11 noiembrie 1995. 

O veste tristă se răspândește în întreaga țară: Seniorul Corneliu Coposu, liderul opoziției democratice din România, președintele Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat, a trecut la cele veșnice. Toți cei care, până cu o zi în urmă, îl înjurau, acum vorbesc elogios despre cel pe care îl consideră a fi fost „președintele moral al României”.

Corneliu Coposu, însă, nu și-a dorit niciodată să fie președinte. Într-un interviu acordat revistei „Expres Magazin”, cu câteva luni înainte de trecerea sa în eternitate, zicea: „Mi s-a spus de nenumărate ori că atitudinea mea frizează absurdul. Pentru că nu se poate să conduci un partid – mai ales un partid puternic, cu pretenții de a participa la alternativa de guvernare – fără să te ambiționezi, în același timp, să conduci destinele țării, pe care și le asumă partidul respectiv. Eu nu am avut niciodată această tentație. Nu mi-am dorit nici să fiu prim-ministru, ministru sau președinte de adunări legiuitoare, ori președinte de republică. Cât privește președinția republicii, mărturisesc că nu aș fi acceptat niciodată o candidatură din decență și din considerație pentru prestigiul Regelui. (...) În ceea ce privește atitudinea mea personală și lipsa totală de dorință în a mă manifesta public ocupând scaune și demnități, eu consider că lucrul cel mai important pe care mi-l oferă viața este consolidarea partidului pe care îl conduc. În această privință am și un legat testamentar de la Iuliu Maniu. La ultima noastră întâlnire clandestină din pușcărie, oferită prin devotamentul unor gardieni care erau într-o noapte de serviciu, Maniu mi-a transmis în cuvinte foarte simple acest legat testamentar: «Care din voi va supraviețui, are obligația morală de a asigura continuitatea și viitorul partidului». Cred că e mult mai important pentru viitorul politic al României să asiguri continuitatea și viitorul PNȚCD, decât de a ocupa posturi”.

Acesta a fost Corneliu Coposu. Un om care și-a pus întreaga viață în slujba unui ideal. Ideal pentru care a făcut 17 ani de pușcărie comunistă, alți ani de deportare și domiciliu forțat. Când a fost eliberat, Gheorghe Gheorghiu Dej, pe care îl cunoștea dinainte, l-a chemat și i-a cerut scuze pentru suferințele din pușcărie, explicându-i că „N-am putut face nimic, pentru că rușii ne-au dirijat tot timpul”. I-a oferit și un loc de muncă: juristconsult la Consiliul de Stat cu un salariu de 4800 de lei – de vreo șase ori mai mult decât câștiga un doctor sau un inginer. Condiția era să semneze o declarație, în schimbul căreia Gheorghiu-Dej promitea reabilitarea lui și a lui Maniu. „Maniu ar fi mai indicat să-i reabiliteze pe comuniști”, i-a spus Coposu, refuzând să semneze orice declarație și preferând să se angajeze ca muncitor necalificat la un atelier de tâmplărie.

În 1987, afiliază PNȚCD în clandestinitate la Internaționala Creștin Democrată, iar după 1989 își asumă nu doar reconstrucția PNȚCD ci și construcția opoziției democratice din România. Opoziție care, în 1995, se prevedea că va ajunge la putere după alegerile din 1996. Aceasta l-a făcut să spună, la ședința Comitetului lărgit de Conducere a PNȚCD din 3 septembrie 1995 că „Mandatul lăsat de Maniu – Să nu lași partidul să moară! – a fost îndeplinit”.

Moartea sa, în urmă cu 21 de ani, a generat un imens val de simpatie, neegalat nici până acum. Deși autoritățile neocomuniste au refuzat să îi organizeze funeralii naționale, la înmormântarea sa au participat sute de mii de oameni din întreaga țară. Mai mult decât atât, cu toate că Regele Mihai și-a exprimat dorința de a participa la înmormântare, și acest lucru s-a lovit de refuzul autorităților publice, Majestatea Sa reușind doar să transmită un mesaj: 

„Profund îndurerat de trecerea în veşnicie a lui Corneliu Coposu mă alătur în doliu familiei sale, partidului căruia i-a închinat viaţa şi tuturor românilor loviţi de pierderea marelui om de stat. Dimensiunea sa etică l-a impus ca un necontestat reper şi simbol al valorilor esenţiale ale neamului nostru. Autoritatea sa morală a constituit coloana vertebrală a structurilor care, din decembrie 1989, au reunit toţi românii dornici să scoată ţara din impas. Prin caracterul său ferm a impus respect până şi adversarilor săi cei mai încrâncenaţi. Viaţa exemplară a acestui mare român a fost o pildă pentru toţi cei care l-au cunoscut. Împreună cu întreaga Familie Regală am fost impresionat de seninătatea cu care a trecut prin încercările care i-au zdruncinat sănătatea, dar nu i-au clintit crezul. Dârz şi demn a luptat până la sfârşit. Om al datoriei, suflet generos, fidel Ţării şi Coroanei, Corneliu Coposu a trăit prin dăruirea de sine. Salutul cel mai demn de memoria lui Corneliu Coposu, pe care i-l pot aduce cei care-l însoţesc pe ultimul drum, este promisiunea de a duce la împlinire cele începute de el. Tuturor, şi mai ales tinerilor, să fie pildă de patriotism, devotament şi tărie de caracter. Românii ştiu cât de mult dorea Corneliu Coposu să ne putem întoarce acasă spre binele Ţării. Tot atât de mult aş fi dorit şi eu să mă aflu alături de cei care îi aduc un ultim omagiu. De aici, de departe şi de pe pământ străin, îi închin un gând pios şi mă rog pentru odihna sufletului său. Dumnezeu să-l ierte şi să-l primească în împărăţia Sa!”

