Salut, bătrâne!

Află despre noi, cei pe care i-ai lăsat aici, că suntem bine, sănătoși. Așa cum ne știi: cu bune, cu mai puțin bine... în mare, în ceea ce ne privește, lucrurile sunt cam la fel. 

Ne-a fost și (ciudat, dar încă) ne mai este dor de tine. Ne gândim, de multe ori, ce ai fi făcut tu într-o situație sau în alta. Cum ai fi gândit. Cum ai fi scris. Probabil nu am fi fost neapărat de acord, dar oricum... aveam măcar pe cineva cu care puteam discuta. Așa, timp de trei ani și jumătate, a cam trebuit să ne descurcăm singuri. Nu, nu a fost neapărat mai bine. Dar cumva sperăm că ești mulțumit de ce am făcut și, mai ales, de cum am făcut. Pentru că, într-un fel, tot ceea ce a continuat după tine a avut la bază ceea ce tu ne-ai învățat.

Și o să-ți explic.

 

Iubind Timișoara

 

Te-ai născut la 15 februarie, în 1947, undeva, în Iosefin. În casa în care, după ani de zile, avea să fie biblioteca fabricii Elba. Ne-ai povestit de nenumărate ori cum a fost în copilăria ta. Cum era viața în cartier, cum era să te duci să faci baie în Bega, cum erau serile dansante de prin cluburile de atunci (care nu aveau nici o legătură cu cele de astăzi), cum era la spectacolele de început ale celor de la Phoenix. Într-un fel, ai reușit să te confunzi cu ceea ce, generic vorbind, numim „Spiritul Timișoarei”. Cred că, într-o oarecare măsură, acest spirit trăia în tine, dar trăia și prin tine, întrucât erai parte integrantă a lui.

Ne povesteai că tatăl tău era evreu iar mama nemțoaică – ceea ce, contrar oricărei logici, te făcea să fii mai român decât noi toți. Din toate poveștile tale de atunci, din tot ceea ce ne spuneai, uneori cu drag, alteori cu obidă, te-am perceput însă ca pe omul care iubea viața cu ardoare, dar mai presus chiar decât viață, iubeai Timișoara. Ai fost un TIMIȘOREAN în adevăratul sens al cuvântului, unul scris așa, cu litere mari. Pentru că de aia te-ai și întors aici, cu toate că altundeva probabil ți-ar fi fost mult mai bine. Norocul nostru.

 

Totul este regie

 

Prin ʼ64 te-ai înscris la Electrotehnică. Ai și absolvit-o, peste cinci ani. Nu am înțeles de ce ți-a trebuit facultatea aia, că doar nu ai vrut niciodată să fii inginer – unul din ăia care sunt ca și câinii, cum spuneai – au privire inteligentă dar nu știu să se exprime. Și chiar inginer fiind, ai hotărât să te dedici lucrului care te pasiona cu adevărat – filmul. Ai activat, la început, prin cinecluburile timișorene – Gaudeamus și CFR, două oaze de libertate în dictatură, cunoscute pentru filmele „subversive” pe care le făceai. În 1969 te-ai dus la București, unde visul tău de a face film a devenit realitate. Te-am găsit acolo ca scenarist, asistent de regie, regizor secund și chiar regizor principal la studiourile din Buftea. Am văzut că ai primit tot felul de premii pentru scurt metrajele pe care le-ai făcut, ba ți-am văzut numele pe generic la filme celebre din epocă – cum ar fi „Cireșarii”. Cu „Clipa de neatenție” ai participat la festivalul de film de la Sofia, cu „Nedespărțiții” ai fost premiat la Festivalul de film de la Havana. Și, cu toate că viitorul părea promițător pentru tine, în decembrie 1974, simțind că situația se înrăutățește în România, te-ai hotărât să emigrezi.

Ai reușit să ajungi în Israel, iar de acolo în Germania. Ne-ai povestit de zilele petrecute în Viena, dormind pe o bancă în parc, suferind ca un câine de frig și de foame. Fir'ar, aveai numai 28 de ani – probabil ai avut nevoie de o mare doză nu doar de curaj, ci și de nebunie ca să treci prin ceea ce ai trecut. Și în Germania ai reușit să te impui tot cu film. Din perioada aceea datează „Olympics Go West”, „Sarah in Camazgue”, „Pata Pata”, „Barcelona 92”, „True Source”, „Maramureș... A Late Summer Day”, „Lost Sounds”, „Cyclus Vitae” (ultimele trei au fost și nominalizate pentru premiile German Ratings Board – erau filme despre România care, ani de zile, erau difuzate în cinematografele din toată Germania Federală, în prefața filmelor de lung metraj). Și să nu uităm de „Grand Slam”, un film cu muzica scrisă de Stevie Wonder, care a luat Marele Premiu German Ratings Boards.

