românii, însă e o problemă, aproape ca întotdeauna. Nu respectăm ceea ce ar fi de respectat şi astfel rămânem vizibili pe un fel de podium şi cu maladia, şi cu distanţarea celorlalte naţii de noi. Primim cam de peste tot etichete care nu ne plac. Nu e disciplină, nu e educaţie, nu e la o scară mai mare nici dorinţă de adevăr, nu e o forţă de renunţare temporară la anumite „relaxări”, ca să le zicem aşa. Totul e ceţos în situaţiile mai grele, reuşit doar pe jumătate, cu permanente ascunzişuri, instabilităţi. Televiziuni manipulatoare, politicieni caricaturali, cu pretenţii de Academie, doctorate plagiate, dezastre rutiere, prea puţine motive de bucurie. O societate pe care „democraţia” într-o astfel de interpretare a întors-o pe dos. În fond, pentru uşurarea situaţiei de acum nu ni se cere chiar atât de mult. Purtarea unei măşti unde e aglomeraţie, distanţă faţă de celălalt, o igienă sporită. Asta un timp, după care treptat se va reveni la normalitate. Ce e chiar atât de greu în asta?

Mircea PORA