La noi, la români, vorbind despre memorie, se spune că este scurtă. Și se pare că așa este, de vreme ce în cele trei decenii de democrație, din doar patru în patru ani, îi alegem pe aceiași care în campaniile electorale ne promit „marea cu sarea”, după care în răstimpul mandatului își aduc aminte doar de ei, de nevoile lor, de drepturile lor, de pensiile lor, de salariile lor, de privilegiile lor, de averile lor, de rudele și prietenii lor etc. Cât despre popor și țară, despre promisiunile din campaniile electorale, nu mai știe nimeni nimic. Bravii noștri doritori de funcții de conducere apar zâmbitori, în mare parte aceiași, și ne amăgesc din nou, iar noi, culmea, continuăm să ne lăsăm prostiți. După ce legi știute și neștiute ale memoriei, scurte ori lungi, funcționează creierele noastre este greu de precizat. Cert este că, oricum am încercat, a ieșit bine, întotdeauna, pentru politicieni, demnitari, parlamentari și rău pentru noi, oamenii de rând. Dar, se pare, aceasta ne este soarta, și nu de ieri, de azi, ci dintotdeauna. Și, spre „lăudabilul” nostru conservatorism, așa va fi și pe viitor. Ce e mai trist este faptul că, se pare, ne-am cam resemnat cu „nenorocul” nostru și nu mai sperăm nimic.
Altfel stau însă lucrurile la alții. La americani, de pildă, la care noi privim ca la Maica Precestă, memoria este luuuuunnngă, lungă, de nu îți vine să crezi. Cel puțin în ultimii ani au izvorât o sumedenie de procese prin care diferite „doamne” își aduc brusc aminte de cum au fost ele hărțuite, abuzate sexual ori chiar violate de mari oameni ai vremii, demnitari, regizori, scenografi, politicieni, chiar șefi de stat în ultimă instanță. Editorialista E. Jean Carroll, în vârstă de 76 de ani, l-a dat în judecată pe Donald Trump în noiembrie 2019 la un tribunal din statul New York, acuzându-l că a defăimat-o pentru că a calificat drept „o minciună totală” afirmaţiile sale conform cărora el a violat-o în cabina de probă a unui mare magazin newyorkez la mijlocul anilor ‘90. Cum și-o fi adus stimata doamnă aminte de presupusul viol din anii ‘90 tocmai acum e greu de spus... Memorie de elefant, ce mai. Dar cel mai important lucru de știut din acest proces ar fi, desigur, faptul cum de onorabila doamnă și-a adus taman acum aminte de viol, la trei decenii distanță. Oare îi este mai proaspătă memoria după treizeci de ani decât îi era atunci? De ce venerabila doamnă nu i-a intentat „proces” lui Donald Trump atunci, pe loc, când faptele erau, cum s-ar zice, proaspete, pentru că, bănuiesc, justiție era și pe vremea aceea, cum e și astăzi în America. Nu mai vorbim de faptul că „actul” s-a desfășurat într-o cabină de probă... Pitoresc, nu? Dacă stăm și ne gândim că și în urmă cu trei decenii Donald Trump avea ceva stare, material vorbind, trebuie că „nurii” editorialistei erau atât de evidenți încât nu au mai suportat amânare... Vin și, desigur, retoric mă întreb încă odată: ce a făcut memoria doamnei timp de trei decenii? De ce și cum și-a adus aminte doar astăzi, după un amar de ani?
Cred că asemenea mari, onorabile și stimabile doamne care își aduc aminte de hărțuiri, molestări, violuri și alte grozăvii doar după ani, chiar zeci de ani, vorbind despre ce au pătimit ele, sau ce au în gând că li s-a întâmplat, ar trebui serios trase la răspundere, pentru pierderea de timp și de energii prilejuite deopotrivă justiției, dar și unor oameni, până la proba contrarie, onorabili. Ciudat este însă faptul că nici o astfel de „mare doamnă” nu a venit să reclame după 30 de ani că ar fi fost violată de un aurolac lângă o ghenă de gunoi... Că și-ar fi adus ea așa aminte, brusc, intempestiv și pe loc despre o astfel de întâmplare.

Petru Vasile TOMOIAGĂ