 

11 noiembrie 2016.

Au trecut 21 de ani. Astăzi îl elogiem cu toții pe Corneliu Coposu. Avem statui, avem bulevarde, avem piețe publice care îi poartă numele. Vorbim de moștenirea pe care Seniorul ne-a lăsat-o. Ne uităm la trecut, dar nu ne uităm la prezent. Ce am făcut, până la urmă, cu moștenirea lui Corneliu Coposu? Cum ne-am îndeplinit datoria față de aceasta. Răspunsul este simplu: nicicum.

1. Partidul, pe care Seniorul nu numai că nu l-a lăsat să moară, dar l-a transformat în cel mai puternic partid din România, l-am ucis. Noi, toți, indiferent că am fost membri, simpatizanți, votanți sau opozanți ai PNȚCD. Astăzi partidul Seniorului Coposu, practic, nu mai există. Există o gașcă de fripturiști care se înghesuie în jurul unei ștampile, apărându-și dreptul de a conduce ceva ce practic nu mai există doar prin instanțe, și nu în fața membrilor. Puținii candidați ai PNȚCD nici nu sunt, de fapt, ai PNȚCD – aceștia au fost nevoiți să demisioneze din partid și să semneze adeziuni la Alianța Noastră a lui Marian Munteanu pentru a candida. 

2. După victoria de la alegerile din 1996, măcinat de partenerii de guvernare, de lupte interne, de oameni din interior care au refuzat să își asume responsabilități, PNȚCD nu a fost capabil, la următoarele alegeri, nici măcar să propună o variantă de continuitate serioasă. Rezultatul: în anul 2000 dreapta românească a votat pe capete cu Ion Iliescu, de frica de a nu ajunge Corneliu Vadim Tudor președinte.

3. Avertismentul lui Corneliu Coposu, conform căruia, în cazul în care dreapta autentică nu reușește să construiască o alternativă serioasă, în câțiva ani România va ajunge să aleagă între un FSN de stânga și un FSN de dreapta, își dovedește trista actualitate. Pentru că avem de ales între PSD, care este FSN-ul de stânga, și un PNL care, filtrat și infiltrat de nenumărate ori, pe diverse filiere (Stolojan, ApR, mai nou PDL), nu mai are nici o legătură cu PNL, fiind de fapt tot un FSN – unul care se dă de dreapta. Restul partidelor, practic, nu sunt partide. Fără ideologie, fără doctrină, fără program, ele nu oferă alternative pragmatice la guvernare.

4. „Am convingerea, și cu ea mă voi duce dincolo, că România va păși pe calea democrației numai prin monarhie” este un citat emblematic pentru gândirea lui Corneliu Coposu. Nu am fost, însă, capabili să restaurăm monarhia. Nu am fost capabili nici măcar să păstrăm unitatea mișcării monarhiste, divizată astăzi de diverși care văd în față nu interesul României și nu dorința Regelui, ci doar gândirea proprie despre cum și în ce condiții ar trebui făcută o eventuală restaurație.

 

Iertare…

Pentru toate acestea și multe altele, acum, la 21 de ani de la trecerea sa în eternitate, suntem datori măcar să recunoaștem un lucru: că nu am fost capabili să ne ridicăm la înălțimea moștenirii pe care Corneliu Coposu ne-a lăsat-o. 

„În fond nu e importantă persoana mea, e importantă ideea legată de activitatea mea. Dacă această idee triumfă și dacă ea e îmbrățișată de prietenii mei și de opinia publică, apariția sau dispariția mea sunt secundare.Totul este să supraviețuiască o atitudine. Dacă aceasta triumfă, dispariția mea nu mai este semnificativă” mai zicea Seniorul. Acum, după 21 de ani, știm că dispariția Seniorului este una semnificativă. Și că, deocamdată cel puțin, ideea pe care ne-a lăsat-o nu a triumfat.

De aceea mai suntem datori și ca, atunci când îl pomenim, să spunem un singur lucru:

„Iertare, Senior! Iartă-ne că nu te-am ascultat!”

Flavius BONCEA