Ai făcut și publicitate, foarte multă. Îți plăceau clipurile publicitare, pentru că îți puneau imaginația la încercare – acolo trebuia să înglobezi o întreagă poveste, care altfel ar fi putut fi subiectul unui film de lung metraj, în câteva secunde. Clienții sunt mulți și mari, n-are rost să ți-i aduc aminte pe toți, dar îi trec în revistă, scurt, pe Coca Cola – reclama cu Franz Beckenbauer și Pepsi Cola – varianta europeană a reclamei cu Michael Jackson.

Am văzut apoi și filemele despre România pe care le-ai făcut prin America – multe despre muzica românească, menite să aline dorul de casă al celor plecați peste ocean, sau minunatul „Vatra Românească” (pe numele lui inițial, ”Pe urmele autenticului” – fără nici o legătură cu Vatra Românească de la noi de la începutul anilor ʼ90).

Apoi, când te-ai întors în România, am fost șocat de câtă lume te cunoștea aici și ți-era prietenă de atunci, de la începutul anilor ʼ70 – Pino Caramitru, Nicolae Breban, Andrei Blaier, toți aveau numai cuvinte frumoase despre tine.

Probabil că toată activitatea asta în domeniul filmului ți-a deschis ochii să privești lucrurile altfel decât noi, oamenii de rând. Obișnuit fiind cu regia, știind cât de mult poate să însemne un regizor bun, priveai tot ce se întâmplă în jurul tău ca pe un film. Și ne-ai învățat să facem la fel: să ne detașăm, să facem un pas în spate, să privim cu atenție tot filmul și să descoperim regia. Pentru că, nu-i așa?, „totul este regie”.

 

După faptă și răsplată

 

Tot de la tine știm și cum poate fi recunoscută munca unui om de-a lungul vieții. Îmi aduc aminte cum ne povesteai de zeci, de sute de ori, de perioada în care ai fost urmărit de Securitate, de cum ai fost bătut prin nu mai știu ce beciuri. Securitatea te considera „element dușmănos la adresa statului comunist”. Mulți nu te-au crezut, până în 2003, când ai reușit să obții o copie după dosarul care ți-a fost întocmit de Securitate. Un dosar care le-a dovedit tuturor că tu, cetățeanul „vest german originar din România” erai urmărit pentru că aveai „preocupări necorespunzătoare” în cadrul acțiunilor de cooperare pe linie de cinematografie. Dosarul, așa cum este el, și pe care în mare parte l-ai publicat în cartea ta – „Dosar de verificare: De la urmărit la urmăritor” – ne arată latura ta de luptător și de dinainte de 1989. Păcat, doar, că este incomplet. Deși, teoretic, el a fost clasat în ianuarie 1968, după acea dată mai apar niște file. Și mai știai și tu că prin martie sau aprilie 1969 ai fost ridicat, interogat, și „avertizat” cu niște pumni...

Răsplata pentru ce ți s-a întâmplat aici, în perioada aceea, nu a existat. Nu la modul oficial din partea statului român, cel puțin. A existat însă o recunoaștere, una mult mai mare decât orice altceva: faptul că Majestatea Sa Regele Mihai I al României, în mai 2011, te-a decorat cu Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate. Ne-ai povestit – și ai povestit tuturor – că această recompensă este cel mai frumos lucru care ți s-ar fi putut întâmpla vreodată. Era și normal, de altfel, să fie așa. Este o senzație pe care eu, personal, am avut norocul să o cunosc, dar la care cei mai mulți dintre noi nici măcar nu îndrăznesc să viseze: aceea pe care o simți atunci când ajungi în preajma Regelui. Ne-ai și povestit că, de fiecare dată, ți se înmuiau picioarele, ți se punea un nod în gât, copleșit de emoție fiind în preajma celei mai mari personalități a istoriei noastre. Și nu numai a istoriei, ci și a prezentului. Dar momentul acela, din 11 mai 2011 – da, acel moment nu se poate compara cu absolut nimic. A fost cea mai mare recunoaștere pe care ai fi putut să o primești vreodată, acea recunoaștere care te-a făcut să ne spui, atunci, că „totuși, munca mea din toți acești ani nu a fost în zadar”.

