Primii ani ai vieții lui Eugen de Savoia

Prinţul Eugen de Savoia-Carignano s-a născut în Hôtel de Soissons din Paris, la 18 octombrie 1663, şi a crescut în jurul curţii franceze din timpul regelui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). Datorită înălţimii sale reduse, prinţul Eugen de Savoia a fost pregătit inițial pentru o carieră în biserică, dar până la vârsta de 19 ani a fost determinat spre o carieră militară. În urma unui scandal în care a fost implicată mama sa, Olympe, el a fost respins de Ludovic al XIV-lea pentru serviciul în armata franceză. Astfel, Eugen s-a mutat în Austria transferându-şi loialitatea față de monarhia habsburgică.

Timp de şase decenii, Eugen de Savoia şi-a desfăşurat activitatea în Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, sub trei împăraţi ai acestuia: Leopold I, Joseph I și Charles VI.

Cu toate că prinţul Eugen nu a fost de origine austriacă, el a avut antecedente habsburgice. Bunicul său, Thomas Francis, fondatorul liniei Carignano a Casei de Savoia, a fost fiul lui Catherine Michelle – fiica lui Filip al II-lea al Spaniei – și strănepotul împăratului Carol V. Împăratul habsburg Leopold I a ţinut cont de faptul că Eugen a fost al doilea văr al lui Victor Amadeus, ducele de Savoia, o legătură pe care spera să o folosească în mod util în orice confruntare viitoare cu Franța. Aceste legături, împreună cu modul său ascetic, au asigurat intrarea prinţului Eugen de Savoia în serviciul imperial. Cu toate că era francez, limba lui favorită era italiana, în această limbă comunicând cu Leopold I. Dar prinţul Eugen a reușit într-un mod rezonabil să comunice în limba germană, ceea ce l-a ajutat mult în armată.

 

Succesele militare ale lui Eugen de Savoia 

Eugen de Savoia a luat parte la prima acțiune împotriva turcilor otomani la asediul Vienei în 1683, activând în timpul războiului Ligii Sfinte, înainte de a servi în războiul de nouă ani (conflict militar între Franţa şi o coaliţie de state, reunite sub Liga de la Augsburg sau Marea Ligă), luptând alături de vărul său, Ducele de Savoia. Prinţul Eugen şi-a consolidat poziţia în timpul războiului de succesiune spaniol, ultimele sale bătălii de consemnat fiind cele câştigate la Petrovaradin (1716) şi Belgrad (1717).

În anul 1697, la 11 septembrie, în bătălia de la Zenta, Eugen de Savoia a nimicit oastea sultanului Mustafa al II-lea, care traversa Tisa. Bătălia de la Zenta s-a dovedit a fi victoria decisivă în războiul lung împotriva otomanilor. Tratatul de la Karlowitz la 26 ianuarie 1699, între Imperiul Otoman pe de o parte şi, pe de altă parte, Liga Sfântă, o coaliţie formată din mai multe puteri europene incluzând Casa de Habsburg, Uniunea Polono-Lituaniană, Transilvania, Republica Veneţiană şi Imperiul Rus, a marcat începutul declinului Imperiului Otoman în Europa de Est şi a stabilit monarhia habsburgică ca putere dominantă în Europa centrală.

Principalul motiv pentru care Eugen a dorit pacea în Occident a fost pericolul tot mai mare prezentat de otomani în est. Ambițiile militare otomane au reînviat după 1711 când au schilodit armata lui Petru cel Mare pe râul Prut. În decembrie 1714 forțele sultanului Ahmed al III-lea au atacat veneţienii din Moreea. La Viena a fost clar că turcii intenționează să atace Ungaria și să anuleze tratatul de la Karlowitz din 1699. După ce Poarta a respins o ofertă de mediere în aprilie 1716, Carol al VI-lea avea să-l trimită pe Eugen în Ungaria pentru a conduce o armată relativ mică, dar profesionistă. Dintre toate războaiele purtate până atunci de Eugen, acest război a fost cel în care prinţul a exercitat un control mai direct; a fost, de asemenea, un război în care, în cea mai mare parte, Sfântul Imperiu Roman a luptat și a câștigat pe cont propriu.

 

Eugen de Savoia, eliberator al cetății Timișoarei și al întregului Banat

Odată cu succesul obținut la Petrovaradin – 5 august 1716 –,  prințul Eugen de Savoia a decis să se îndrepte spre Timișoara pentru a o elibera de sub ocupația otomană, odată cu cetatea Timișoarei fiind eliberat întregul Banat. De la Petrovaradin, trupele imperiale s-au deplasat în lungul valului roman, peste câmpia de la Zenta, unde au trecut Tisa, iar la 28 august şi-au stabilit tabăra la Beregsău, în apropierea Timişoarei. Pentru a se asigura de victorie, imperialii au suplimentat efectivele militare pentru cucerirea cetăţii Banatului, aducând, pentru reuşita sigură, trupe din alte zone.

Comandantul armatei imperiale era Prinţul Eugen de Savoia, conducător care cunoştea bine condiţiile deosebit de grele ale terenului de luptă, dar şi măsurile care se impuneau a fi luate pentru a înlesni apropierea victoriei. Eugen de Savoia avea în subordinea sa 58 de batalioane şi 211 escadroane, iar după ce va eşua în câteva atacuri, ia hotărârea să realizeze o blocadă prin închiderea tuturor căilor de acces spre cetate. Planul lui Eugen de Savoia prevedea construirea mai multor tranşee şi şanţuri de comunicaţie în vederea creării de condiţii favorabile trupelor imperiale de a se apropia cât mai mult de zidurile cetăţii. Toate aceste activităţi vor fi executate în contact nemijlocit cu inamicul, care a avut mai multe tentative de a străpunge blocada imperialilor.