Să știi că, după ce ai plecat, într-un gest minunat, ziariștii Timișoarei – nu doar ai ziarului, ci de la toate publicațiile, site-urile, radiourile, televiziunile – au strâns semnături cerând primarului să înainteze Consiliului Local o propunere de a ți se acorda titlul de „Cetățean de Onoare” al Timișoarei. Propunerea zace, probabil, într-un sertar al Primăriei. Dar vrei să știi ceva? Cred că acum nu ți-ai dori acest titlu. Mai ales dacă ai vedea cine l-a primit de când ai plecat. Crede-mă, e mai bine așa – până la urmă, nimic nu se compară cu ceea ce ți-a oferit Regele.

 

Adevărul este o bulă de aer

 

Hai să-ți mai povestim câte ceva și despre ziarul „Timișoara”. Îți mai aduci aminte cum ai ajuns aici?

În decembrie 1989 erai în America. Stăteai acasă la Baghera – cel la care i-ai făcut un „beautiful view” tăindu-i copacii din fața casei – și vă uitați la televizor să vedeți ce se întâmplă în România. Tu ai zis atunci: „Hai acasă!”. Nu mai rețin de ce nu a venit și Baghera (pentru cei care nu îl cunosc, Baghera era Romeo Stana, editorul revistei românești „Foaie” din New York) – parcă nu l-a lăsat nevasta sau ceva de genul acesta. Tu, în schimb, ai luat avionul până la Frankfurt, unde te-ai apucat să strângi ajutoare pentru Timișoara. Iar în ianuarie 1990 erai aici, cu un covoi umanitar, cu medicamente și materiale medicale. Te-ai lipit de Societatea Timișoara, alături de care ai rămas până la sfârșitul vieții, ajutând cu cât și cum ai putut, chiar dacă, de multe ori, ți s-a părut că te implici prea mult și prea degeaba, atât timp cât alții nu alegeau să se implice nici măcar zece procente din cât ai făcut tu.

Ziarul „Timișoara” era, pe atunci, port-drapelul luptei împotriva comunismului din partea de vest a țării, o voce importantă care se auzea distinct și în Capitală, nu doar aici. Când, în 1995, ziarul era cât pe ce să se închidă din cauza problemelor financiare, ai răspuns fără să stai prea mult pe gânduri rugăminții lui George Șerban și ai venit să te implici. Datorită ție, de fapt, ziarul a continuat să apară. Și nu pentru o perioadă scurtă de timp – ai fost sufletul din spatele lui timp de 18 ani. Dacă stai să te gândești așa, 18 ani sunt o viață de om. Și, de fapt, cea mai frumoasă parte a vieții – copilăria, adolescența... Tu ai dedicat acești 18 ani ziarului, principiilor occidentale, Proclamației de la Timișoara, luptei pentru un stat de drept, pentru integare europeană și euro-atlantică, pentru așa-zisa dreaptă (că erau țărăniști, că erau liberali, ce mai contează...), pentru Monarhie Constituțională. Pe lângă asigurarea continuității și a liniei ziarului, ai scos de-a lungul timpului sute de suplimente, de ediții speciale, chiar și alte ziare – aduți aminte de „Actualitatea Cărășeană”, „Da' eu pentru cine votez?”, „Temeswarer Zeitung”. Sau de cum ai susținut „Antract”-ul Teatrului Național, „Memento”-ul foștilor deținuți politic, revistele Fundației Pentru Voi, ale Grupului pentru Reformă Universitară și așa mai departe – cred că nu există colț în care să te poți îndrepta în Timișoara și unde să nu existe cineva care îți este recunoscător.

Iar toate acestea, pentru ce? Pentru adevăr, ne spuneai. „Adevărul este o bulă de aer într-o grămadă de rahat. Și bula aia de aer stă acolo, dospește bine, se umflă din ce în ce mai tare și, la un moment dat, iese la suprafață. Nu ai cum să te ascunzi de bulă – ea apare, mai devreme sau mai târziu, orice ai face. Eu doar încerc să o ajut – sunt cel care ia lingura, sparge pojghița de deasupra, și amestecă, și amestecă, ajutând bula să iasă la suprafață mai repede”. Da, ne-ai învățat și asta – să căutăm întotdeauna adevărul, adevărul acela mic, ascuns, exact ca o bulă de aer. 

 

Există rău mai mic?