Luptele pentru cucerirea cetăţii Timişoarei au fost foarte înverşunate din partea armatelor imperiale, acestea ajungând încetul cu încetul tot mai aproape de victoria asupra musulmanilor. Focul de artilerie s-a intensificat în zorii zilei de 12 octombrie. La 12 octombrie 1716, pe la orele 11:30, un steag alb era ridicat pe zidul cetăţii Timişoarei. Era semnalul capitulării oastei otomane. Armatele Imperiului habsburgic puneau stăpânire peste cetatea Timişoarei, după ce aceasta s-a aflat timp de peste un secol și jumătate sub ocupaţia musulmană.

În 13 octombrie 1716 se va semna la Timişoara, în cortul Prinţului Eugen de Savoia, actul de capitulare. La 17 octombrie 1716, otomanii părăsesc definitiv Timişoara, iar primul lor popas, în drumul spre Belgrad, îl vor face la Şag. Victoria imperialilor a fost sărbătorită, în data de 17 octombrie, printr-un „Te Deum” în cortul lui Eugen de Savoia, unde s-au aprins lumânări. La 21 octombrie, de la Timişoara, Prinţul de Savoia se adresează direct împăratului, exprimându-şi ideea că doreşte organizarea Banatului atât în folosul Casei Imperiale, „dar şi spre binele celor guvernaţi”.

 

Printului Eugen de Savoia, patron al artelor

Recompensat pentru succesele sale, prințul Eugen de Savoia a contribuit, din aceste recompense, la peisajul arhitecturii baroce. Eugen a petrecut cea mai mare parte a vieții în Viena, la Palatul de Iarnă, Stadtpalais, construit de Fischer von Erlach. Palatul a fost reședința sa oficială.

De o importanță mai mare a fost complexul grandios al celor două palate Belvedere din Viena. Cu un singur etaj, Belvedere Inferior, cu grădinile sale exotice și grădina zoologică, a fost finalizat în 1716. Belvedere Superior, realizat între 1720 și 1722, este o clădire mai substanțială și a devenit o minune a Europei. 

Eugen s-a împrietenit cu scriitorul francez Jean-Baptiste Rousseau, care, prin 1716, primea sprijin financiar din partea lui Eugen. Rousseau a rămas atașat casei prințului, probabil, ajutând la bibliotecă, până când el a luat drumul Țărilor de Jos, în 1722. O altă cunoștință a prințului Eugen de Savoia a fost Montesquieu, deja faimos pentru scrisorile sale persane. Când a sosit la Viena, în 1728, a amintit în mod favorabil timpul său petrecut la masa principelui. Cu toate acestea, Eugen nu a avut pretenții literare proprii și nu a fost ispitit ca Maurice de Saxa sau mareșalul Villars pentru a-și scrie memoriile sau cărțile sale despre arta războiului. El a fost un colecționar. Galeriile sale s-au umplut cu artă italiană, olandeză și flamandă din secolul 17; biblioteca sa de la Stadtpalais a fost presărată cu peste 15.000 de cărți, 237 manuscrise precum și cu o mare colecție de printuri (de interes special au fost cărți de istorie naturală și geografie). „Este greu de crezut – scria Rousseau – că un om care poartă pe umerii săi povara aproape tuturor afacerilor Europei... ar trebui să găsească cât mai mult timp pentru a citi ca și cum nu ar avea nimic altceva de făcut”. La moartea lui Eugen, bunurile și proprietățile sale, cu excepția celor din Ungaria, s-au dus la nepoata sa, Prințesa Maria Anna Victoria, care dintr-o dată a decis să vândă totul. Opera de artă a fost cumpărată de Charles Emmanuel III din Sardinia, iar biblioteca, gravurile și desenele lui Eugen de Savoia au fost achiziționate de împărat în 1737 și de atunci au trecut în colecțiile naționale austriece.

La Timișoara, prințul Eugen de Savoia a construit Casa care-i poartă numele, pe locul uneia dintre porțile Cetății Timișoara, Poarta Forforosa. În anul 1716 trupele austriece conduse de Eugen de Savoia au trecut prin aceasta poartă, alungându-i pe otomani.  Casa Prințului Eugen de Savoia din Timișoara este unul dintre cele mai importante obiective turistice din Banat.

 

Ultimii ani din viața prințului Eugen de Savoia

Scrierile vremii consemnează că, în ultimii 20 de ani de viață, Eugen de Savoia a fost un apropiat al contesei Eleonora Batthyány, fiica contelui Theodor von Strattman. Eugen și Eleonora au fost, aproape în fiecare zi, împreună la cină, recepții și jocuri de cărți.

Eugene a revenit la Viena, din războiul de succesiune polonez, în octombrie 1735, foarte slăbit. Când Maria Tereza și Francis Stephen s-au căsătorit, în februarie 1736, Eugen a fost prea bolnav pentru a participa. După ce a jucat cărți la contesa Batthyány, în seara zilei de 20 aprilie, el s-a întors în patul său de la Stadtpalais. Atunci când servitorii săi au ajuns să-l trezească, în dimineața următoare, 21 aprilie 1736, l-au găsit pe prințul Eugen mort. Se sufocase, fiind suferind de pneumonie. Rămășițele sale au fost transportate într-o lungă procesiune la Catedrala Sf. Ștefan, trupul său fiind înhumat în Kreuzkapelle.

Cornel SERACIN

 

Sursele de inspiraţie pentru realizarea acestei pagini a fost  site-urile  en.wikipedia.org/wiki/Prince_Eugene_of_Savoy și vestul.ro.