 

Ar trebui, poate, să îți povestim și ce s-a mai întâmplat de când ai plecat. Au fost multe, nici nu știu cum am putea să ți le sintetizăm. Din păcate, nu sunt foarte multe bune. Cred că te-ai fi bucurat să vezi că PDL s-a unificat cu PNL, dar ai fi dezamăgit să vezi în ce s-a transformat PNL. Țărăniștii nu prea mai există, din păcate. Regele este încă aici, dar e și el bolnav – are, însă, un urmaș demn în Principesa Margareta. PSD a câștigat ultimele alegeri, la mare distanță, dar a reușit și să-și dea în petec după mai puțin de o lună. Iese lumea în stradă, sunt peste tot manifestații împotriva lor. Trăim vremuri în care nici nu mai știi cine încearcă să te manipuleze mai mult – știi doar că toți te manipulează. Toți te mint. „Bătrâne, important este, atunci când nu ai de ales, măcar să susții răul mai mic”, obișnuiai să ne spui. Ne uităm în jur și ne întrebăm, în societatea de astăzi, unde este răul mai mic. Unde este luminița aia de la capătul tunelului. Încercăm să o prindem, dar să știi că ne este foarte greu, fără tine aici, ca să ne arăți calea.

Dar află, măcar, că ziarul „Timișoara” apare în continuare. Cu greu, cu efort, dar apare. Încercăm să îl ținem cât mai echidistant cu putință, încercăm să îl facem să fie lingura aceea care caută bula de aer. Cred că te-ai bucura să vezi cum arată, chiar dacă știm că e departe de perfecțiune. Poate de multe ori nu ai fi neapărat de acord cu ceea ce scriem – dar ce putem face? Nu ești aici să ne spui ce și cum. Încercăm și noi să facem lucrurile să fie bine. Și încercăm să fim corecți – iar pentru asta cred că, totuși, ne admiri. Chiar dacă la principiul cu „răul mai mic” am cam renunțat. Răul este rău, indiferent că este mic sau mare. Un rău mic, dacă îl lași în pace, crește. Așa credem. Dacă greșim, să ne ierți.

 

25 de statui

 

Astăzi, 15 februarie 2017, împlinești 70 de ani. Nu, nu ne gândim la acel 23 august 2013 când ai plecat – este o zi pe care încercăm să ne-o ștergem din memorie. Preferăm acest 15 februarie care, întotdeauna, era o zi a bucuriei. O sărbătoare, ce mai! Află că ne întâlnim în fiecare an. Chefurile tale nu s-au terminat după ce ai plecat – le continuăm noi. Și să știi că ne simțim bine, ne distrăm, bem – așa cum știi că s-a întâmplat întotdeauna. Nu avem nici un motiv de tristețe, doar te sărbătorim; iar anul acesta – ce noroc, din nou, pe noi! – te-am prins și la o cifră rotundă. Ne pare bine că reușești, în continuare, să ne aduni în jurul tău. Ne pare bine că și așa, de la distanța aceasta care nici nu știu în ce sau cum ar putea fi măsurată, ești cu noi. Cu noi, copiii tăi. Pentru fiecare, într-un fel sau altul, suntem copiii tăi. Probabil așa simți și tu. Noi așa simțim, oricum.

Atâta tot că, în timp ce noi stăm aici, jos, cu lucruri atât de prozaice precum o sticlă de bere, tu ești în locul acela despre care ne tot povesteai. Îi ziceai „Bahamas”, deși știm că nu e chiar Bahamas. Dar, așa ateu cum erai, sunt convins că ai găsit în acel Bahamas răsplata pe care o așteptai. Da, la cele 25 de statui mă refer. Alea 25, fiecare sub forma unei fecioare... și hai să nu dăm pe față chiar tot, nu? ☺

 

Dragă Oscar, bătrâne...

 

Află despre noi că suntem bine. Ianis a crescut, ai fi fost înnebunit după el. Trebuie să mai treacă puțin până când vom putea să-i povestim despre tine, dar timpul trece al naibii de repede. Ami e și ea OK. La fel sunt și Corina, și Toni, și Petrică, și Cosmin, și Smaranda, și Dorin, și Georgiana, și Cornel, și Andreea – mă rog, nu ți-i enumăr pe toți. Cu bucurii, cu greutăți, suntem OK. Ne este doar, din când în când, dor de tine.

Citim și recitim ultimul articol pe care l-ai scris, și încercăm să ne ducem viața așa cum ne-ai spus tu acolo:

„După cum bine știm, interesantul și din păcate mult prea necunoscutul nostru spațiu cosmic se desfășoară între Big Bang și Black Hole. Fiecare om, fiecare ziar, fiecare televiziune etc. au în acest spațiu o infim de micuță fereastră, care odată se deschide, iar în scurt timp se închide și dispare. Cred că un lucru important în viață este ca toți să încerce să nu își bată joc, prin comportament și prin acțiunile lor, de această fereastră unică”.

Te salut, Oscar. Mai vorbim.

Al tău, 

Flavius